MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI

Însemnare: Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta si cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.
Nu este nici o patimă din care vrăjmașul să aibă atâta câștig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile si lepădările de credință.
Iar dacă unii deznădăjduiți nu se omoară singuri trupește (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufletește sunt morți înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul își întoarce fața de către ajutorul lui Dumnezeu si se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduiește își ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăință. Toate păcatele aduc dușmănie între om si Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte si anume: Mândria, Iubirea de Arginți, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia si Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele) si ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veșnică. Din acestea șapte odrăslesc toate celelalte păcate.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinței prin care se poate vindeca sufletește, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăjmașul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare si aceasta este patima deznădăjduirii.
Desi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăință curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpânește pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăși părăsirea pocăinței si întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al șaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte.
Deci putem spune că numai acolo unde se cuibărește deznădăjduirea, nu mai este vindecare si nici iertare.
Să ne înfricoșăm de răutatea aceasta si să fugim de ea ca de veninul șarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt si defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulți dintre credincioșii creștini, care se adapă cu mustul deșertăciunii lumești, își dau seama de primejdia sufletească în care se află si doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a șters din “Condica lui Dumnezeu” si orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci si pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primește. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii si sunt asemenea unor răniți, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează si putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială si deznădejde) vine si la mulți credincioși, care au hrană pentru suflet precum si liman prielnic de mântuire, dar nu stiu să le prețuiască.
Si anume sunt unii cari au cunoscut deșertăciunea vieții, s-au trezit din somnul păcatului si au luat drumul pocăinței.
Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor si văzând că nu pot împlini canonul pocăinței așa cum se cuvine, încep să se împuțineze la suflet si pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă si unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumești, au destule cunoștințe duhovnicești, însă au o oarecare împuținare de suflet si îndoială pentru mântuirea lor.
Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuținarea de suflet si deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate si la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești, apoi,
2. Necunoștința Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greșite si înțelepciunea minții,
3. Vătămarea dreptei credințe când facem prieteșug cu ereticii, cu masonii si comuniștii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovnicești si nesimțirea) fără căință,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),
6. Împărtășirea cu nevrednicie (când știm că nu suntem în regulă si ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniți de mândrie si nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot si nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtișag sau prin clevetire si nu căutăm a repara greșeala, împărtășindu-ne neîmpăcați),
10. Când ne lăsăm robiți de întristare peste măsură, căci această întristare este însăși deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credință, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfințite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alții) si ne jurăm fără socoteală si nu căutăm vindecare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în comunisti, erezii, ortodoxie necenzurata și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI

  1. Pingback: MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s