Decesul ROCOR-ului, Sinodul Mitropolitului Agatanghel şi ecleziologia ciprianitului ,,Sinod in Rezistenţă” (1)

Introducere

Sinodul denumit de obicei ,,ROCOR-A’’, adică ierarhia Bisericii Ruse din Afara Graniţelor aflate sub cârmuirea Mitropolitului Agatanghel de Odessa, pretinde că ierarhia sa este singura succesoare canonică a ierarhiei ROCOR aşa cum a existat aceasta înainte de supunerea faţă de Patriarhia Moscovei în 2007 a tuturor episcopilor ROCOR, cu excepţia episcopului de atunci Agatanghel. Această pretenţie se întemeiază pe trei afirmaţii:
Afirmaţia 1.   Agatanghel de Odessa era singurul episcop cu atitudine împotriva Patriarhiei Moscovei care a rămas un membru loial şi ascultător al sinodului lui Lavru înainte de amarul sfârşit al ROCOR-ului pe care îl ştiam noi.

El a rupt-o cu ei în ultimul minut din pricină că era pur şi simplu de nesuportat să fie absorbit în interiorul Patriarhiei Moscovei, spre deosebire de multele acte necanonice şi ne-ortodoxe anterioare ale ROCOR-ului care, deşi neplăcute – sau poate că nu – erau încă pe terenul suportabilului pentru episcopul Agatanghel. În baza acestei diferenţe, el pretinde că deţine mantaua succesiunii. El a fost singurul care rămas drept după luptă, ca să spunem aşa, în timp ce episcopii ROCOR care au scăpat în mod providenţial controlului din partea sinodului de la New York infiltrat în mod fatal înainte de 2007 – cu oameni precum Valentin de Suzdal, Mitropolitul Vitalie, Lazăr (Zhurbenko) şi alţii – şi care au fost declaraţi ulterior ca fiind schismatici, caterisiţi, etc. de acelaşi sinod de la New York controlat deja de gruparea pro-sovietică, erau într-adevăr schismatici şi caterisiţi, în opinia ascultătorului episcop Agatanghel.

Conform poziţiei agatanghelite, avem în acest fel trei grupuri de episcopi sau foşti episcopi ROCOR ulterior lui mai 2007:

a. Episcopi falşi, care săvârşesc taine invalide în interiorul falselor biserici ale ROAC, RTOC, ROCiE, etc.

b.  Episcopi adevăraţi care săvârşesc Taine valide în interiorul adevăratei Biserici a Patriarhiei Moscovei: arhiepiscopul Mark, arhiepiscopul Lavru & Co.

c.  Un singur episcop adevărat care nu a ales să-şi însoţească iubiţii fraţi episcopi adevăraţi în tragica şi nechibzuita lor supunere faţă de adevărata Biserică a Patriarhiei Moscovei: episcopul Agatanghel.

Afirmaţia 2.   Spre deosebire de potrivnicii său, Mitropolitul Agatanghel şi sinodul său au primit cu loialitate şi supunere toate hotărârile şi actele sinodului ROCOR de dinainte de nefericita decizie de a se lăsa înghițit de către Patriarhia Moscovei.

Aceasta include şi decizia de la 1994 de a proclama teoria Mitropolitului Ciprian de Fili cu privire la statutul ,,ereticilor necondamnaţi’’ drept o învăţătura străveche primită de Biserica Ortodoxă, şi de a intra în comuniune cu ,,Sinodul in Rezistenţă al Mitr. Ciprian (şi prin aceasta distrugerea definitivă a posibilităţii de comuniune cu Sinodul Adevăraţilor Creştini Ortodocşi) tocmai pe temeiul îmbrăţişării acestei teorii.

Afirmaţia 3.     Mitropolitul Agatanghel i-a căutat atunci, în mod logic, pe fraţii săi episcopi ,,moderaţi’’ din Sinodul in Rezistenţă pentru a hirotoni alţi episcopi pentru ROCOR-A.

Acest fapt i-a conferit în cele din urmă grupului său statutul ontologic de ,,adevăratul ROCOR’’ de vreme ce, după cum e binecunoscut, ,,adevăratul ROCOR’’ era ciprianit în ecleziologia sa şi în alianţele sale ecleziologice.

Cum ar trebui noi cei din Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi (GOC Grecia) să considerăm pretenţiile agatangheliţilor? Să începem prin examinarea poziţiei ecleziologice a ROCOR de dinainte de 1994 şi apoi dintre 1994 şi 2007.

Partea I: Rezumat istoric

A.        Poziţia ecleziologică a ROCOR faţă de ,,Ortodoxia Mondială’’ (aşa denumea ROCOR bisericile oficiale ecumeniste)  înainte de 1994

De la început, oricine trebuie să recunoască faptul că ROCOR nu a rupt niciodată oficial comuniunea cu nici una dintre jurisdicţiile Ortodoxiei Mondiale cu excepţia Patriarhiei Moscovei, cu schisma Evloghiană pariziană şi cu Mitropolia Americii de Nord (schisma OCA) adică, cu celelalte grupări ruseşti.

Multora dintre cei aflaţi în Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, obişnuiţi deja cu zeci de ani de argumente detaliate, agonizante şi exprimări atente cu privire la ecleziologie, le-a fost greu să înţeleagă faptul că în cea mai mare parte a istoriei sale, majoritatea episcopilor şi clerului ROCOR nu a cugetat adânc la asemenea chestiuni, cu excepţia probabil a celor cu privire la Patriarhia Moscovei şi la celelalte grupări ruseşti.

Au existat personalităţi de marcă în ROCOR, precum Sfântul Mărturisitor Mitropolitul Filaret, care a înţeles limpede cum ar trebui să se raporteze ROCOR la apostazia ,,Ortodoxiei Mondiale’’ globale, însă majoritatea episcopilor şi clerului ROCOR au avut faţă de modernism şi ecumenism doar un dezgust instinctiv (deşi sănătos) care nu i-a condus mai departe – să procedeze la dezbateri necesare pentru luarea unor hotărâri limpezi cu privire la aceste probleme.

Politicile oficiale ale ROCOR cu privire la slujirile în comun cu alte jurisdicţii în afara celor menţionate mai sus, nu au fost niciodată consecvente, iar politica dezvoltată în anii ’60 şi mai departe, în majoritate de a nu concelebra, a fost o politică nescrisă şi de facto, nu de drept. Sinodul ROCOR a îngăduit o discreţie aproape totală în această privinţă episcopilor din eparhii şi în consecinţă, rânduiala a fost diferită de la o eparhie la alta. Cel mai evident contrast a existat între eparhiile nord americane, care au fost în general stricte, şi cele europene, ale căror clerici, urmând în majoritate exemplul ,,avei’’ lor, arhiepiscopul Antonie de Geneva, s-au considerat întotdeauna drept parte a Ortodoxiei ,,mondiale’’ şi erau dornici să slujească împreună cu oricine altcineva în afara sovieticilor şi evloghienilor, inclusiv cu Patriarhia Ecumenică.
Astfel, ROCOR a avut episcopi cu atitudine complet pro – Ortodoxie Mondială şi clerici care au tăgăduit că ecumenismul Ortodoxiei ,,Mondiale’’ era vreun obstacol în calea slujirii comune şi care fireşte că au protestat cu voce tare împotriva anatematizării ecumeniştilor. Însă ROCOR ca şi organism bisericesc nu a declarat niciodată că poziţia acestui grup ar fi poziţia ROCOR-ului – ei au acţionat ca persoane sau cel mult, ca eparhii individuale, până în 2007, când poziţia lor a devenit poziţia oficială a liniei ROCOR – Patriarhia Moscovei.

ROCOR a avut de asemenea un ,,curent dominant’’ de episcopi şi clerici care nu au vrut să se roage împreună cu ecumeniştii dar care s-au ferit duios să spună că aceştia se aflau într-adevăr în afara Bisericii. În orice caz, până în 1994, ROCOR nu a subscris niciodată în mod explicit la poziţia ciprianită matură, catafatică, adică aceea că, în virtutea credinţei ortodoxe, ,,ereticilor necondamnaţi’’ li se garantează rămânerea în Biserică şi că a crede altfel este ne-ortodox.

În mijlocul acestei întregi confuzii, a existat de asemenea un grup mic dar remarcabil de episcopi şi clerici ROCOR care a menţinut şi a exprimat limpede poziţia Ortodoxă – aceea că episcopii eretici binecunoscuţi şi nepocăiţi trebuie să fie consideraţi pseudo-episcopi chiar dinainte de judecata sinodală – dar au predanisit aceasta doar în calitate de persoane sau, cel mult, la nivel eparhial. În timpul îndelungatei cârmuiri a Mitropolitului Filaret, partida ,,corecţilor’’ a câştigat dominaţia în alcătuirea mentalităţii şi în proiectarea imaginii publice a ROCOR, şi datorită influenţei lor s-a răspândit în mod organic politica de facto de respingere a slujirilor în comun de-a lungul majorităţii eparhiilor ROCOR. Poziţia lor, totuşi – aceea că ecumeniştii erau pur şi simplu şi în mod evident eretici şi în afara bisericii – nu a fost niciodată îmbrăţişată oficial de către Sinodul ROCOR. În timpul tristei domnii de amurg a Mitropolitului Vitalie, care n-a părut niciodată în stare să se hotărască de care parte se află, această grupare a pierdut totalmente controlul asupra direcţiei luate de Biserica lor.

Singurul act sinodal al ROCOR-ului care s-a apropiat de exprimarea unei poziţii clare a fost Anatema de la 1983, însă utilizarea ei ca temelie canonică pentru ruperea oficială a comuniunii cu ierarhiile Ortodoxiei Mondiale a fost respinsă în mod public prin Epistola de Crăciun din 1986 a Mitr. Vitalie care declară limpede că Anatema nu se aplică nimănui, poziţie care nu a fost contestată de ceilalți membrii ai sinodului său. De aici înainte, Anatema a fost literă moartă; existau catedrale unde episcopii cârmuitori au refuzat cu dispreţ să o rostească fie şi ca o simplă formalitate de Duminica Ortodoxiei. Hotărârea de la 1994 cu privire la ciprianism a năruit definitiv orice posibilitate ca ROCOR să mai afirme clar vreodată în mod oficial că un sinod local i-ar putea anatemiza pe eretici, şi cu atât mai puţin că un eretic se află în afara Bisericii chiar dinainte de judecata sinodală.

Mentalitatea ,,vechiul curs dominant al ROCOR’’ de a cerceta tradiţia canonică şi de a-i folosi criteriile pentru ruperea comuniunii cu ereticii a fost prezentată succint printr-un scurt schimb de replici (pe care le-am lămurit) cu Episcopul Chiril de Seattle, actualul arhiepiscop ROCOR- Patriarhia Moscovei de San Francisco, pe când vorbeam cu el în locuinţa sa situată mai sus de Biserica Învierii pe Strada a 6-a din San Francisco, în Decembrie 1999:

Pr. Steven: ,,Vlădică, episcopii noştri trebuie să se lămurească în legătură cu criteriile canonice referitoare la rămânerea în comuniune sau ruperea comuniunii cu celelalte ierarhii, şi apoi să se raporteze oficial la acestea în ce priveşte relația cu ,,Ortodoxia Mondială’’. Această chestiune priveşte supravieţuirea noastră duhovnicească.’’

Episcopul Chiril:  ,,Părinte Steven, nu cunosc astfel de lucruri şi nici nu vreau să ştiu despre astfel de lucruri.’’

Asta spune aproape totul.

Ceea ce a ţinut ROCOR-ul unit atunci, omeneşte vorbind, nu a fost o ecleziologie clar formulată ci mai degrabă patriotismul rusesc, anticomunismul erei Războiului Rece, şi o evlavie conservatoare instinctivă. Episcopii săi au fost responsabili de cârmuirea unei diaspore întinse, răspândite în lumea întreagă, ai cărei credincioşi au căzut pretutindeni sub spectrul părerilor legate de problemele bisericeşti, iar Sinodul Episcopilor a preferat întotdeauna compromisul şi eschivarea, cu consecinţele sale: confruntarea. Ca şi organism, în ciuda istoriei sale nobile şi a exemplelor remarcabile de evlavie şi dragostea pastorală a multor clerici şi episcopi cuvioşi, ROCOR nu a tratat niciodată la modul realist şi eficient apostazia crescândă a ecumenismului. În final, lipsa sa de atitudine clară şi de apărare a lăsat-o ca pe o cetate nepăzită în faţa vrăjmaşilor, şi a fost distrusă.

Atunci când Mitr. Agatanghel şi purtătorii săi de cuvânt pretind că ar fi purtătorii ,,poziţiei tradiţionale a ROCOR’’ cu privire la ecleziologie, este greu să conteşti sau să confirmi, de vreme ce nu a existat nici o ,,ecleziologie tradiţională a ROCOR’’ ci doar o cacofonie de sentimente conflictuale exprimate aproximativ prin păreri nedezvoltate care schiţează ,,o voce rezervată şi timidă’’ a adevărului ecleziologic rostit cu limpezime de către o minoritate din ce în ce mai neputincioasă.

O făcătură artificială şi străină pe de altă parte – teoria ciprianită – a fost importată târziu spre final ca o armă cu care gruparea pro-Patriarhia Moscovei a plănuit să dea o lovitură mortală în cadrul luptei lor îndelungi, sistematice, pe viaţă şi pe moarte, împotriva libertăţii şi ortodoxiei ROCOR.

B.   Uniunea de la 1994 cu  ,,Sinodul in Rezistenţă’’

Agenţii guvernului rus şi subsidiara acestuia, Patriarhia Moscovei, care au orchestrat campania de zdrobire a ROCOR-ului sub picioarele Patriarhiei Moscovei, campanie cu succes crescând pe parcursul anilor 1990, au fost conştienţi că nu puteau confisca şi determina imediat ierarhia ROCOR să socotească această organizaţie criminală creată de atei ca fiind adevărata Biserică, cu atât mai puţin ,,Biserica Mamă’’. Toată lumea ştia că ROCOR a precedat Patriarhia Moscovei în forma sa actuală, şi că o astfel de organizaţie vădit născocită precum Patriarhia Moscovei nu avea cum să alcătuiască ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse. Curentul dominant ROCOR poate că nu a ştiut ce să gândească despre oricine altcineva, însă a ştiut ce simţea faţă de Patriarhia Moscovei: nu era Biserica. Mai mult decât atât, aripa dreaptă a ROCOR nu doar că a simţit asta, ei au înţeles limpede şi au fost în măsură să o explice.

Arhiepiscopul Marc şi Arhiepiscopul Lavru, liderii ierarhici folosiți în cadrul operaţiunii KGB de distrugere a ROCOR, au aflat în teoria ecleziologică a Mitr. Ciprian un Cal Troian ideal pentru atingerea scopului recunoaşterii Patriarhiei Moscovei ca fiind BISERICA, chiar pe frontul convingerii aripii drepte a ROCOR.

La obiecţiile Mitr. Vitalie şi ale Arh. Antonie de Los Angeles, precum şi la cele ale Episcopului retras Grigorie (Grabbe), Sinodul de Episcopi ai ROCOR (Soborul) a declarat în luna iulie a lui 1994 că învăţătura ecleziologică a Mitr. Ciprian era întocmai şi cea a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Tocmai în baza acestei ecleziologii împărtăşite în comun, s-a stabilit comuniunea canonică dintre ROCOR şi ,,Sinodul in Rezistenţă’’.
Forţele pro-Patriarhia Moscovei nu au pierdut vremea şi au ventilat duhoarea acestei ,,ecleziologii moderate’’ în rândul aripii drepte a ROCOR-ului, pentru a le zăpăci minţile şi a le slăbi voinţa de a se împotrivi. Dintr-o dată toată lumea auzea mereu şi din toate direcţiile că Patriarhia Moscovei era ,,Biserica Mamă’’ şi că ,,neîndoios că avea har’’ şi că a tăgădui acest fapt sfintei ,,Biserici Mamă’’ era ,,blasfemiator’’ şi aşa mai departe. Mulţi dintre cei ce deveniseră mai apropiaţi personal de ciprianiţi proveneau din rândurile conservatorilor ROCOR, pentru că istoriceşte vorbind, conservatorii fuseseră dintotdeauna simpatizanţi ai grecilor Vechi Calendarişti prin temperament şi concepţie. Aceasta a fost, poate una dintre prefacerile urmărite de agenţii arhitecţi ai uniunii de la 1994. Chiar şi unii dintre extremiştii de dreapta au fost deîndată auziţi spunând că Patriarhia Moscovei era Biserică şi că prin urmare Tainele ei erau ,,pline de har’’.

Următorul pas a fost să treacă de la ,,ei au har şi ei sunt Biserică’’ la ,,prin urmare, trebuie să nu mai rămânem despărţiţi de ei’’. Acrobaţii intelectuali ai dialecticii labirintice ciprianite se află puţin dincolo de aptitudinea de subtilitate a unei persoane medii- un fapt asupra căruia, dincolo de a-l nega, savanţii ciprianismului ne atrag nouă adesea atenţia, celor inferiori intelectual faţă de ei. Un Rezistent antrenat şi complet iniţiat – echipat de obicei cu un PhD – înţelege bine de ce refuză ferm să primească ceea ce crede cu fermitate a fi veritabile Sfintele Taine de la nişte oameni pe care îi consideră cu fermitate veritabili episcopi şi preoţi, însă o astfel de cunoaştere privilegiată este destul de greu de susţinut pentru o minte obişnuită.

În anii 1990, erudiții mistagogi ai acestei tâlcuiri subțiratice erau prea puțini pentru a da un imbold hotărâtor oamenilor de rând din ROCOR şi prin urmare mulți dintre aceştia din urmă, fiind doar simpli muritori, şi acceptând deja faptul că ,,Patriarhia Moscovei este Biserica noastră mamă’’ au primit destul de uşor şi următorul pas mental ,,Trebuie să ne alăturăm lor”

În acest stadiu, Troia era în flăcări. Cu o masă critică de foşti membrii ai aripii drepte ai ROCOR captivaţi de acest gând precum broaştele hipnotizate de şarpe, misiunea slugilor credincioase Moscovei din cadrul ierarhiei ROCOR a devenit destul de uşoară. ,,Unificarea’’ cu ,,biserica’’ bolşevică a devenit pe nesimţite o concluzie inevitabilă.

Aşadar, atunci când Mitr. Agatanghel şi adepţii lui pretind că acceptarea din partea lor a ecleziologiei ciprianite este o dovadă de bună credinţă a lor, nu poţi să nu fii lovit de tristeţe. Un pumnal înfipt în inima scumpei lor Biserici încă le pare mai degrabă a fi un îndreptar de Credinţă.

Partea a II-a:  Încotro, Agatanghele?

Pe când Mitropolitul Agatanghel şi adepții lui se aflau în căutarea unei rezolvări la problema lor de a nu avea decât un singur episcop, ei nu s-au decis imediat în favoarea Sinodului de Rezistență. O comisie a clerului lui Agatanghel a audiat la o întrunire a sa din Astoria, New York, o delegație din partea sinodului GOC-Kiousis cu privire la istoria şi ideologia rezistenților. În orice caz, după cum m-a informat ulterior unul dintre delegați, ei nu păreau a fi teribil de interesați, ci şi-au petrecut mai degrabă majoritatea timpului schimbând vorbe de duh şi făcând observații amuzante. Asta stătea întru totul în caracterul ,,curentului dominant al vechiului ROCOR’’ unde standardul era să nu-ți pese de scrupulozitatea aplicată chestiunilor canonice şi dogmatice, aceast fapt trădând o mentalitate trupească, chiar romano-catolică, şi unde mai degrabă o fermecătoare nebunie pentru Hristos emana adesea dintr-o sticlă de vodcă. Aflarea acestei poveşti m-a făcut să zâmbesc tandru, amintindu-mi de fericitele zile de altă dată şi de tovarăşii din copilărie pe care i-am cunoscut şi iubit. Mi-a mai transmis că, de obicei, ,,curentul dominant al ROCOR’’ nu cunoştea astfel de lucruri şi nici nu-şi dorea să le cunoască.

Deci, din câte ştim cu toții până acum, ROCOR-A a sfârşit prin a recurge la Rezistenți pentru hirotoniile lor episcopale. Aceasta este ce-a de-a treia lor afirmație, care a şi avut răsunet în argumentarea faptului ca ei sunt DE FAPT continuatorii ROCOR: succesiunea lor apostolică depinde acum în întregime de legitimitatea unui sinod recunoscut drept biserică soră a ROCOR în 1994 (mai cu seamă în baza intervențiilor prietenului nostru Arhiepiscopul Mark).

În justificarea alegerii lor pentru aliații ecleziologici, uneori, agatangheliții au un sentiment de oarecare enervare față de învățăturile ciprianite (am mai văzut undeva această enervare) şi le prezintă drept ,,părerile personale ale Mitropolitului Ciprian care nu au caracter normativ’’. Ceea ce, în orice caz, nu este adevărat. Ecleziologia ciprianiților nu este doar părerea personală a întâistătătorului lor Mitropolitul Ciprian. Este poziția oficială şi adesea proclamată a sinodului lor, şi este singura lor scuză oficială pentru a fi separați de autoritatea legitimă a Adevăratei Biserici a Greciei, adică de Sinodul cârmuit de Arhiepiscopul Hrisostom. Ei nu neagă acest fapt. Întreaga legitimitate a existenței grupării ciprianite se întemeiază pe această ecleziologie în calitatea ei nu doar de teologumenă îngăduită, ci de articol de credință vezi Doamne atât de vechi, atât de universal recunoscut, atât de clar, încât să justifice refuzul Mitropolitului Ciprian, pe temeiul canonului apostolic 34 şi al celui de-al 15-lea canon al sinodului I-II ecumenic, de a se reuni în anii ’80 cu episcopii floriniți.

Contrariul este în orice caz dureros de evident: poziția ciprianiților – cum că ereticilor bine cunoscuți li se garantează rămânerea în Biserică până când sunt excomunicați din Biserică de către un sinod ecumenic de o alcătuire atât de precisă şi de specială încât este destul de greu să dovedeşti că a avut loc vreodată vreun astfel de sinod în toată istoria Bisericii – departe de a fi învățătura Bisericii, reprezintă un argument cu totul deosebit şi întortocheat, deşi inteligent, croit anume pentru a justifica o schismă. Susținătorii lui cei învățați folosesc sârguincios limbajul cel mai erudit şi mai curtenitor, recurg cu ingeniozitate la diferiți Sfinți Părinți, îşi uimesc interlocutorii prin şiruri de talente dialectice şi îşi imprimă fără excepție opiniile pe hârtia cea mai fină, însă învățăturilor lor rămân – vai – neadevărate.

Acestea nu sunt chestiuni de importanță secundară pentru ROCOR-A, pentru că sinodul a cărui existență se justifică doar prin pretenția că această teorie este o dogmă primită de Biserica sobornicească, este exact acel sinod care a furnizat co-hirotonirile cerute canonic pentru episcopii ROCOR-A. Dacă învățătura Mitropolitului Ciprian nu este chiar o dogmă a Bisericii, atunci ciprianiții sunt într-adevăr schismatici şi, dacă aşa stau lucrurile, ce semnificație are asta pentru succesiunea apostolică a sinodului lui Agatanghel?

Cârmuitorii ROCOR-A, când vor decide să devină serioşi în cele ale credinței în loc să viseze nostalgic la triumfurile ,,vechiului ROCOR’’, la ,,Ideea albă’’

(http://en.academic.ru/dic.nsf/enwiki/225170 )

şi aşa mai departe, vor fi nevoiți să-şi reexamineze decizia din 1994, să o supună unei critici serioase şi oneste, şi să meargă încotro duce adevărul.

A fi ,,moştenitorul autentic al vechiului ROCOR’’ din punct de vedere al înțelegerii ecleziologiei, nu este de fapt un lucru prea bun. Indiferența ,,cursului dominant al vechiului ROCOR’’ față de ecleziologie i-a îngăduit KGB-ului să îi distrugă.

Preot Steven Allen

Biserica Sfântul Spiridon

Detroit, Michigan USA

24 iunie 2010

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

Sursa :

Πέμπτη, 8 Ιουλίου 2010

Fr.Steven Allen: ROCOR, Met. Agathangel & SiR

http://www.ekklisiastikos.com/2010/07/fr-steven-allen-ocor-met-agathangel-sir.html