De ce adevăraţii ortodocşi sunt cu adevărat ortodocşi

Un răspuns către pr.Vasile Gregoriades şi o justificare a ruperii comuniunii cu episcopii ecumenişti
Scris de pr. Maximus (Maretta)

Diavolul îi ispiteşte pe credincioşi în orice veac pe diferite căi: persecuţii, invazii străine, ademenirea cu farmecele lumeşti. Printre cele mai eficiente curse ale lui se află erezia şi schisma care, prin ruperea creştinilor de Biserică, îi depărtează de Hristos şi îi duce în înşelăciune duhovnicească şi apostazie. Șirul ereziilor care au pus la încercare Biserica de-a lungul veacurilor este lung: arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, papismul, protestantismul, şi multe altele. În zilele noastre şi-a făcut apariţia o nouă erezie care caută să-i adune pe toţi laolaltă şi din această pricină i se spune în mod nimerit ,,pan-erezie”. Aceasta este ecumenismul, pe care-l puten defini pe scurt ca fiind convingerea potrivit căreia sectele pe care Biserica le-a considerat în trecut eretice şi despărţite de ea, sunt de fapt parte din ea într-un fel. Ameninţarea pe care o reprezintă ecumenismul pentru Biserică este poate mai mare decât cea a oricărei alte erezii din trecut, din două motive. În primul rând, până acum, cea mai mare parte din Biserică a cedat în faţa tentaţiei sale. În al doilea rând, roada ecumenismului este aceea de a tăgădui ideile fundamentale cu privire la ,,Ortodoxie” şi ,,erezie” aşa cum le-a  înţeles Biserica încă de la începuturi.

În pofida răspândirii ecumenismului, în cele mai multe dintre bisericile locale, rămăşiţa credincioşilor a stăruit neclintită în ortodoxie. Aceşti creştini ortodocşi sunt cunoscuţi ca fiind ,,adevăraţii ortodocşi”, sau ,,ortodocşii tradiţionalişti”, sau uneori ,,vechii calendarişti”. Ultima denumire este folosită pentru că una dintre primele manifestări ale ecumenismului a fost schimbarea calendarului liturgic al Bisericii, pentru a se potrivi cu cel al catolicilor şi al protestanţilor. De vreme ce calendarul papal a fost demult condamnat de către Biserică, ortodocşii l-au respins atunci când l-au adoptat nou calendariştii, şi au rupt comuniunea cu episcopii care l-au susţinut.

Aproape la fel de tulburător ca erezia ecumenismului este faptul că mulţi oameni cu convingeri dealtfel ortodoxe, au rămas în ascultare faţă de episcopii ecumenişti, deşi ei se contrazic cu curaj cu aceşti episcopi în chestiunile legate de credinţă. Pentru uşurinţă, putem să-i numim pe aceştia ,,nou-calendariştii conservatori”, deşi ar putea fi mai bine descrişi ca ,,adepţii conservatori ai ortodoxiei mondiale” de vreme ce mulţi dintre ei urmează calendarul patristic. Sub o denumire sau alta, ei au deja o lungă istorie în a nu-i susţine pe cei care urmează tradiţiile Părinţilor, sau în a-i denigra pe aceştia drept schismatici, sau de a pretinde că, deşi ecumenismul este greşit, nu este atât de grav încât să justifice separarea de episcopii care-l predică sau îl cultivă. S-au scris multe critici răutăcioase de către aceştia împotriva credincioşilor care au rupt comuniunea cu episcopii ecumenişti. Probabil că cea mai răspândită dintre aceste critici este reprezentată de un articol scris acum câţiva ani de către pr. Vasile Grigoriates, intitulat ,,Anti-patristică: atitudinea vechilor calendarişti zeloţi”. Această controversă reuneşte în fond toate argumentele folosite împotriva vechi-calendariştilor; astfel că pentru a-l combate este nevoie de o îndreptăţire completă, de pe poziţia Ortodoxiei şi o argumentare împotriva defăimătorilor Ei.
Se spune în Sfânta Scriptură ,,Dojeneşte-l pe cel înţelept, şi el te va iubi; dă sfat celui înţelept şi el se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel drept şi el îşi va spori ştiinţa lui.” [1] Nădejdea autorului este ca cititorul acestui răspuns, fiind un om înțelept, va înțelege greșelile pr. Vasile și ale celor de aceeași mentalitate, va rupe comuniunea cu ecumeniștii și va îmbrățișa poziția Sfinților Părinți.

Partea I. Argumente canonice: situaţia ereticilor necondamnaţi.

Înainte de a cerceta vreo anume erezie, ar fi de folos să ne întemeiem pe învăţătura generală Bisericii cu privire la erezie; mai ales că aceasta alcătuieşte esenţa argumentaţiei părintelui Vasile. Sunt ereticii mădulare ale Bisericii înainte de a fi condamnaţi de un Sinod? Şi este de trebuinţă, este sau nu îngăduit a avea părtăşie cu ei? În abordarea acestor probleme, ne îndreptăm spre trei surse cu autoritate: canoanele Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi, şi adevărata rânduială a Bisericii de-a lungul veacurilor. Aici putem cerceta cele mai importante două canoane. Primul şi cel mai puţin explicit este Canonul 31 apostolic, care le interzice creştinilor să se rupă de episcopul lor, cu excepţia situaţiei în care episcopul se face vinovat ,,întru buna credinţă şi întru dreptate”. De vreme ce episcopii ecumenişti s-au făcut în multe feluri vinovaţi ,,întru buna credinţă şi întru dreptate” (chiar şi când aceste concepte sunt definite în modul cel mai limitat cu putinţă), acest canon, în pofida limbajului său obişnuit, îi îndreptăţeşte de la sine pe ortodocşi să rupă comuniunea cu ei [2]. Cel de-al doilea şi mai explicit canon este Canonul 15 al Sinodului I-II, care ne înştiinţează că:

Cât despre aceştia… ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări. [3]

Această hotărâre ne oferă temelia canonică fundamentală (spre deosebire de cea patristică şi istorică) pentru atitudinea Bisericii Vechi Calendariste faţă de Ortodoxia Mondială. Marea majoritate a argumentelor utilizate împotriva creştinilor ortodocşi ai vechiului calendar constau în denigrarea, marginalizarea, banalizarea sau neluarea în seamă a acestui canon, după cum vom vedea în următoarele afirmaţii ale pr. Vasile.

Afirmaţia 1.  Ereticii care au fost condamnaţi printr-un sinod sunt în afara Bisericii, şi nici un creştin ortodox nu poate avea părtăşie cu ei. Cei care au comuniune cu ei cad sub aceleaşi condamnări ca şi ereticii înşişi.

Răspuns: această afirmaţie de început şi validă este introdusă de pr. Vasile fără nici o altă intenţie clară, decât aceea de a-i discredita pe cei care rup comuniunea cu ereticii care nu au fost condamnaţi sinodal.  De fapt, pasajele pe care le citează din Sfinţii Părinţi pentru a-şi susţine afirmaţia validă nu se referă la ,,ereticii condamnaţi”, ci doar la eretici în general. Textul pe care îl citează nu face nici o deosebire între ereticii care au fost condamnaţi printr-un sinod şi cei care nu au fost. Și asta nu întâmplător, căci nu există canoane sau texte patristice care să afirme rămânerea în comuniune cu ereticii care nu au fost condamnaţi încă de un sinod. Este mai degrabă adevărat contrariul: Scripturile şi Părinţii declară că un eretic, prin simplul fapt că e eretic, s-a auto-condamnat. Sfântul Pavel, în epistola sa către Tit, declară în mod explicit: ,,de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”. [4] Acest fapt este dezvoltat din abundenţă în scrierile unor Părinţi ca Sfântul Ciprian al Cartaginei, care a formulat învăţătura definitivă a Bisericii pe acest subiect. El afirmă că un eretic este ,,de sine osândit [5] şi  izgonit în afara izvoarelor raiului”. [6]
Iarăşi,

Dacă ereticii sunt pretudindenea numiţi nici mai mult nici mai puţin decât duşmani şi anticrişti, dacă sunt socotiţi ca fiind oameni demni de evitat, şi ca fiind stricaţi şi de ei înşişi osândiţi,  pentru care motiv nu ar fi ei vrednici de condamnare de către noi, de vreme ce prin mărturie apostolică este vădit că sunt prin ei înşisi osândiţi? [7]

Sfântul Ciprian nu îngăduie mai multor credinţe să coexiste simultan în interiorul Bisericii. Biserica are o singură credinţă. Nici nu le îngăduie ereticilor să fie în Biserică: dacă cineva devine eretic, prin definiţie se găseşte în afara Bisericii. Sfântul Firmilian de Cezareea adevereşte această învăţătură, scriind că ,,toți (ereticii), este vădit, s-au auto-osândit, şi şi-au atras asupra lor o condamnare de neînlăturat deja dinainte de Ziua Judecăţii”. [8]

Sfântul Ciprian atinge această problemă centrală iarăşi şi iarăşi: eretici sunt în afara Bisericii prin însăşi erezia lor. Astfel,

Apostolul lămureşte, învăţând şi poruncind ca un eretic să fie evitat… ca fiind de sine însuşi osândit. Căci acel om va fi vinovat de propria sa pieire, cel care, nefiind izgonit de episcop, ci prin propria sa voie abandonând Biserica, este osândit de sine însuşi prin îngâmfarea lui eretică. [9]

Există multe pilde din istoria Bisericii şi din vieţile sfinţilor care arată lămurit că Biserica îi consideră pe eretici ca fiind în afara Bisericii chiar dinainte de a fi condamnaţi printr-un sinod.

În Disputa cu Pir a sfântului Maxim Mărturisitorul, citim că patriarhul monotelit Pir s-a lepădat de această erezie, şi astfel ,,s-a unit cu Sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică.” [10] Aceasta se petrecea în 645, înainte de sinodul local din Cartagina (ţinut mai târziu în acelaşi an) şi de cel din Roma (ţinut în 649), şi cu mult înainte de cel de-al şaselea Sinod Ecumenic din 681, dintre care toate au anatemizat monotelismul. [11] Din nou, Sfântul Maxim afirmă public, în ce-i priveşte pe monoteliţi,
S-au excomunicat singuri din Biserică şi sunt cu totul nestatornici în credinţă. Mai mult, au fost separaţi şi dezbrăcaţi de preoţie de către sinodul local ţinut la Roma. Ce fel de Taine pot ei atunci săvârşi? Sau ce duh se coboară asupra celor hirotoniţi de ei? [12]
Tot la fel, sfântul Ipatie, stareţul unei mănăstiri din Constantinopol, i-a spus ereticului Nestorie, ,,din momentul în care am aflat că a spus lucruri nedrepte despre Dumnezeu, nu am mai fost în comuniune cu el şi nu îi mai pomenesc numele; pentru că el nu este episcop.” [13] Aceasta s-a spus înainte ca Nestorie să fie condamnat la cel de-al treilea Sinod Ecumenic.
Iarăşi, cu mulţi ani înainte de cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, Sfântul Ștefan cel Nou i-a spus episcopului iconoclast Teodosie,

Aşa sunt şi hotărârile voastre împotriva cinstirii sfintelor icoane, care au fost proclamate nu de către fiii Bisericii soborniceşti, ci de către preacurvarii nelegiuiţi. Dreaptă este zicala proorocului: cârmuitorii popoarelor s-au unit cu păstorii mincinoşi şi cu năimiţii împotriva lui Hristos şi a scumpei Sale icoane! [14]

De fapt, prima întrunire a celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic a fost în întregime dedicată chestiunii despre cum trebuie primiţi iconoclaştii înapoi în Biserică. Ereticii erau consideraţi ca fiind deja în afara Bisericii dinainte de începerea sinodului, după cum se afirmă clar în cererile episcopilor eretici:

Teodor, episcop al Mirei, a fost adus înainte. El a spus ,,chiar şi eu, un păcătos şi un nevrednic, după ce am căutat şi cercetat adânc, alegând partea cea bună, îl implor pe Dumnezeu şi pe sfinţiile voastre ca, printre ceilalţi, să mă unească şi pe mine cu Biserica sobornicească “. Eftimie, episcop al Sardesului a spus ,,binecuvântat fie Domnul, care l-a unit pe el cu biserica sobornicească”. Atunci Ioan, împuternicitul tronului Antiohiei a spus: ,,prea sfinţiţi părinţi, pentru mulţi dintre noi se ridică problema felului în care trebuie să îi primim pe cei ce se întorc din erezie; pentru care motiv cerem acestui sfânt şi sfinţit Sinod să poruncească să fie tipărite cărţile sfinţilor părinţi, ca mulţi dintre noi să le cerceteze şi să capete deplină siguranţă despre felul în care ar trebui primite aceste persoane, pentru că noi nu ne-am lămurit în această chestiune.” [15]
Sinodul a citit atunci multe mărturii despre felul în care au fost primiţi ereticii în trecut, fără a face deosebire între cei care fuseseră condamnaţi de vreun sinod şi cei care nu fuseseră. Aceasta dovedeşte destul de limpede că Părinţii Sinodului nu au făcut nici o deosebire între ei in această privinţă. În timpul convorbirilor, Ioan, vicarul tronului Antiohiei a spus tare că ,,erezia îl desparte pe om de Biserică.” Sfântul Sinod a răspus ,,aceasta este foarte limpede” [16] Această constatare este încă limpede pentru adevăraţii ortodocşi, dar pr. Vasile şi ai lui par să o fi uitat.
La finalul consfătuirilor, Sfântul Sinod a spus ,,episcopii să păşească înainte şi să îşi citească lepădările, de vreme ce voiesc acum să intre în Biserica sobornicească”. Tarasie a răspuns ,,să le citească (lepădările), acum că aceste două chestiuni de interes au fost cercetate – şi anume, primirea celor care vin din rândurile ereziei în Sfânta Biserică sobornicească, şi a celor care au fost hirotoniţi de către eretici.” [17]

Ereticii şi-au citit lepădările, iar Tarasie a spus ,,de vreme ce şi-au făcut cunoscută mărturisirea de credinţă prin lepădarea de erezie, să aibă loc primirea lor într-una din şedinţele viitoare, dacă nu mai există şi alte obstacole.” [18]
În final, Sinodul, în Crezul său, a făcut oficial cunoscută poziţia ortodoxă cu privire la ereticii care nu au fost încă condamnaţi de un sinod, afirmând ,,pentru că ei (iconoclaştii) au îndrăznit să defăimeze frumuseţea dumnezeiască a sfintelor Taine, fiind numiţi ,,preoți” fără să fie de fapt.” [19]

Pentru că dezbaterile celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic oglindesc la nivelul cel mai înalt concepţia Bisericii cu privire la situaţia ereticilor necondamnaţi de vreun sinod, această concepţie trebuie să fie de necontestat pentru ortodocşi. A pretinde că astfel de eretici necondamnaţi rămân mădulare ale Bisericii, cum face pr. Vasile, contrazice total poziţia celui de-al şaptelea Sinod.

Afirmaţia 2. Un sinod ecumenic trebuie să îi condamne pe cei care predică erezia pentru ca ortodocşii să fie îndreptăţiţi să se separe de comuniunea cu ereticii.

Răspuns: Nu este necesară o combatere directă a acestei afirmaţii din partea noastră, pentru că pr. Vasile îşi abandonează propriul argument atunci când recunoaşte mai târziu că condamnarea sinodului local este suficientă pentru despărţirea de eretici. Apoi merge şi mai departe, admiţând că în anumite situaţii comuniunea cu ereticii a fost ruptă înaintea condamnării sinodale de orice fel, şi că acest lucru este permis de către canonul 15 al sinodului I-II.  Şi totuşi el limitează aceste admiteri pretinzând că ,,nici un sfânt canon al Sfinţilor Părinţi nu a impus adepţilor ortodocşi întreruperea comuniunii ecleziastice cu ereticii înainte de hotărârea sinodală.” Vom reveni în scurt timp la această afirmaţie.
Din cele de mai sus este limpede că, deşi nu se dă în lături de la a-i eticheta pe ortodocşi drept schismatici pentru că s-au separat de episcopii ecumenişti înainte ca aceştia să fi fost condamnaţi sinodal, pr. Vasile este destul de confuz cu privire la adevăratul criteriu care ar valida o astfel de ruptură. El recunoaște că în trecut ortodocşii s-au separat în mod drept de eretici în circumstanţe asemănătoare cu cele care se petrec astăzi. Neagă însă faptul că ortodocşii de astăzi ar putea proceda astfel.

Apoi, canonul 15 al sinodului I-II îi laudă pe cei care rup comuniunea cu ereticii. Este limpede de aici că aceşti oameni procedează aşa cum se cuvine, nu greşit; şi că este un păcat cumplit să îi acuzi pentru urmarea poruncilor explicite ale canoanelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Două dintre procedeele fundamentale de explicare folosite de Biserică sunt lauda şi ocara. Biserica îi laudă pe cei care îi conduc fiii spre Dumnezeu; ea îi ocărăşte pe cei care îi îndepărtează pe fiii ei de Dumnezeu. Încuviințarea dată de Biserică celor care se îngrădesc de episcopii eretici constitie o mărturie puternică pentru aceea că poziţia vechilor calendarişti este sprijinită pe Sfânta Tradiţie.

Este limpede chiar din lectura sumară a canonului că le este permis ortodocşilor să se separe de episcopii care predică erezia. De aici rezultă că în clipa în care episcopii susţin deschis erezia, ortodocşii sunt îndreptăţiţi în mod automat să rupă comuniunea cu ei. Și aici ajungem la problema centrală. Atitudinea Bisericii Ortodoxe este în realitate mult mai puternică: nu este doar vrednic de laudă, ci este absolut obligatoriu să te separi de episcopii eretici.

O lectură atentă demonstreză că exact acest lucru este cerut de canon, pentru că îi etichetează pe ierarhii care răspândesc erezia drept ,,pseudo-episcopi” şi ,,pseudo-învăţători”. Un astfel de limbaj poate însemna doar că exact acești episcopi sunt cei care au divizat Biserica; adică, au căzut din Biserică. Pentru acest motiv ei nu mai sunt deloc episcopi, ci ,,pseudo-episcopi”: episcopi doar cu numele. Mai simplu, dacă ar fi fost adevăraţi episcopi ortodocşi, nu ar fi fost minciuno-episcopi. Faptul că canonul recurge la un limbaj atât de puternic le porunceşte ortodocşilor să se separe de ,,episcopii” eretici. Din cauză că, pentru a face parte din Biserică, cineva trebuie să se afle sub episcopi care sunt ei înşişi parte din Biserică.

Este catastrofal în plan duhovnicesc să rămâi în comuniune cu un episcop care nu împarte drept cuvântul adevărului. Episcopul îi învaţă şi îi conduce pe oameni la Hristos. Dacă el învaţă greşit, îi separă pe oameni de Hristos. El este icoana lui Hristos, şi este precum un episcop ortodox care învaţă în locul lui Hristos. A susţine rămânerea în comuniune cu un episcop eretic doar pentru că nu a fost condamnat de un sinod înseamnă a răsturna sau chiar a anula întreaga semnificaţie a ierarhiei în Biserică. Puritatea credinţei mirenilor nu poate îndrepta lipsa credinţei ortodoxe a episcopilor; ci mai degrabă, credinţa greşită a episcopilor poluează pe a mirenilor. În practică, vedem acest lucru petrecându-se în bisericile ecumeniste, unde laicatul a fost atât de mult timp îmbibată de propaganda ecumenistă încât majoritatea mirenilor nu mai au nici vagă idee despre ce este adevărata învăţătură ortodoxă despre ce anume este Biserica. Însă chiar şi acolo unde procesul nu este atât de vădit şi de avansat, simplul fapt că laicatul îi recunoaşte pe aceşti pseudo-episcopi înseamnă în mod necesar şi că ei primesc în mod tacit şi consimt la credinţa greşită a episcopilor. În acest context, sfântul Ciprian scrie,

Găsim că într-o astfel de ticăloşie, nu numai cârmuitorii şi iniţiatorii, ci şi părtaşii sunt sortiţi aceleiaşi pedepse, dacă nu s-au separat de comuniunea cu cei netrebnici; după cum porunceşte Domnul prin Moise spunând ,,Feriţi-vă de corturile acestor oameni netrebnici şi să nu vă atingeţi de tot ce e al lor, ca să nu pieriţi cu toate păcatele lor” (Numerii XVI, 15).  Iar Domnul a împlinit ceea ce i-a prevenit prin Moise, că oricine nu s-a despărţit de Core, Datan şi Abiron, au fost pedepsiţi neîntârziat pentru părtăşia lor necuviincioasă. Pildă prin care ni se arată şi se dovedeşte că toţi vor fi vinovaţi şi vrednici de pedeapsă, cei care cu îndrăzneală lipsită de evlavie se amestecă cu schismaticii împotriva clericilor şi a preoţilor… toţi sunt părtaşi împreună cu capii lor la pedeapsă, cei care s-au contaminat de ticăloşia lor. [20]

Dincolo de acestea, să luăm în considerare câteva dintre nenumăratele încurcături care se ivesc în cazul în care ar fi îngăduit dar nu şi obligatoriu să rupem comuniunea cu episcopii eretici. Vor exista două grupări, una lângă alta, dar nu în comuniune: una cârmuită de episcopii ortodocşi, cealaltă de episcopii eretici. Care dintre acestea este Biserica? Ori dacă amândouă constituie laolaltă Biserica, nu ar trebui ele să fie în comuniune? Însă ar mai fi atunci vrednic de laudă faptul că ortodocşii să fie în comuniune cu ereticii, în vreme ce noi am văzut deja cum îi laudă canoanele pe ortodocşii care rup comuniunea cu ereticii? Iarăşi, dacă episcopii eretici sunt într-adevăr încă ortodocşi din cauză că nu au fost condamnaţi sinodal, cum ar îndrăzni cineva, urmând pildei sfinţilor, să rupă comuniunea cu ei? Și cum ar putea o facţiune cârmuită de episcopii eretici pe faţă să fie Biserică, cea care, după cum învaţă Apostolul, este stâlpul şi temelia adevărului? [21]

Interesante şi însemnate pot fi aceste încurcături. Cu toate acestea, ele se pot dovedi în mare măsură neînsemnate în raport cu situaţia prezentă, de vreme ce ereziile în cauză au fost de fapt deja condamnate sinodal. Calendarul gregorian a fost anatemizat sinodal în 1583 şi de mai multe ori după aceea, în vreme ce ecumenismul a fost osândit de Biserica Rusă din Afara Graniţelor în 1983. În momentul de faţă oricine şi-ar putea închipui că anatemele rostite în trecut trebuie ,,reaşezate” de un sinod modern pentru a fi valide.[22] Dacă aceasta ar fi situaţia, ar trebui să susţinem că dacă cineva ar deveni astăzi monofizit sau romano-catolic, el ar rămâne mădular al Bisericii până când un sinod contemporan de episcopi ar reimpune asupra lui vechile anateme, ceea ce este ridicol. Asta ar însemna că adevărul are o dată de expirare şi că Biserica, pentru a se asigura că nu mai rămâne înlăuntrul ei nici un eretic, ar trebui să ţină un sinod ecumenic în fiecare an… sau poate chiar mai des. Adevărul este însă că o anatemă, o dată pronunţată, este valabilă pentru totdeauna împotriva tuturor celor care cad sub ea. Eficacitatea ei nu depinde de reactivarea ei de către un nou sinod de fiecare dată când un individ sau un grup adoptă erezia în cauză. Această idee este susţinută de documentele celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic care a afirmat solemn, ,,celor care au învăţat, învaţă sau vor învăţa că este o singură voinţă şi o singură lucrare în Iisus Hristos întrupat, anatema!” Cu alte cuvinte, nu doar ereticii în viaţă, ci şi toţi cei care la orice moment în viitor vor adopta erezia, sunt sub anatemă. Aceasta explică de ce Biserica menţine anatemele pronunţate în secolul 16 împotriva celor care primesc noul calendar ca fiind la fel de valabile şi obligatorii astăzi ca şi la vremea când s-au rostit; de aceea nou calendariştii contemporani trebuie consideraţi ca fiind sub incidenţa anatemelor deja existente care afirmă clar că oricine primeşte noul calendar este în afara Bisericii.
Afirmaţia 3. Între momentul primei apariţii a ereziei şi condamnarea ei finală poate să se scurgă o perioadă de timp în decursul căreia Biserica se străduieşte să-i aducă pe episcopii îndărătnici înapoi la o mărturisire adevărată a credinţei

Răspuns: se înţelege de la sine că stă chiar în firea lucrurilor ca să treacă timp între momentul apariţiei ereziei şi cel al condamnării acesteia. Evident că osândirea nu va precede născocirea ereziei. Pr. Vasile îşi trage cumva din acest fapt evident concluzia nefondată conform căreia este iresponsabil să rupi comuniunea cu episcopii eretici înainte ca ei să fie condamnaţi sinodal. A fost déjà arătat care este modul de acţiune potrivit.

Apare o întrebare interesantă în acest moment: când anume ar trebui să aibă loc condamnarea sinodală? Pr.Vasile nu poate oferi un răspuns coerent la această întrebare. El poate doar să susţină că atât ruperea comuniunii cât şi condamnarea sinodală trebuie amânate pe cât e cu putinţă. Această afirmaţie (cu greu poate fi considerată argument) poate fi redusă cu uşurinţă la absurd prin următoarele deducţii: Este mai bine să fii în Biserică decât în afara Bisericii. Însă (conform pr.Vasile) un eretic rămâne în Biserică până când îl osândeşte un sinod. Astfel, Biserica ar trebui să se abţină întotdeauna de la a osândi pe episcopii eretici, ca să nu îi plaseze pe ei şi pe nevinovaţii lor adepţi în afara Bisericii. Pentru că, conform teologiei pr. Vasile, statutul ecleziastic al ereticilor depinde de hachiţele ortodocşilor – de faptul dacă ortodocşii aleg să condamne o anume erezie – şi nu de credinţa ereticilor înşişi. Întrucât pr.Vasile i-ar exclude pe eretici dintre mădularele Bisericii doar în baza condamnării lor de către un sinod mai degrabă decât din cauza mărturisirii lor de credinţă, un astfel de sinod ar putea teoretic nici să nu se convoace, dacă ortodocşii vor să o lungească la nesfârşit cu ,,iconomia” lor faţă de eretici. Toate acestea pentru că pr.Vasile stăruie asupra unei dihotomii închipuite între mărturisirea de credinţă ortodoxă şi apartenenţa la Biserică. [23]

Pr. Vasile înțelege prin această perioadă inevitabilă de tranziţie dinainte de ruperea comuniunii cu ereticii ca pe o practicare a iconomiei. Este într-adevăr o chibzuință și o iconomie justificată ca cineva să se rețină de la a se separa de episcopi până când nu constată clar că aceștia sunt eretici. Dar dacă, în acest context, iconomia este înțeleasă ca un imperativ de a menține unitatea cu orice preț, atunci se încalcă în mod fundamental conștiința de sine a Bisericii. Unitatea a fost așezată înaintea adevărului; iar rânduiala teologică a fost inversată. Pentru că unitatea decurge din adevăr și nu adevărul din unitate, această din urmă idee fiind de fapt speranța ecumeniștilor. În acest punct, pr. Vasile se trezește pledând nu pentru o iconomie legitimă, ci pentru o exagerare periculoasă; chiar pentru o sub-specie a ereziei ecumenismului. Pentru că ecumenismul este tovărășia spirituală cu cei care cred altfel decât noi. Prin urmare, cei care susțin că leapădă ecumenismul, dar rămân în comuniune cu ecumeniștii se încadrază ei înși în modul cel mai exact în definiția ecumenismului!

Principalul motiv pentru întârzierea ruperii comuniunii cu erezia este acela de a acorda timp pentru evaluarea ereziei înseşi. Uneori nu este limpede dacă o erezie s-a înstăpânit definitiv printre cei care până de curând fuseseră membrii ai Bisericii. Înainte ca ortodocşii să rupă comuniunea cu ereticii, trebuie să se petreacă mai multe lucruri. Întâi, ortodocşii află despre erezia care se predică. Cercetează dovezile ereziei, şi nu iau o hotărâre în baza unor aluzii răutăcioase. Deşi acest fapt este evident, este greu pentru un om modern să se gândească la încetineala călătoriilor şi la dificultatea comunicaţiilor din lumea antică şi medievală, când putea lua luni de zile, chiar ani pentru a ajunge dintr-un ţinut în altul, iar deseori informaţia era transmisă mai departe într-o formă trunchiată. Doar acest fapt explică multe dintre întârzierile din trecut în ruperea comuniunii. Apoi, ortodocşii, atât clericii cât şi plinătatea credincioşilor, dar în special sfinţii, stabilesc dacă o adevărată erezie este răspândită, sau dacă se petrec doar niste exagerări întâmplătoare. În plus, ei hotărăsc dacă erezia este predicată în mod deliberat, iar ereticii răspund prin lepădarea sau cel puţin neluarea în seamă a învăţăturii ortodoxe cu privire la subiectul în cauză.

Aceste etape arată că ruperea comuniunii cu ereticii este un proces, unul care ar putea dura ani de zile până să se încheie. Într-adevăr, o parte a Bisericii poate ajunge la o înţelegere a problemelor înaintea altei părţi, şi poate rupe prima comuniunea cu ereticii, astfel încât poate exista chiar o perioadă în care o biserică locală se află simultan în comuniune şi cu ereticii şi cu cei mai zeloşi, mai receptivi şi mai bine informaţi ortodocşi care au rupt déjà comuniunea cu ereticii. Uneori chiar succesorul episcopului care a afirmat deschis o erezie se dezice de erezie, doar pentru a fi mai apoi restabilită de către succesorul acestuia, sau un episcop cinsteşte în mod public clerul care predică erezia, fără ca el să adopte nici o atitudine eretică clară, şi tot aşa, toate dând naştere la confuzie şi întârziind mai mult (sau grăbind, după caz) timpul necesar ortodocşilor pentru ruperea comuniunii cu ierarhia eretică. Procesul despărţirii poate fi adesea prelungit, şi poate pătrunde treptat în conştiinţa mai largă a Bisericii.  În mod evident, dacă accelerarea actuală a ritmului de viaţă în general şi a comunicaţiilor în special ar putea avea efect în sfera aceasta, ar grăbi viteza cu care Biserica recunoaşte erezia şi reacţionează la ea.

Cu toate acestea, pr. Vasile porneşte de la acest interval de timp în care Biserica ajunge să înţeleagă erezia care se predică, şi îl extrapolează făcând din el regula prin care credincioşilor care înţeleg pe deplin falsitatea ereziei în cauză, li se cere să rămână în comuniune cu ereticii. Aceasta este o denaturare, o interpretare necinstită şi înşelătoare a istoriei şi o transformare a sensului acţiunilor Sfinţilor Părinţi spre un înţeles exact opus celui intenţionat de ei.

Afirmaţia 4. Nu este îngăduit să rupi comuniunea pe temeiul încălcării canoanelor (ca de exemplu rugăciunea împreună cu ereticii) şi nu în baza ereziei în sine

Răspuns: Această afirmaţie poate fi adevărată sau nu, depinzând de circumstanţele precise (o discuţie care ar putea face ea însăşi subiectul unui tratat). Dar chiar dacă presupunem că afirmaţia este adevărată în cazul de faţă, acest fapt este oricum irevelant, pentru că noi am rupt comuniunea cu nou calendariştii şi cu ecumeniştii tocmai pentru că sunt eretici, şi nu doar din cauză că au încălcat în mod flagrant canoanele.
Cu toate acestea, trebuie băgat de seamă că sfintele canoane sunt scrise cu intenţii şi implicaţii diferite. Unele canoane se ocupă de moralitate, altele de administraţie, iar altele cu rânduiala bisericească cuvenită. Anumite canoane, totuşi, se referă la relaţia creştinilor cu ereticii sau cu păgânii: aceste canoane nu sunt doar reguli pentru rânduiala Bisericii, ci sunt punerea în aplicare a ecleziologiei şi înţelegerii de sine a Bisericii. A încălca astfel de canoane dovedeşte o lipsă de înţelegere sau chiar o negare a ecleziologiei ortodoxe. În special, Biserica ne interzice prin câteva canoane să ne rugăm în comun cu ereticii sau să le recunoaştem botezul. Aceste canoane traduc în viaţă conceptele învăţăturii patristice despre Biserică; adică aceea că Biserica este cu adevărat Trupul lui Hristos, şi că aşa cum Hristos este unul şi în El nu există nici o împărţire, tot astfel şi Biserica este una şi nu poate exista în ea nici o împărţire în părţi care se opun una alteia. Însă a te ruga cu ereticii şi a le recunoaşte tainele înseamnă a-i recunoaşte că sunt mădulare ale aceluiaşi Trup, pentru că unitatea creştină este lucrată în Taine şi se manifestă în slujire. Încălcarea canoanelor în cauză de către ecumenişti este dovada practică a ereziei lor, de vreme ce ipoteza de bază a ecumenismului este aceea că diferitele organisme eretice fac parte în mod real (deşi imperfect) din Biserică. Când un eretic pune în aplicare credinţa lui mincinoasă prin încălcarea canoanelor destinate să împiedice erezia lui, devine de două ori mai evident că este un eretic.
Partea a II-a. Noul calendar
Problema schimbării calendarului datează din primele secole ale creştinismului. La vremea aceea existau foarte puţine prăznuiri ale sfinţilor, cu excepţia sărbătoririlor locale; calendarul fiind folosit în principal pentru determinarea datei Paştilor şi pentru celelalte sărbători ce decurgeau din aceasta. La începutul celui de-al doilea secol, s-a iscat o controversă cu privire la rânduiala unor biserici din Asia Mică cu privire la sărbătorirea Paştilor în aceeaşi zi cu evreii (pe 14 ale lunii lui Nisan) şi nu în duminica imediat următoare, împreună cu celelalte biserici creştine. Problema era importantă, pentru că Biserica îşi exprimă unitatea interioară prin celebrarea comună a sărbătorilor. Lipsa unei sărbătoriri comune trăda în ultimă instanţă o lipsă a credinţei comune. Aceasta l-a determinat pe Papa Victor al Romei să excomunice bisericile care se abătuseră. În cele din urmă, Biserica a socotit că ,,quatrodecimanii” (adică ,,cei care prăznuiau în ziua a 14-a”) erau eretici, şi că trebuiau primiţi înapoi în Biserică prin mirungere. Canonul VII al Sinodului din Laodiceea afirmă clar:

Cei convertiţii din cadrul ereziilor, adică, ….quatrodecimanii … nu trebuie primiţi până nu au anatemizat orice erezie, şi în special pe cea din care au făcut parte… şi fiind unşi cu Sfântul Mir, se vor împărtăşi astfel cu Sfintele Taine. [24]

Canonul VII al celui de-al doilea Sinod Ecumenic mărturiseşte de asemenea că quatrodecimanismul a fost socotit drept erezie:

Cei care se întorc de la erezie la ortodoxie…îi primim după următoarea metodă şi obicei… quatrodecimanii… îi primim după ce dau o renunţare scrisă şi o anatemizare a oricărei erezii… în consecinţă, ei sunt mai întâi pecetluiţi sau unşi cu ulei sfânt… [25]

În final, canonul XCV al Sinodului V-VI care are de asemenea o autoritate ecumenică a declarat,

Quatrodecimanii… îi primim după prezentarea certificatelor şi anatemizarea din partea lor a oricărei erezii de care nu aparțin, după  pilda Bisericii Apostolice a lui Dumnezeu: apoi întâi de toate îl ungem cu Sfântul Mir pe frunte, ochi, nări, gură, şi urechi; şi când îi ungem spunem, ,,Pecetea Darului Sfântului Duh”. [26]

Quatrodecimanii nu erau vinovaţi de nimic altceva decât de folosirea unui calendar diferit faţă de restul Biserici – un calendar pe care ei pretindeau că l-au primit de la Sfântul Apostol Ioan Teologul însuşi – şi totuşi Biserica i-a îndepărtat şi i-a considerat ca fiind eretici. Sfântul Ipolit dă mărturie despre puritatea credinţei lor în toate celelalte aspecte:
Anumite alte persoane, cârcotaşe din fire… spun că Paştile ar trebui sărbătorit în ziua a paisprezecea a primei luni, după porunca Legii, fără a ţine seama de ziua [din săptămână] în care ar putea cădea… În alte privinţe, totuşi, aceste persoane încuviinţează toate tradiţiile transmise Bisericii de către Apostoli. [27]

Anatolie, un alt autor timpuriu, dă de asemenea mărturie cu privire la quatrodecimani: ,,Acea grupare, într-adevăr, a păstrat ziua pascală în a paisprezecea zi a primei luni – conform Evangheliei, aşa cum au înţeles-o ei. Ei nu au adăugat nimic de natură stranie, ci au ţinut legea credinţei în toate privinţele.” [28]

Cu alte cuvinte, dezacordul în privinţa rânduielii Bisericii a ajuns în cele din urmă să fie socotită drept erezie. Cu toate că quatrodecimanii erau ortodocşi în privinţa oricărei dogme şi se abătuseră doar în ce priveşte calculul lor specific al Paştilor, au fost tăiaţi din Biserică atunci când au refuzat să se supună hotărârii sinoadelor locale şi ecumenice. Au fost socotiţi atât de eretici încât au fost primiţi înapoi prin mirungere, şi nu doar prin lepădarea scrisă, care fusese permisă monofiziţilor sau nestorienilor, care sunt fără îndoială eretici în deplin înţeles dogmatic. Dacă quatrodecimanii au fost socotiţi eretici pentru urmarea unei tradiţii calendaristice stabilite de Sfântul Ioan Teologul, ce să spunem despre nou calendarişti, care urmează un calendar conceput de către papistaşi şi condamnat în mod repetat de către întreaga Biserică?

Primul Sinod Ecumenic a fixat definitiv data Paştilor, însă unele dintre bisericile apusene, din pricina lipsei modalităţilor de comunicare, au continuat să folosească sisteme depăşite de calcul al sărbătorii. Majoritatea bisericilor locale s-au corectat când şi-au dat seama de greşeala lor, însă bisericile celtice din insulele britanice au refuzat să adopte Pascalia (sistemul calendaristic de calculare a datei Paştilor) folosit de Biserica universală. S-a iscat o controversă aprinsă între susţinătorii ambelor părţi, cu rezultatul că Biserica a considerat într-un final că bisericile britanice sunt schismatice până când vor primi calendarul corect.

În 1583, papa Grigorie al VIII-lea a creat noul calendar, pe care l-a impus lumii romano-catolice ca fiind singurul calendar de folosit atât pentru scopuri civile cât şi pentru cele ecleziastice. Ea a făcut apoi apel către ortodocşi şi protestanţi să adopte noul lui calendar. Atât ortodocşii, cât şi protestanţii l-au respins, iar Biserica Ortodoxă a recurs la convocarea a trei sinoade pan-ortodoxe care au anatemizat noul calendar şi pe toţi cei care îndrăznesc să-l adopte. Primul dintre aceste trei sinoade, care s-a convocat fără întârziere în 1583 a întocmit o listă a abaterilor papistaşilor pe care apoi le-a anatemizat. Cel de-al şaptelea articol al Sigilionului (hotărârea sinodului) afirma deschis:

Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii statuate în cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei.

Nou calendariştii cad în mod clar sub această anatemă şi tocmai pentru acest motiv cei care au rămas credincioşi Ortodoxiei resping comuniunea cu nou calendariştii. Hotărârile acestui sinod nu au fost nicicând abrogate de vreun sinod de autoritate egală sau superioară. Aceste hotărâri trebuie să fie obligatorii, pentru că dacă Bisericile locale se pot întoarce împotriva cârmuirii Bisericii Universale când vor, atunci partea devine mai importantă decât întregul iar sobornicitatea Bisericii se pierde. Inovaţia unui sinod inferior anulează tradiţia ortodoxă demult stabilită apărată în mod explicit şi impusă de un sinod superior pan-ortodox;

Afirmaţia 5. Vechii calendarişti îşi îndreptăţesc separarea de biserica nou calendaristă prin acuzaţia că această biserică a primit erezia ecumenismului. Totuşi, din punct de vedere istoric, ei s-au desprins nu din pricina ecumenismului, ci din cauza schimbării calendarului, care nu este o erezie. Prin urmare, chiar dacă ecumenismul este o erezie, vechii calendarişti sunt tot schismatici, pentru că s-au separat pentru cu totul alte motive; iar în cazul lor, a folosi ecumenismul pentru a îndreptăţi o schismă anterioară înseamnă a revizui istoria.

Răspuns: noul calendar, prin însăşi natura sa promovează schisma şi nesocoteşte unitatea Bisericii, în aşa fel încât cei care adoptă noul calendar sunt în mod intrinsec în stare de schismă faţă de cei care păstrează calendarul Bisericii. Biserica de pretutindeni îşi exprimă realitatea sacramentală prin simboluri. Simbolurile sunt lucruri create care reprezintă pe cele necreate, făcând în acest fel ca cele necreate să devină pe înţelesul nostru. Ele nu descriu fiinţa lui Dumnezeu, de vreme ce fiinţa divină este cu totul imposibil de exprimat şi mai presus decât orice realitate, ci ele indică modul de actualizare a divinului în viața noastră prin descrierea energiilor Sale. Adică simbolurile ne arată cum şi prin ce concepte mentale / spirituale am putea deveni vase ale harului lui Dumnezeu şi ale energiilor sufleteşti.

Biserica folosește simboluri verbale și scrise (adeseori adaptate din filosofia clasică) pentru a face cunoscut adevărul despre Dumnezeire, despre Întrupare, și despre celelalte dogme. De pildă, spunem că Dumnezeu este unul în ființă dar în trei ipostasuri, deși realitatea pe care ar vrea s-o exprime această formulare este de fapt infinit mai înaltă decât această exprimare verbală. Împrumutăm de asemenea simboluri din poezie și metaforă, ca atunci când spunem ,,Dumnezeu este un foc mistuitor”. Deși El nu este deloc un foc fizic de fapt, o astfel de formulare dă naștere unei înțelegeri drepte în mintea noastră, despre care Dumnezeu știe că ne este de folos în viața duhovnicească, pentru că El lucrează în cei pe care îi consideră vrednici într-un mod asemănător focului.

În același mod, calendarul Bisericii, pentru Sfinții Părinții [29] este o icoană a veșnicei închinări în ceruri în fața lui Dumnezeu. Biserica exprimă perspectivele veșnice ale veacului ce va să vie prin slujbele sale divine într-o serie de cicluri, deoarece un cerc este un chip a ceva ce nu se sfârșește. Fiecare dintre aceste cicluri se mișcă în perfectă concordanţă cu celelalte, dând naștere unui ritm care aduce sufletul în armonie cu sine, cu celelalte mădulare în Hristos, și cu însuși Cuvântul întrupat. În orice caz, atunci când calendarul este schimbat după bunul plac pentru a se conforma unui model eretic, seria de cicluri este sfărâmată rezultând o nepotrivire spirituală. Poate că cel mai scandalos exemplu pentru aceasta în actuala aplicare este felul în care noul calendar scurtează postul Sfinților Apostoli – uneori chiar eliminându-l de tot – lipsindu-i prin aceasta pe credincioși de unul dintre principalele mijloace de înaintare în viața duhovnicească. [30]

Fiecare latură a exprimării proprii Bisericii fie că este vorba despre teologie, poezie, liturghie, calendar, arhitectură, muzică, iconografie, taine sau orice altceva – este un simbol al adevărurilor cerești și ca atare de nestrămutat în mod fundamental; pentru că un simbol potrivit ne conduce la o închinare corespunzătoare față de Dumnezeu și la o urmare cum se cuvine a poruncilor, în vreme ce un simbol nepotrivit ne depărtează de Dumnezeu. Dacă vreun simbol este vreodată modificat în mod legitim, ori dacă Biserica îngăduie mai multe variațiuni ale aceleiași teme, aceasta este pentru că sfinții au înțeles că există mai multe simboluri care pot să dea expresie aceleiași realități. Dar dacă vreun simbol este modificat fără încuviințarea sfinților – sau mai rău, în ciuda condamnării explicite și consecvente a Bisericii universale – atunci inovația trebuie respinsă ca fiind distrugătoare pentru suflet.

În orice caz, noul calendar a fost introdus tocmai pentru a cultiva ecumenismul. Acest fapt este evident din aceea că primul document oficial emis de către o patriarhie ortodoxă care susține noul calendar a fost totodată și prima proclamare publică a credințelor și planurilor ecumeniste. În 1920, patriarhia Constantinopolului a publicat o enciclică intitulată ,,Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”. Acestă enciclică a înfățişat o listă de unsprezece propuneri în directia realizării ,,uniunii Bisericilor” dintre care chiar prima se referea la adoptarea unui singur calendar pentru toate bisericile, ortodoxe și eretice, pentru celebrarea simultană a sărbătorilor. Trei ani mai târziu, patriarhul Meletie Metaxakis al Constantinopolului, un mason de grad înalt și ecumenist radical, a convocat un ,,congres pan-ortodox” (la care au fost de față reprezentanți a doar trei biserici ortodoxe) care a recomandat ca, în scopul modernizării Bisericii și a înfăptuirii uniunii cu confesiunile apusene, Biserica ar trebui să adopte calendarul și Pascalia gregoriană, să reducă în mod drastic lungimea posturilor și a slujbelor bisericii, și să desființeze veșmintele preoțești. În anul următor, patriarhia Cosntantinopolului și Bisericile Greciei și României au adoptat noul calendar. Susținătorii noului calendar din anii 1920 nu au făcut nici o încercare de a ascunde scopul schimbării calendarului: ei au declarat în mod clar, atât la nivel oficial cât și în mod confidențial, că motivul adoptării noului calendar a fost acela de a ușura uniunea cu bisericile apusene [31]. Acest fapt le-a fost cunoscut vechilor calendariști de la acea vreme și asta într-o mare măsură din cauză că schimbarea calendarului a fost primul pas spre uniunea cu papistașii și anglicanii, pas pe care ortodocșii l-au respins. Într-adevăr, chiar textul condamnării de la 1583 a noului calendar recunoaște că cei care sunt de partea schimbării calendarului sunt exact cei care doresc ca biserica ortoroxă să se unească cu papalitatea. Este deci de prisos să susții că problema ecumenismului nu a răsărit decât după câteva decenii de la schimbarea calendarului. Cele două sunt mână în mână.

Afirmația 6. Condamnarea noului caledar de către sinoadele pan-ortodoxe din secolul 16 nu se aplică nou calendariștilor contemporani, de vreme ce nou calendariștii au schimbat doar Mineiul,dar nu și Pascalia.
Răspuns: Oricine citește textul condamnărilor poate să vadă că sinoadele nu îi condamnă doar pe cei care adoptă toate devierile latinilor luate împreună, ci și pe cei care primesc fie și una dintre ele în mod individual. O astfel de abatere este noul Minei. Dacă ar pretinde cineva că Biserica poate primi noul Minei atâta vreme cât nu primește noua Pascalie, atunci, prin aceași (deducție) logică, ar trebui să mărturisească și că Biserica poate primi supremația papală sau azimele,[33] atâta vreme cât nu primește în același timp și Filioque. Dar gata cu asemenea absurdități! Formularea textului pune Pascalia și Mineiul exact pe picior de egalitate; și într-adevăr, nu există nici un motiv să judeci pe cele două după două măsuri diferite de vreme ce amândouă sunt expresiile esențiale și indispensabile ale vieții interioare a Bisericii.

Ar trebui observat că bisericile Finlandei și Estoniei, care au adoptat noua Pascalie, cad cu siguranță sub condamnarea nu doar a sinoadelor din secolul 16 care le-au declarat ,,afară din Biserică și din adunarea credincioșilor” ci și sub cea a Primului Sinod Ecumenic care a statornicit Pascalia și a oprit pe oricine de a sărbători Paștile împreună cu evreii (după cum se petrec uneori lucrurile după pascalia papală). Prin urmare, conform dictei recunoscute de înșiși nou calendariștii, trebuie ruptă comuniunea cu cele două biserici.

Afirmația 7 Noul calendar utilizat de biserica ortodoxă nu este calendarul Gregorian, ci calendarul Iulian îndreptat. Se deosebește de calendarul Gregorian prin aceea că este puțin mai exact (având doar 97 ani bisecți spre deosebire de 100 la fiecare 400 ani). Astfel, ortodocșii care urmează calendarul iulian îndreptat nu cad sub anatemele rostite împotriva calendarului Gregorian.

Răspuns: din punct de vedere funcțional, noul calendar este identic cu calendarul Gregorian anatemizat în 1583. Diferă prin aceea că duce mai departe de calendarul iulian cu încă un pas, principiul din spatele calendarului Gregorian. Adică, ,,astronomii atei” ai Papei (pentru a folosi limbajul anatemei din 1583) au inventat noul calendar pentru că, spre deosebire de Sfinții Părinți, au simțit că precizia astronomică era mai importantă decât tradiția sau unitatea Bisericii. Pășind pe urmele Papei, nou calendariștii au nesocotit și ei tradiția și unitatea Bisericii Ortodoxe în favoarea preciziei astronomice și a unității cu ereticii. Dar, întrucât intelectualii greci de la 1920 sufereau de un complex de inferioritate față de Apus, ei au modificat întrucâtva calendarul Gregorian spre a-l face chiar mai exact, dovedindu-și în acest fel lor înșiși că ,,astronomii atei” ai lor erau superiori celor ai Papei.

Ar fi mult cu mai exact dacă am denumi noul calendar drept ,,calendar Gregorian îndreptat” mai degrabă decât ,,calendar iulian îndreptat” întrucât este în mod clar o versiune a celui dintâi și nu a celui de-al doilea. Părinții Bisericii care au combătut arianismul au dovedit că Fiul este de o ființă cu Tatăl arătând că lucrările Lui sunt totuna cu ale Tatălui; pentru că cele ce au aceleași lucrare au și aceeași ființă. De vreme ce lucrările noului calendar sunt totuna cu cele ale calendarului papal – adică, întrucât amândouă celebrează aceleași sărbători în aceeași zi (acesta fiind chiar scopul unui calendar bisericesc comun), este clar că noul calendar este în esență calendarul instituit de către papa Grigorie și anatemizat de către ortodocși, și tocmai pentru a împiedica unificarea cu Roma a fost anatemizat la 1583 calendarul papal .

Partea a III-a. Ecumenismul

Şi în final ajungem la problema centrală care tulbură profun Ortodoxia Mondială: erezia ecumenismului. Prima proclamare oficială a ecumenismului în Biserica Ortodoxă a fost enciclica de la 1920 emisă de către patriarhul de la Constantinopol. Limbajul acestei ecniclici este relativ moderat, deși comparabil cu declarațiile și acțiunile de mai târziu ale ecumeniștilor. Acestea au îmbrăcat o varietate de forme datorită esenței fluide și amorfe a ereziei. În forma sa cea mai atenuată, ecumenismul sustine că Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât Biserica Ortodoxă, sau că alte biserici dețin un oarecare statut ecleziastic real, deși imperfect. Şi mai abătută de la ecleziologia ortodoxă este așa numita ,,teorie a ramurilor”, ,,teoria fragmentării”, ,, teologia baptismală sau ,,teologia comuniunii”.

Teoria ramurilor a fost ticluită în secolul 19 de către anglicanii bisericii superioare care și-au dorit să se alăture unor forme de creștinism mai vechi decât biserica protestantă din Anglia. Ei au crezut că problemele care au divizat aceste biserici nu au fost atâta de importante încât să împiedice fiecare ramură de la a aparține cu adevărat de Biserica lui Hristos. Așa stând lucrurile, era imperios necesar ca fiecare ramură să caute să se reunească cu celelalte. Aceasta a fost prima teorie coerentă menită să susțină proaspăt apăruta mișcare ecumenică, însă astăzi s-a deschis largă calea unor teorii mult mai cuprinzătoare, deși însuși termenul de ,,teoria ramurilor” este încă folosit pentru a descrie multe versiuni ale ecumenismului, de cele mai multe ori cu o conotație negativă.

,,Teoria fragmentării” este credința că Biserica s-a fragmentat în mai multe porțiuni, fiecare formând totuşi o porțiune a Bisericii. Această perspectivă s-a născut printre protestanți, care sunt ei înșiși divizați în mai multe confesiuni, una mai autentică decât cealaltă. Această împărțire a determinat pe mulți protestanți (și ulterior pe mulți romano-catolici și ortodocși) să se îndoiască de adevărata sobornicitate a Bisericii după primele secole creștine, și să caute să reconstruiască sobornicitatea Bisericii deși prin intermediul inițiativelor de tipul Consiliului Mondial al Bisericilor.

,,Teologia comuniunii” susține că Biserica Ortodoxă trebuie să intre în comuniune cu alte biserici încă dinainte de realizarea acordului dogmatic. Conform acestei teorii, statutul ecleziastic al unei anumite comunități heterodoxe este recunoscut a priori și se presupune că unitatea care decurge din Liturghia însăși nu va ține cont de nici o deosebire dogmatică neînsemnată care există între diferitele grupări.

,,Teologia baptismală”, o teorie populară apărată de mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului, susține că, deși bisericile se deosebesc ca învățăturã de credință, ele sunt toate unite printr-un botez comun în numele Sfintei Treimi. Această perspectivă a fost afirmată în mod oficial de către patriarhia de la Constantinopol față de luterani în septembrie 2004, și a devenit teoria caracteristică a ecumenismului din patriarhia Moscovei.

Forma cea mai extremă de ecumenism exprimată de un număr de episcopi și teologi nou calendariști (mai ales de către patriarhul Atenagoras alConstantinopolului) este părerea conform căreia toate religiile sunt căi echivalente către Dumnezeu și mijloace egale de mântuire. Această viziune este des întâlnită în Consiliul Mondial al Bisericilor, unde delegații ortodocși (inclusiv episcopi) participă la ritualuri păgâne și semnează documente conținâd asemenea blasfemii cum că creștinii au nevoie să ,,depășească teologia care restrânge mântuirea la un angajament personal categoric față de Iisus Hristos.” [36]

Toate formele de ecumenism, până și cele mai blânde, sunt eretice. Adevărata Biserică ortodoxă nu a admis niciodată că există alte biserici paralele cu ea. De-a lungul îndelungatei sale istorii, ea a respins cu consecvență orice erezie, nu doar în calitate de abatere intelectuală, ci și de înșelare spirituală care desparte pe om de Dumnezeu. Toate ereziile își au obârșia nu la Dumnezeu, ci de la diavol, și au drept unic scop (qua erezie) distrugerea sufletului omului. Dacă un om care aparține de un organism eretic pare să atingă un anume nivel de virtute, aceasta se întâmplă deoarece el aderă la o rămășiță de învățătură ortodoxă care a supraviețuit în interiorul grupării eretice; nicidecum datorită credinței sale în erezia acelei grupări. Prezența oamenilor bine intenționați într-o biserică eretică nu implică în nici un fel că organizația în cauză ar susține, în vreun sens semnificatic, credința care o dată s-a dat sfinților. [37] Mulți dintre sfinții bisericii au suferit sau au murit pentru a se împotrivi răspândirii ereziei, pentru că ei au cunoscut că lumina și întunericul nu pot exista împreună: Hristos nu are părtășie cu Veliar. Ecumeniștii, prin recunoașterea ereziilor ca făcând parte din Biserică, disprețuiesc învățătura universală a Sfinților Părinți și nu se vădesc drept pionieri visători ai unor modalități de depășire a divizărilor învechite, ci ca simpli inventatori ai propriei noi erezii, erezie de natură ecleziologică. Pentru că și ecleziologia este la fel de mult subiect al dogmelor precum Trinitologia sau Hristologia; într-adevăr, prima se constituie din ultima deoarece Biserica este Trupul lui Hristos. De aceea Biserica include un sumar al ecleziologiei în Crezul niceean, mărturisind că (cred) într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.

Ecumenismul, fiind o căutare a unității pierdute, o încercare de reconstituire a sobornicității și o recunoaștere a mai multor botezuri, se află în directă contradicție cu Crezul. Este cu totul inacceptabil pentru creștinii ortodocși.

Afirmația 8. Ecumenismul nu a fost niciodată proclamat oficial într-o formă eretică

Răspuns: Această afirmație cerșește întrebarea ce anume constituie o proclamație oficială. Evident că este în interesul nou calendariștilor conservatori să definească cuvântul ,,oficial” în mod atâta de îngust încât nimeni să nu poată proclama ,,în mod oficial” o erezie. Cu toate acestea, bisericile ecumeniste au îmbrățișat cu siguranță invățăturile eretice în forme pe care orice persoană imparțială rezonabilă le poate recunoaște ca fiind tocmai oficiale: aceea a proclamării publice de către patriarh, cu aprobarea sinodală a proclamației. Aceasta s-a petrecut într-o oarecare formă în toate bisericile ecumeniste. Toate acestea fac parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, o organizație mondială a cărei singură rațiune de a exista este aceea de a promova ecumenismul și principiile ecleziologice neortodoxe pe case se fundamentează ecumenismul. Unele dintre ele au fost chiar membrii fondatori și au ajutat la formularea la cel mai înalt nivel a scopurilor și credințelor consiliului, care sunt totalmente străine de înțelegerea ortodocx despre Biserică. Atât statutul consiliului cât și numeroasele declarații semnate de către delegații ortodocși de-a lungul anilor precizează iarăși și iarăși, atât în mod implicit cât și explicit, că grupările neortodoxe sunt într-adevăr cumva părți ale Bisericii, și că Biserica Ortodoxă este o parte a unui întreg mai cuprinzător compus atât din ortodocși, cât și din heterodocși.

În 1965, patriarhul Atenagora și sinodul patriarhiei Constantinopolului au ridicat anatemele de la 1054 împotriva bisericii romano-catolice. Ei au afirmat că condamnarea ortodoxă a ereziilor latine este ,,fără fundament” și trebuie să fie ștearsă din memorie; și s-au rugat ,,să ajungă la o înțelegere și o expresie comună a credinței Apostolilor și a poruncilor ei” prin ,,regretul față de greșelile istorice”. [38]

În 1975 patriarhul Dimitrie și sinodul patriarhiei Constantinopolului au aprobat și recomandat cu tărie ,,Mărturisirea de la Tiateira”. Acest catehism a menționat, printre altele, că ,,Biserica are uși, dar nu și pereți”; că drept rezultat al ,,noii înțelegeri” cu privire la Biserică, ,,creștinii îi vizitează acum și se roagă cu alți creștini de diferite tradiții cu care în trecut nu le era permis să se adune, pentru că erau numiți eretici”; și că, în consecință, intercomuniunea dintre papistași și ortodocși este îngăduită în anumite circumstanțe.

În septembrie 1990, delegații desemnați și acreditați sinodal din toate bisericile ecumeniste s-au întâlnit la Chambessy în Elveția cu reprezentanți oficiali ai bisericilor monofizite și au declarat că monofiziții erau cât se poate de ortodocși și în nici un fel eretici. Această declarație a fost întărită sinodal de către patriarhia din Alexandria în 2001. Ceea ce este și mai rău, în iunie 1991, patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei a încuviințat comuniunea deplină cu biserica monofizită siriană, lepădând de fapt hotărârile celui de-al patrulea, al cincilea și al șaselea Sinod Ecumenic.

Simplul fapt că ecumeniștii îi persecută pe vechii calendariști pentru convingerile lor dovedește că ei își consideră erezia ca fiind o învățătură exterioară a bisericii lor. Citim în viața Sfântului Maxim Mãrturisitorul:

Episcopul i-a sugerat, .. Primește … nu ca pe o exprimare a dogmei, ci ca pe o interpretare personală și ca un mijloc de aducere la tăcere a disputei,”

,,Dacă typos-ul nu este o precizare dogmatică care stabilește că Domnul are o singură voință și lucrare, de ce am mai fost exilat într-un tărâm al barbarilor și păgânilor care nu cunosc pe Dumnezeu?” a întrebat Maxim. ,,de ce mă risipesc aici iar tovarășii mei în Perveris și Mesembria?” [39]

Ideea de bază de aici este aceea că atunci când cei care se abat de la ortodoxie îi persecută pe ortodocşi, asemenea persecuţii trebuie considerate ca fiind dovada că prigonitorii îşi susţin convingerile lor eretice ca fiind atât de importante şi de parte integrantă a propriei lor identităţi încât vor aplica violenţa împotriva celor care nu sunt de acord cu ei.

Dincolo de aceasta, clericii și mirenii bisericilor ecumeniste își afirmă cu tărie credința în ecumenism printr-o varietate de forme. Ierarhii ecumeniști din fiecare jurisdicție au rostit nenumărate blasfemii care pun sub semnul întrebării aproape orice dogmă a ortodoxiei, sunt săvârșite în mod regulat rugăciuni în comun cu ereticii, împărtășania este oferită în mod liber romano-catolicilor și monofiziților, iar acordurile precum așa numita ,,uniune de la Balamand” și înfricoșătoarea declarație recentă a celei de-a 9-a reuniuni a Consiliului Mondial al Bisericilor sunt încheiate de către delegații oficiali ai bisericilor nou-calendariste. Toate acestea susțin versiuni ale teoriei ramurilor și o serie de alte abateri.

Contrar a ceea ce le-ar plăcea să creadă conservatorilor, asemenea declarații și acțiuni nu sunt lipsite de semnificație. Împuterniciții care periclitează învățătura ortodoxă la întrunirile ecumeniste nu acționează pe cont propriu. Ei sunt delegați de sinoadele bisericilor lor aleși să reprezinte vocea bisericilor lor. Atunci când semnează documente eretice, ei nu exprimă părerile lor personale, ci vederile întregii ierarhii a bisericii lor. Pentru aceasta, în primul rând și la urma urmei, au fost ei desemnați și trimiși. Dacă asemenea acțiuni nu fac bisericile ecumeniste eretice de drept, după cum declară pompos nou calendariștii conservatori, ele arată cu certitudine că ierarhii ecumeniști sunt cel puțin eretici de facto. Iar dacă conștiința și exprimarea de sine a unei biserici a nivel episcopal este în mod consecvent eretică, multitudinea de declarații ,,oficiale” ale ereziei nu este de trebuință pentru a demonstra că organismul în cauză nu este Biserica pe care a întemeiat-o Hristos.

Nu doar ierarhia, ci și majoritatea mirenilor din bisericile ecumeniste recunosc că bisericile eretice dețin un statut eclezial adevărat. Doar o minoritate de conservatori susțin ceva ce seamănă a învățătură ortodoxă cu privire la natura Bisericii. Cei ce alcătuiesc această minoritate, de regulă cel mai devotat element al bisericilor ecumeniste, se amăgesc crezând că biserica lor ca întreg le împărtășește vederile; iar ei resping părerile cele mai comune susținute de episcopii și tovarășii lor de credință ca fiind rătăciri vremelnice și în mod esențial nesemnificative. Însă o astfel de gândire este greșită și nu doar pentru că nu e realistă. Nu convingerile clerului și mirenilor sunt cele care determină statutul eclezial al Bisericii, ci mai degrabă poziția ierarhilor. Și chiar de-ar fi părerile mirenilor un factor determinant, conservatorii bisericilor ecumeniste s-ar afla întrecuți ca număr în mod considerabil de către liberali, atât de mult s-a răspândit molima ecumenismului.

Afirmația 9 Biserica a recurs adesea la iconomie în relația cu ereticii și îngăduie abuzurile canonice până la a tolera prezența în sânul ei a indivizilor care susțin anumite erezii; dar nici unul dintre aceste acte de iconomie nu a condus la schisma pe care au făcut-o vechii calendariști.

Răspuns: Părintele Vasile furnizează numeroase exemple din istoria Bisericii pentru a dovedi acestă poziţie, dar ele sunt destul de irelevante din pricină că situaţia actuală nu implică punerea în aplicare a iconomiei (chiar a unor acte mai excesive de iconomie), ci priveşte chestiunile de ordin dogmatic. Atunci când ecumeniştii încalcă un canon, ei nu o fac pentru că ar recunoaşte principiul întruchipat de către canon, şi ar restrânge aplicarea canonului pentru a uşura mântuirea multora (ceea ce reprezintă înţelesul şi ţelul iconomiei).  Mai degrabă, ei neagă principiul încorporat în canon. Astfel, Biserica i-a primit adesea pe eretici printr-o altă modalitate în afara botezului, nu pentru că ea ar recunoaşte botezul ereticilor, ci pentru a uşura întoarcerea lor la Ortodoxie. Însă ecumeniştii propovăduiesc că botezul eretic este valid; sau, mai rău, că ereticii în cauză nu sunt deloc eretici. Biserica a purtat uneori discuţii cu ereticii, nu pentru că îi recunoaşte pe eretici drept ortodocşi, ci pentru că îşi doreşte să-i convingă să se întoarcă la Ortodoxie. Ecumeniştii însă poartă în mod constant dialoguri cu ereticii, nu pentru a-i converti la Ortodoxie, ci pentru a recrea unitatea pe care Biserica (definită ca fiind ceva mai cuprinzător decât ortodoxia) şi-a pierdut-o prin neînţelegeri istorice. ,,Iconomiile” pe care le invocă pr. Vasile au fost în unele cazuri exagerări de natură nedogmatică, iar în altele doar o folosire corectă a iconomiei; ereziile care au fost tolerate au fost propovăduite de către clerul inferior ori de către mireni, sau cel mult de către un episcop izolat – dar niciodată de către un sinod sau de un patriarh. În nici unul dintre exemplele citate de către pr. Vasile nu fuseseră putrezite de erezie așezăminte sau patriarhii întregi, după cum este cazul acum.

Este important să ne aducem aminte că purtările şi părerile eretice ale mirenilor şi ale clerului inferior nu afectează statutul ontologic al Bisericii. O biserică devine eretică doar dacă un grup de episcopi adoptă o erezie. Laicii şi clerul inferior nu constituie punctul central al unităţii Bisericii fundamentată pe Euharistie; prin urmare, ei rămân în Biserică până când sunt excomunicaţi sau îşi urmează episcopul în erezie. Episcopii însă, se despart de Biserică imediat ce se deschid spre şi stăruiesc în erezii, pentru că ortodoxia şi sobornicitatea Bisericii sunt incluse de episcopat. Atunci când episcopii îşi pierd ortodoxia, ei încetează în mod simultan de a mai fi lăcaşe ale Bisericii.

Numeroasele încălcări canonice care s-au petrecut de-a lungul istoriei Bisericii nu au fost niciodată făcute în baza unei erezii proclamate public; în timp ce încălcările din prezent se petrec tocmai din pricină că episcopii bisericilor ecumeniste au îmbrăţişat o ecleziologie străină de ortodoxie; şi anume că organismele eretice sunt într-un fel parte din Biserică. Această credinţă este mai apoi exemplificată practic prin încălcarea acelor canoane ale Bisericii care arată felul în care trebuie să se poarte credincioşii faţă de eretici.

Afirmaţia 10 Ecumenismul este pe moarte. Patriarhul Bartolomeu le-a spus în mod public călugărilor de la Sfântul Munte că Bisericile Ortodoxe posedă plinătatea adevărului în timp ce latinii se află în greşeală; şi a condamnat rugăciunile în comun. Arhiepiscopul Christodoulos, fostul arhiepiscop al Atenei a interzis în mod sinodal rugăciunile în comun cu heterodocşii. Multe alte biserici locale au criticat aspecte ale ecumenismului, în timp ce bisericile din Georgia şi Bulgaria s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta dovedeşte că poziţia noastră este întemeiată şi aduce roade.

Răspuns: Ecumenismul se agravează de fapt. Rugăciunile în comun cu ereticii sunt săvârșite în mod regulat de către patriarhul Bartolomeu care l-a vizitat pe Papa de la Roma, l-a invitat pe Papă să-i facă o vizită, s-a rugat cu el și l-a întâmpinat ca pe un episcop adevărat. [40] În februarie 2006, cea de-a 9-a întrunire a CMB din Porte Alegre, Brazilia, a reafirmat una din variantele teoriei ramurilor; iar aceasta a fost semnată de aproape toții delegații bisericilor ,,ortodoxe”. Aceste manifestări, și multe altele care ar fi putut fi enumerate aici dovedesc cât de inutile sunt toate formulările aparent ortodoxe făcute de către ecumeniști. Asemenea formulări sunt făcute în mod ipocrit în singurul scop de a-i împiedica pe nou calendariști să îi părăsească pe ecumeniști și să se alăture Bisericii Vechi Calendariste. Duplicitatea este tipică ereticilor din toate timpurile, dar nu implică în nici un fel că ereticul a devenit ortodox și că ar trebui recunoscut astfel. Ereziarhul Arie a făcut cu oarecare ocazie o mărturisire de credință ortodoxă și a consimțit Crezului Nicean, însă sfăntul Atanasie a refuzat să-l primească în comuniune pentru că știa că Arie reinterpreta Crezul în conformitate cu propria lui erezie. Asemenea, patricianul Epifanie, referindu-se la partida monotelită, a făcut o mărturisire de credință ortodoxă către Sfântul Maxim Mărturisitorul:

,,Spune-ne bătrân nemernic stăpânit de diavol: de ce-i socotești eretici pe împărat şi pe cetăţenii capitalei? Noi suntem mai creştini ca voi, şi mai ortodocşi”, bătea el câmpii. ,,Noi recunoaştem în Iisus Hristos Domnul nostru o voinţă divină şi umană şi un suflet raţional. Puterea de a lucra este intrinsecă unei fiinţe simţitoare, aşa cum voinţa este intrinsecă minţii, iar orice fire raţională are o putere de a voi şi o putinţă de a acţiona corespunzătoare sieşi. Noi admitem că Domnul are puterea de a voi conform cu dumnezeirea Lui şi cu omenitatea Lui şi nu negăm că El are două voinţe şi două lucrări.” [41]

Sfântul Maxim a refuzat totuşi să recunoască această mărturisire de credinţă perfect ortodoxă, de vreme ce el ştia că era ipocrită şi că monoteliţii continuau să propage monotelismul şi să-i persecute pe cei care aveau păreri diferite.

Şi iarăşi, Eutihie (născocitorul monofizitismului extrem) a făcut o mărturisire de credinţă pe vremea când era judecat pentru erezie; totuşi Sfântul Proclu şi întregul ,,Sinod local” al Constantinopolului l-au excomunicat deoarece ştiau că Eutihie nu credea propriilor sale afirmaţii, ci doar încerca să se sustragă condamnării.

Una dintre cele mai izbitoare exemple de prefăcătorie din istoria Bisericii vine din viaţa Sfântului Nichita Mărturisitorul, un stareţ care a trăit pe vremea iconoclasmului din secolul 9. Citim acolo:

Nelegiuiţii eretici au înţeles în cele din urmă că părinţii (stareţii ortodocşi care au refuzat să primească iconoclasmul) prefereau moartea în locul apostaziei, aşa că au sugerat cu viclenie ,,luaţi parte doar o dată la Sfintele Taine în biserică cu patriarhul Teodot (patriarhul iconoclast al Constantinopolului) şi vă puteţi întoarce la mănăstirile voastre. Continuaţi să credeţi ce vreţi. Nu vi se va cere nimic mai mult”.

Amăgiţi de nemernicii eretici, ceilalţi părinţi au consimţit. Ei şi-au dat seama mai târziu că au fost induşi în eroare şi s-a căit amarnic şi s-au îndreptat. Dar înainte de aceasta, fiind ei eliberaţi din legături şi temniţe, l-au vizitat pe cuviosul părinte Nichita şi l-au implorat să intre în comuniune cu Teodot. Sfântul Nichita şi-a dorit să rămână în temniţa unde suferea pentru Hristos, însă părinţii au stăruit ,,Nu te putem lăsa aici când singurul lucru cerut de la noi este să primim comuniunea cu Teodot. Mărturisirea noastră de credinţă rămâne neschimbată. Este nevoie de înţelepciune în aceste împrejurări grele. Mai bine să cedezi într-o chestiune mică decât să pierzi totul.”

Alegerea cu care se confrunta cuviosul Nichita era o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu se temea de chinuri şi de torturi şi prefera moartea pentru dreapta credinţă, însă din respect pentu vârsta lor i-a ascultat până la capăt pe cuvioşii stareţi, cunoscând bine convingerile lor ortodoxe şi viaţa lor dreaptă. În final, l-au dovedit iar el s-a resemnat. Nichita şi ceilalţi stareţi au mers cu pseudo-patriarhul într-un paraclis împodobit anume cu icoane, pentru ca să-i amăgească mai bine. Teodot a gândit că atunci când vor vedea chipurile sfinte, stareţii vor conchide că el a îmbrăţişat Ortodoxia. A săvârşit Sfânta Liturghie acolo şi s-a împărtăşit cu ei după ce îi anunţase în prealabil: ,,Anatema tuturor celor care nu consimt să venereze icoana lui Hristos.” Ipocritul a grăit astfel nu pentru că ar fi slăvit icoana Mântuitorului ci pentru a se asigura că stareţii se vor împărtăşi cu el.

Egumenii s-au întors după aceasta la mănăstirile lor, însă cuviosul Nichita s-a mâhnit că s-a împărtăşit cu minciuno-patriarhul şi prefăcutul Teodot. A socotit că o mică abatere de la calea cea dreaptă nu se deosebea întru nimic pentru el de rătăcirea totală. În cele din urmă, sfântul s-a întors la Constantinopol unde a declarat către împărat:

,,Pe viitor am de gând să rămân neclintit în mărturisirea de credinţă păstrată de părinţii mei duhovniceşti… Domnul mi-e martor, îmi pare rău de ce am făcut şi mă căiesc pentru aceasta. De acum înainte nu voi mai avea nici o părtăşie cu tine. În schimb, voi stărui în tradiţiile Sfinţilor Părinţi aşa cum le-am primit la început.” [42]

Tragem câteva învăţăminte din aceasta istorisire. În primul rând, aceea că nimeni nu-şi poate îndreptăţi părtăsia cu ereticii pe temeiul a cât de trebuincioasă ori de avantajoasă poate fi aceasta pentru noi sau pentru alţii. În al doilea rând, aceea că Sfinţii Părinţi au socotit că părtăşia cu ereticii este totuna cu îmbrăţişarea ereziei înseşi: chiar dacă avem o mărturisire de credinţă ortodoxă, nu ne va fi deloc de folos dacă nu rupem comuniunea cu episcopii eretici. Şi în al treilea rând, chiar dacă un eretic îşi ia înfăţişare ortodoxă, nimeni nu poate avea părtăşie cu el până când acesta nu se căieşte sincer şi până nu l-a eliberat Biserica până și de cea mai mică bănuială de erezie.

La prima întrevedere a Celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, Sfinţii Părinţi s-au confruntat direct cu problema prefăcătoriei:

Sfântul Sinod a zis ,,Dacă episcopii aflaţi acum în cercetare sunt de acord cu noi din toată inima, mulţumim lui Dumnezeu şi lor; dar dacă folosesc prefăcătoria, Domnul îi va judeca preccum I-a judecat pe Arie, Nestorie şi pe ceilalţi asemenea lor.” Episcopii cercetaţi s-au pus sub blestem zicând, ,,Nu ne prefacem. Dacă nu mărturisim asemenea bisericii sobornicești, să vină asupra noastră anatema Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.”

Un eretic nu poate fi primit de ortodocşi doar pentru că el face o mărturisire de credinţà ipocrită sau de răsunet vag ortodox. După cum dovedesc actele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, un eretic trebuie să dea cu totul anatemei orice aspect al ereizie sale şi să dovedească faptul că se căieşte sincer. Doar atunci este el primit înapoi în Biserică. Acest principiu se aplică cu mult mai mult capilor ereziei, precum Bartolomeu al Constantinopolului sau Kiril al Moscovei care au fost activ implicaţi în promovarea ereziei şi subminarea Ortodoxiei realmente de-a lungul întregii lor vieţi. Episcopii ecumenişti lansează din când în când declaraţii formulate cu atenţie care par ortodoxe nu pentru că ei ar îmbrăţişa adevărul, ci pentru că ei îşi doresc să-i împiedice pe nou calendariştii conservatori de la a se alătura Bisericii vechi calendariste.[43] Că acest lucru este adevărat este susţinut şi de faptul că, în general, aceşti episcopi se împotrivesc cu orice ocazie adepţilor lor conservatori, până la a-i ocărî sau a-i disciplina dacă aceştia protestează prea sonor împotriva ereziei nestăvilite din bisericile lor. [44]

Part IV. Biserica Vechi Calendaristă, sau Adevărații Creștini Ortodocși

Atunci când a fost introdus calendarul gregorian în anul 1924 în Grecia, peste un milion de credincioşi au refuzat să-l primească, alegând mai degrabă să rupă comuniunea cu ierarhia schismatică. Deşi un număr semnificativ de episcopi manifestau simpatie faţă de vechii calendarişti (pentru că schimbarea calendarului nu s-a petrecut la cererea poporului, ci din cauza presiunii venite din partea guvernului grec, care urmărea să modernizeze şi să liberalizeze Biserica), abia în 1935 s-a întâmplat ca trei episcopi să renunţe oficial la biserica nou calendaristă şi să îşi asume păstorirea adevăraţilor ortodocşi. Nou calendariştii au replicat prin a-i caterisi pe cei trei episcopi sau prin persecuţia plină de ranchiună asupra ortodocşilor. Cu prijinul poliţiei, au interupt slujbele bisericii, au răsturnat potirele şi au călcat în picioare Sfânta Împărtăşanie, i-au întemniţat şi tuns cu forţa pe preoţi şi pe călugări, au brutalizat pe credincioşi (câţiva au fost omorâţi) şi le-au refuzat drepturile civile elementare precum acela de a se cununa sau de a urma un colegiu.

Din nefericire câteva grupuri mici dar zgomotoase s-au despărţit de sinodul principal al adevăraţilor ortodocşi, dând naştere legendei populare în rândul nou calendariştilor conform căreia vechii calendarişti greci sunt împărţiţi în nenumărate jurisdicţii care se ciorovăiesc între ele. Această concepţie este oricum greşită, de vreme ce marea majoritate (în jur de 70%) a adevăraţilor creştini ortodocşi din Grecia rămân în sinodul iniţial. [45]

Adevăraţii ortodocşi au rămas credincioşi nu doar calendarului Bisericii, ci şi concepţiei şi spiritualităţii patristice. Vechii calendarişti cultivă evlavia dintotdeauna caracteristică Bisericii, dar părăsită în cea mai mare parte de către ecumenişti: ţinerea posturilor, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi, rugăciunile zilnice, privegherile de toată noaptea, practica isihastă a rugăciunii interioare şi trezvia minţii. Monahismul este foarte puternic; ceea ce este firesc, mănăstirile fiind dintotdeauna bastioane ale Ortodoxiei, primele care au opus în trecut rezistenţă ereziei ori de câte ori a apărut. Într-adevăr, se întâmplă de obicei ca porţiunea cea mai puţin evlavioasă din Biserică să introducă erezia, şi ca elementul cel mai evlavios să respingă inovaţia.

Această tendinţă se dovedeşte adevărată şi în situaţia actuală pentru că ierarhii care au introdus ecumenismul şi au schimbat calendarul Bisericii erau secularişti, modernişti, occidentalizanţi, în vreme ce credincioşii care au rezistat schimbărilor erau călugării şi cei care rămăseseră fideli concepţiei de viaţă ortodoxe .    La fel se întâmplă şi în zilele noastre: o deosebire nu doar în ce priveşte credinţa, ci şi în ce priveşte evlavia şi mentalitatea îi desparte pe nou calendarişti de vechii calendarişti.

Afirmația 11 Faptul că vechii calendariști sunt împărțiți în mai multe grupări dovedește că ei sunt schismatici și că au o mentalitate schismatică. În special, ei tâlcuiesc în mod eronat Canonul Apostolic 31 care îngăduie ruperea de un episcop pe motive de ,,bună credință și întru dreptate”. Prin tâlcuirea acestei formulări în modul cel mai larg cu putință, ei permit să aibe loc schismă practic din orice motiv.

Răspuns: Faptul că există diviziuni nu înseamnă în sine nimic altceva dincolo de slăbiciunea firii umane căzute. Existenţa mai multor religii în lume nu înseamnă că credinţa în Dumnezeu este greşită sau că ateismul este adevărat. În realitate, o singură religie este adevărată iar celelalte sunt false. Existenţa mai multor biserici care se numesc pe sine creştine nu înseamnă că Creştinismul este fals, pentru că o singură Biserică Creştină este adevărată iar celelale sunt false. În acelaşi fel, multitudinea de sinoade vechi calendariste nu înseamnă că Biserica vechi calendaristă este în întregime schismatică; ci mai degrabă că unul dintre sinoade este istoric şi autentic în vreme ce celelalte s-au separat de acesta.

Mai mult decât atât, nou calendariştii şi ecumeniştii înşişi nu sunt deloc scutiţi de diviziuni interne. Biserica ucraineană s-a fragmentat în trei grupuri mari şi multe grupuri mici; Biserica Macedoniei s-a declarat autocefală şi este ocolită de celelalte patriarhii; bisericile Bulgariei şi Muntenegrului au dat fiecare naştere unor ,,contra biserici” independente, patriarhia Ierusalimului are doi patriarhi care nu se recunosc unul pe altul; şi există o serie năucitoare de grupări extravagante, fiecare pretinzând că are succesiune apostolică de la una sau alta dintre bisericile oficiale. În plus,  patriarhiile oficiale sunt adesea ostile una alteia, iar patriarhia Constantinopolului în special are tendinţa de a-şi croi şi de a sprijini biserici necanonice autonome pe teritorul istoric al altor patriarhii, în special pe cel al patriarhiei Moscovei.

Este adevărat că Canonul Apostolic 31 ar putea fi interpretat în aşa fel încât să dea posibilitatea producerii schismei practic pentru orice motiv. Oricum, în sens restrains, canonul îngăduie separarea pe temeiul ereziei (dacă nu ar fi făcut-o, formularea ,,întru buna credinţă şi întru dreptate” nu ar fi avut nici o semnificaţie); şi din motive de erezie s-au despărţit vechi calendariştii de nou calendarişti. Dacă un grup mic a părăsit Biserica vechi calendaristă îndreptăţindu-se prin acest canon, aceasta nu-i compromite în nici un fel pe vechii calendarişti ca întreg, ci doar pe acei indivizi care aplică în mod greşit acest canon.

Afirmația 12. Cel mai important organism al vechilor calendariști a rămas fără episcop în 1955. Aceasta dovedește că au fost lepădați de Dumnezeu.

Răspuns: Am fost aduşi la acest impas de către persecuţia violentă şi sângeroasă din partea nou calendariştilor, care au folosit forţa pentru a-i sili pe episcopii mai slabi ai bisericii noastre să se alăture bisericii schismatice nou calendariste. În cele din urmă, episcopul Hrisostom al Florinei a rămas singurul nostru episcop iar când a murit el în 1955 am rămas fără ierarhi. Biserica noastră nu este prima biserică locală care a păţit o asemenea nenorocire. Au existat în istorie multe cazuri în care Biserica a fost persecutată până la dispariţie: de exemplu, Biserica o dată înfloritoare a Africii de Nord a fost cucerită de musulmani care au dat curs la o prigoană atât de grea încât astăzi nu mai există nici un creştin ortodox acolo unde altădată existau milioane. Departe de a-i compromite pe vechi calendarişti, această situaţie nefericită îi discreditează pe nou calendarişti care au recurs la violenţă pentru a-şi statornici inovaţia. Trebuie să remarcăm de asemenea că faptul că dacă vechi calendariştii nu au avut episcop vreme de cinci ani nu înseamnă că au încetat prin asta să fie o biserică locală legitimă. În secolul al XVI-lea toţi episcopii din mica Rusie au devenit uniaţi iar credincioşii au rămas fără ierarhi, însă ortodoxia nu a dispărut. În acelaşi fel, citim în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul că l-au întrebat monoteliţii pe sfânt,

,,Cărei Biserici aparţii: a Bizanţului, Romei, Antiohiei, Alexandrei sau a Ierusalimului? Toate aceste biserici şi arhiepiscopiile de sub ele sunt în înţelegere. Dacă aparţii Bisericii Soborniceşti, trebuie să intri de îndată în comuniune cu noi ca nu cumva să născoceşti o cale nouă şi străină şi să cazi într-o nenorocire neaşteptată.” Omul lui Dumnezeu a răspuns cu înţelepciune, ,,Domnul Hristos adevereşte drept sobornicească acea Biserică care păstrează adevărul şi nu prejudiciază mărturisirea de credinţă. Dar spuneţi-mi: pe ce temei au intrat în comuniune toate bisericile, aşa cum spuneţi? Dacă pe temeiul adevărului, atunci nu vreau să mă separ de ele.” [46]

Când i s-a spus sfântului că nu pe temeiul adevărului, ci în baza asentimentului eretic s-au unit patriarhiile, n-a primit să aibă părtăşie cu ele, chiar dacă asta însemna să nu rămână în ascultare faţă de nici un episcop. Cu altă ocazie, când i s-a pus o întrebare asemănătoare, el a răspuns,

,,Poate să intre toată lumea în comuniune cu patriarhul, eu nu o voi face. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfântul Duh anatemizează chiar şi pe îngerii care predică o nouă Evanghelie, adică, vin cu o nouă predanie.” [47]

Biserica vechi calendaristă, urmând duhului mărturisitor al Sfântului Maxim, s-a aflat pentru o perioadă scurtă într-o situaţie asemănătoare. Dar Dumnezeu a binecuvântat Biserica noastră pentru stăruinţa ei în împotrivire, şi drept răsplată, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a hirotonit episcopi pentru noi şi a recunoscut oficial Biserica noastră ca fiind canonică.

Afirmația 13 Principalul organism al vechilor calendarişti şi-a recâştigat episcopatul în 1960 din partea Bisericii Ruse din Afara Graniţelor care la vremea aceea se afla în comuniune deplină cu bisericile nou calendariste. În acest fel, vechi calendariştii se contrazic, spunând pe de o parte că biserica nou calendaristă este eretică, iar pe de altă parte primind hirotonia de la o biserică aflată în comuniune cu aceiaşi eretici. Vechi calendariştii se fac vinovaţi de folosirea rezultatului pentru scuzarea mijloacelor.

Răspuns: atunci când o biserică pică în erezie sau schismă, nu urmează automat că celelalte Biserici drept credincioase aflate în comuniune cu Biserica aflată în erezie sunt tăiate şi ele din Biserică. Există un interval de timp (discutat la afirmaţia 3) în care Biserica drept credincioasă rămâne de nevoie în comuniune cu biserica eretică sau schismatică, după cum există o perioadă de timp de-a lungul căreia credincioşii unei biserici locale se conving dacă există vreo erezie în biserica de care trebuie să se separe. Dacă schimbul de informații este lent, sau există dezinteres față de problemele din afară, ori chestiuni interne care acaparează atenția ierarhilor, iar dificultatea de a judeca cele ce se petrec în afară sferei de acțiune a cuiva împiedică pe membrii unei biserici locale să rupă imediat comuniunea cu ierarhul lor eretic, atunci cu atât mai mult acesta este cazul în privința episcopilor unei biserici autocefale. Fiecare biserică locală are nevoie de un interval de timp, care diferă în funcție de împrejurări, pentru a se convinge dacă o altă Biserică locală a căzut într-adevăr în erezie sau schismă, sau doar este vinovată de anumite excese sau rele interpretări.

În perioada sa timpurie, Biserica Rusă din Afara Graniţelor nu prea se afla în situaţia de a cerceta implicaţiile teologice ale ecumenismului şi ale noului calendar, dat fiind faptul că încerca doar să supravieţuiască şi să reconstruiască o viaţă bisericească normală după ce abia scăpase din comunism. Abia după câteva decenii şi-a stabilizat suficient situatia internă Biserica din Afara Graniţelor ca să poate fi capabilă să judece problema ecumenismului şi a noului calendar. Atunci când a făcut-o, a ajuns la concluzia că ecumenismul este eretic. Din acestă cauză a rupt relaţiile cu bisericile nou calendariste şi ecumeniste şi a intrat în comuniune deplină cu Biserica noastră şi ulterior a rostit anatema împotriva ecumenismului. [48]

Partea a V-a Încheiere

Articolul părintelui Vasile, şi prin extensie, toate discuțiile nou calendariste care folosesc argumente similare celor aflate în articolul său, nu reuşesc să ofere suportul patristic necesar pentru a dovedi că cineva trebuie să rămână în comuniune cu ereticii necondamnaţi. Astfel, el nu izbuteşte să-i declare vinovaţi pe vechii calendarişti pentru încălcarea mărturiei patristice. O cercetare mai atentă a mărturiei arată că poziţia ortodocşilor tradiţionalişti este în totalitate întemeiată. Erezia este predicată pe mai multe niveluri în cadrul Ortodoxiei Mondiale – cel mai semnificativ la nivel episcopal – iar consensul unanim al Sfinţilor Părinţi este acela că oricine trebuie să rupă comuniunea cu cei care predică contrar tradiţiilor pe care le-am primit de la Sfinţii Apostoli.

Concluziile nou calendariştilor precum pr.Vasile nu sunt doar greşite, la fel este întregul lor mod de argumentare. Ei resping ca incomodă prescripţia Bisericii şi apoi scotocesc în istoria Bisericii şi în scrierile Sfinţilor Părinţi pentru a afla situaţii excepţionale care pot fi folosite pentru a susţine realmente orice teorie favorită. După aceea ei transformă aceste excepţii într-o nouă regulă şi îi defaimă pe cei care sunt de acord cu ceea ce a predanisit dintotdeauna Biserica. Dar ce este legea statornică a Bisericii? Nimic altceva decât consensus Patrum, vocea universală a Părinţilor în armonie unul cu altul. De vreme ce adevărurile Ortodoxiei şi-au găsit expresia temporală ultimă în consensul Părinţilor şi în tradiţia de veacuri a Bisericii, ar trebuie să fie evident că a formula idei noi întemeiate pe excepţii mai degrabă decât pe regulă, pe părerile minorităţii mai degrabă decât pe cele ale majorităţii, şi pe abateri mai degrabă decât pe norme, înseamnă a lepăda întreaga gândire a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Cu alte cuvinte, aceasta este o concepţie neortodoxă: una care a fost adesea utilizată pentru a justifica erezia, şi este ea însăşi un fel de metodologie eretică.

Este fără îndoială uşor să fim impasibili, prea împăcați cu alcătuire împământenită a Bisericii şi să conchidem că mişcările eretice de largă extindere care se nasc în Biserică sunt un lucru ce ţine de trecut – la urma urmei, s-au scurs mai multe secole de când un grup mare de episcopi au îmbrăţişat o nouă erezie, iar trecerea timpului poate crea sentimentul de siguranţă. Dar nu există nici un motiv pentru care azi să nu se poată ivi o erezie şi să ameninţe să cuprindă Biserica, la fel cum în trecut Biserica a fost aproape covârşită de arieni, monoteliţi şi alţi eretici. Porţile iadului nu pot să înghită Biserica dar porţiuni mari din ea pot cu siguranţă să cadă, şi într-adevăr au făcut-o. Împotrivirea de a recunoaşte acest fapt – combinată, probabil, cu neajunsurile de neînlăturat care răsar din participarea la o instituţie recunoscută de lumea căzută, pot determina persoane sincere şi binevoitoare să adopte o poziţie din care să respingă în cele din urmă Biserica. Însă o lectură sinceră şi cu sârg a istoriei Bisericii şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi (în contextul credincioşiei faţă de sfânta Tradiţie şi al unui mod de viaţă evlavios) va limpezi care este predania ortodoxă în cadrul oricărei controverse. Cine are o hotărâre neclintită de a-şi urma conştiinţa chiar şi atunci când aceasta implică sacrificii, va îmbrăţişa negreşit poziţia asumată de ortodocşii tradiţionalişti: va rupe comuniunea cu acele biserici care propovăduiesc erezia şi se va plasa sub episcopi care mărturisesc ortodoxia în curăţia şi acurateţea ei apostolică.

sursa :    http://www.hotca.org/orthodoxy/orthodox-awareness/236-why-the-true-orthodox-are-truly-orthodox

Note de final

[1] Proverbe. 9:8-9

[2] Aceasta se spune în comentariile standard la Canon din Pidalion.

[3] Pidalionul, Sinodul I-II, Canonul 15, p.471

[4] Tit 3:10-11

[5] Subliniere adăugată; şi la fel pretutindeni

[6] Ciprian al Cartaginei, ep. 73, 10.3.173

[7] Ciprian al Cartaginei, ep. 74, 2.3.37-41

[8] Ibid. 5.3.101-105

[9] Ibid. 69.2.89-93

[10] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dispută cu Pir, 220.

[11] Şi Pir în persoană la ultimile două sinoade

[12] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Marea colecţie a vieţilor sfinţilor, Vol. 5, p. 380

[13] Καλλινίκου Μοναχού, Βίος Ἁγίου Ὑπατίου τοῦ ἐν Ρουφινιαναῖς, ed. G.J.M. Bartelink, Vie d’Hypatios (Sources Chrétiennes 177. Paris: Éditions du Cerf, 1971): 32.12-14.

[14] Στεφάνου Διακόνου, Βίος Ἁγίου Στεφάνου τοῦ Νέου, ed. M.-F. Auzépy, La Vie d’ Étienne le Jeune par Étienne le Diacre (Birmingham Byzantine and Ottoman monographs 3. Aldershot/Brookfield: Variorum, 1997): 44.9-23.

[15] Mansi, 12, 1011c.

[16] Ibid. 1022c.

[17] Ibid. 1050d.

[18] Ibid. 1050e.

[19] Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta, 310.38-41.

[20] ANF vol. 5, p.400

[21] Aici trebuie făcută o clarificare: dacă un episcop izolat predică erezia, oricine ar putea interpreta canonul 15 al Sinodului I-II ca îngăduindu-i să rupă comuniunea cu acel episcop; dar nu neapărat şi cu ceilalţi episcopi aflaţi în comuniune cu el până când acel episcop nu a fost cercetat canonic pentru erezia lui. Pr. Vasile pare să sugereze că vechi calendariştii au făcut o greşeală prin ruperea comuniunii cu sinoade întregi doar pentru că câţiva din membrii lor se aflau în eroare. Dar aceast lucru nu este adevărat, pentru că aşezăminte întregi ale patriarhiilor au îmbrăţişat erezia (după cum va demonstra acest articol). Nici un sinod al ecumeniştilor nu a condamnat vreodată un membru al său ierarh pentru propovăduirea ereziei îmbrăţişate în comun. Procesul standard al cercetării canonice pentru erezie funcţionează doar atunci când sinodul însuşi este ortodox. Că exact aceasta este situaţia, s-a vădit atunci când mitropolitul Augustin al Florinei, un nou calendarist conservator a depus o acuzaţie oficială de erezie împotriva mitropolitului Stelian al Australiei, din cauza ecumenismului extrem al acestuia din urmă. Patriarhia ecumenică a refuzat chiar să supună cercetării acest caz deşi au fost formulate acuzaţii repetate de-a lungul mai multor ani. Acesta pentru că, bineînţeles, patriarhia a încuviinţat ecumenismul mitropolitului Stelian. Atunci când un sinod întreg înbrăţişează erezia, oricine trebuie să rupă comuniunea cu întregul sinod.

[22] Aceasta nu este doar greșeala multora dintre partizanii ,,conservatori” ai Ortodoxiei Mondiale, ci și a mitropolitului Ciprian de Fili, întemeietorul unei mici partide de vechi calendariști. Ciprian învăța că ereticii, chiar dintre cei care cad sub anatemele mai timpurii, rămân în Biserică până sunt condamnaţi de un sinod ecumenic pan-ortodox ţinut de către episcopii aflaţi în viaţă, sinod la care participă ereticii înşişi; cu toate acestea, el îngăduia oricui să se separe de eretici înainte ca o asemenea condamnare să aibe loc.

[23] Oricine ar putea argumenta că de fapt mulţi indivizi din Biserică au învăţat erezii şi totuşi nu a fost ruptă comuniunea cu ei; de exemplu, Origen sau Teodor de Mopsuestia. Însă ce este important aici este faptul că asemenea oameni au vorbit tocmai în calitate de indivizi, nu de sinoade, şi că Biserica în mare nu a fost contaminată de greşelile lor. Cu toate acestea, Origen (care era doar preot) a fost condamnat de către episcopul lui Dimitrie încă pe când se afla în viaţă, şi din nou, la cel de-al Cincilea Sinod Ecumenic. Erorile lui Teodor de Mopsuestia nu au ajuns la cunoştinta generală decât după moartea sa. Atunci când au fost cercetate îndeaproape concepţiile sale, al a fost de asemenea condamnat la Sinodul al cincilea. Unitatea mărturisirii de credinţă ortodoxă şi apartenenţa la biserică se referă la mărturisirea publică de credinţă în măsura în care a fost examinată de Biserică.

[24] ANF vol. 14, p. 127

[25] Ibid., p. 185

[26] Ibid., p. 405

[27] ANF vol. 5, p.123

[28] ANF vol. 6, pp. 148-9

[29] Vezi sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti X; Sfântul Vasile cel Mare Despre Sfântul Duh XXVII. 66 PG 32 19A-B; şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Secolul al cincilea în diverse texte, Filocalia, vol.2, p.272

[30] O altă nepotrivire care decurge din introducerea noului calendar a fost ştergerea a 13 zile din anul liturgic 1924.

[31] Pentru o documentare cuprinzătoare vezi O încercare de reformă a Bisericii Ortodoxe, Patrick Viscuso, InterOrthodox Press, 2006.

[32] Calendarul Bisericii este compus din două părţi: Mineiul, care este un calendar pentru zilele succesive ale anului; şi Pascalia, care fixează data ciclului pascal. Nou calendariştii au adoptat noul Minei dar nu şi noua Pascalie.

[33] Azimele sunt pâine nedospită folosită de Latini pentru Euharistie. Folosirea lor a fost condamnată ca iudaizantă de către Biserica Ortodoxă, care foloseşte pâine dospită.

[34] Această afirmaţie nu îi aparţine pr. Vasile dar a fost inclusă aici pentru că este foarte comună.

[35] Documente din 1920 dovedesc că motivul pentru care a fost adoptată o versiune uşor diferită a calendarului gregorian nu a fost acela de a evita anatema de la 1583 (care a nu a fost luată în consideraţie) ci acela de a atinge o mai mare precizie ştiinţifică. Abia acum recent au pretins câţiva că uşoara diferenţă dintre calendare scuteşte noul calendar de anatema rostită asupra sa de către Sfinţii Părinţi. Dar chiar dacă reformatorii intenţionau să se sustragă anatemei (şi în acelaşi timp să-şi atingă ţelul ecumenist) prin introducerea unui calendar puţin diferit de cel condamnat în mod explicit, oricine ar putea să înţeleagă prin această manevră ceea ce este de fapt: o scamatorie necisntită menită să înşele pe cei simpli.

[36] Declaraţia de la Baar, accesată aici http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-programmes/interreligious-dialogue-and-cooperation/christian-identity-in-pluralistic-societies/baar-statement-theological-perspectives-on-plurality.html

[37] Iuda 3

[38] ,,Declaraţia comună catolică-ortodoxă a Sanctităţii sale Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Atenagoras I’’ disponibilă aici http://www.vatican.va/holy_father/paul_vi/speeches/1965/documents/hf_p-vi_spe_19651207_common-declaration_en.html

[39] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Marea colecţie a vieţilor sfinţilor, vol. 5, pp. 370-371

[40] Aceste afirmaţii i se aplică în mod egal şi arhiepiscopului Christodoulos al Atenei, care se afla în viaţă atunci când Pr.Vasile a scris acest articol, însă a murit după aceea.

[41] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Marea colecţie a vieţilor sfinţilor, vol. 5, pp. 374

[42] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Marea colecţie a vieţilor sfinţilor, Vol.8

[43] O strategie ecumenistă obișnuită de-a lungul ultimilor decenii a fost aceea de a face declaraţii eretice sau afirmaţii care sunt prezentate neortodocşilor ca fiind oficiale, susţinându-se apoi că ele sunt ,,fără caracter obligatoriu” atunci când sunt puse la îndoială de către nou calendariştii conservatori. Printr-un asemenea limbaj dublu, planul ecumenist face progrese mulţumitoare printre neortodocşi; iar majorităţii supuse a credincioşilor din bisericile ecumeniste i se dă de crezut că linia ecumenistă este normativă pentru Biserică; însă conservatorilor li se oferă un zăhărel pentru a-şi adormi conştiinţele, liniştindu-i că nu s-a petrecut nici o trădare ,,oficială’’ a credinţei. Ar trebui să fie evident că acesta este chiar modul de comportare condamnat de către Sfinţii Părinţi la cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic.

[44] Chiar și atunci când protestatarul este un ierarh. În 2009, episcopul Diomid de Anadyr şi Chukot a fost suspendat pentru că a afirmat sus şi tare că mişcarea ecumenistă era eretică şi că Patriarhia Moscovei ar trebui să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor.

[45] Adevărata Biserică Ortodoxă aflată în prezent sub conducerea arhiepiscopului Hrisostom al II-lea al Atenei.

[46] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Marea colecţie a vieţilor sfinţilor, vol. 5, p. 366

[47] Ibid., p. 380

[48] Un exemplu pentru acest proces poate fi aflat în persoana Sfântului Ioan Maximovici. Când s-a petrecut schimbarea calendarului în 1924, reacţia lui iniţială a fost să condamne noul calendar fără să încuviinţeze ruperea comuniunii pe acest temei. În orice caz, până în 1960 când a cercetat nemijlocit motivaţiile nou calendariştilor şi ortodoxia neclintită a vechi calendariştilor, a sprijinit hirotonirea de episcopi pentru Biserica noastră şi stabilirea comuniunii cu noi. În orice caz, este limpede că observaţiile noastre nu dezvinovăţesc în nici un fel actualul curs al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor care a intrat actualmente în comuniune cu ereticii ecumenişti după decenii de separare de aceştia.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în calendar stil vechi, ecumenism, erezii, ortodoxie, ortodoxie necenzurata, ortodoxie traditionala și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la De ce adevăraţii ortodocşi sunt cu adevărat ortodocşi

  1. un pacatos zice:

    Calendar vechi, calendar nou. Stil vechi, stil nou. Ortodox traditionalist, ortodox latino-cugetator. Barbi lungi, barbi rase.
    Si in plus de toate acestea, nu exista nici macar o singura Biserica care sa nu se fi intinat prin ierarhii sai. Fiecare are ciumatii sai. Si atunci, cum putem spune ca Adevarul absolut este la unii sau altii ?
    Adevarul este in Biserica Ortodoxa si punct.

    „Tineti zile si luni si timpuri si ani?” (Galateni 4, 10).

    Pe viata si pe moarte sunt impotriva papismului si a ecumenismului, insa sa nu credeti ca Hristos va judeca lumea cu Pidalionul pe genunchi (sa-mi fie iertata indrazneala).
    De ce ? Pentru ca Hristos Iisus a fost, este, si va fi un ICONOMIST.

  2. marin zice:

    Nu va judeca lumea dupa Pidalion ? Pidalionul contine sfintele canoane ortodoxe de la sinoadele ecumenice si locale , canoane insuflate de Sfantul Duh ! Tu crezi ca Sfantul Duh a mintit cand a dat aceste canoane , sau ca s-au invechit cumva ?
    @ „Tineti zile si luni si timpuri si ani?” (Galateni 4, 10).
    Cum ramane cu cumplitele anateme date impotriva celor care au schimbat calendarul , se aplica sau sunt relative , ce crezi ?
    Daca acelea nu se aplica , nu cumva putem sa le tagaduim si pe celelalte ???
    Sfantul Paisie de la Neamt a aratat limpede ca lumina zilei ca anatemele nu pot fi ridicate , si sfantul Ioan Iacob a fost categoric in sustinerea sfintelor canoane Ortodoxe !

  3. marin zice:

    Si de ce ma rog nu a ramas in BOR ?

  4. marin zice:

    @ Sfantul Ioan Iacob era in comuniune cu BOR

    2. Astăzi la ceasul unu, nam pomenit la proscomedie pomelnicile si anaforă n-am luat din mâna
    preotului de la Marina Greacă din Egipt, care a slujit Sfânta Liturghie, că era calendarul nou i toată ziua am petrecut-o cu discutii despre călugări.

    Din momentul când a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt si până la sfârs itul vietii,
    Părintele Ioan n-a slujit împreună cu alt preot. De asemenea, când slujea Sfânta Liturghie, nu punea la Proscomedie pe clericii de care auzise a fi masoni.

    După câtva timp a murit Patriarhul Nicodim al României si după obicei toate patriarhiile îi fac parastase la 40 de zile. Când a făcut parastas s i Patriarhul din Ierusalim, arhimandritul Victorin îl cheamă să ia parte s i pe părintele Ioan, dar nu s-a dus, pentru că Patriarhul Nicodim cât a trăit a persecutat Biserica cu Calendarul adevărat Ortodox.
    Din cauza aceasta, arhimandritul Victorin sa supărat foarte tare s i n-a vrut să treacă pe la Iordan …

    A SF. IERARH MARCU AL
    EFESULUI (EVGHENIOS)
    APĂRĂTORUL ORTODOXIEI

    Cu arma credintii ai biruit
    Pre soborul Romei cel răsvrătit
    Iar acum la ceruri stând
    Sârguies te ajutând
    Pre norodul Ortodox
    Înalt Prea Sfintite Marco
    Carele pusai hotar
    Spre cei cu viclean calendar.

    Moda răsfătată si Pacea speriată

    Marii învătati ai lumii
    Ca ni ste plăcinte moi
    Scot din traistele stiintei
    Iarăs i calendare noi.

    Sfantul arata clar de unde a aparut noul calendar , de la desteptii stiintei , nu de la Biserica Lui Hristos !!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s