Decesul ROCOR-ului, Sinodul Mitropolitului Agatanghel şi ecleziologia ciprianitului ,,Sinod in Rezistenţă” (2)

Remarci suplimentare

Aş dori să continui cu cercetarea acestui subiect istoric al recentei distrugeri a fostei Biserici Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor în scopul de a trage prin aceasta câteva învățăminte pentru cursul actual al Adevăratei Ortodoxii. Există trei secțiuni ale actualului articol, urmate de o sugestie:

A.  Cele trei ,,tabere’’ ale fostei ROCOR şi interacțiunea lor,

B.  Introducerea ciprianismului ca un instrument de distrugere,

C.  Conceptul de ,,Cale împărătească’’ şi pretinsa sa legătură cu ecleziologia,

D.  O sugestie pentru ROCOR-A.

A. Au existat trei ,,tabere’’ în fosta ROCOR iar interacțiunea dintre ele trebuie studiată pentru a înțelege căderea din 2007.

Aceste trei tabere erau:

1. ,,Aripa stângă’’ – această grupare nu a văzut niciodată prea multe lucruri în neregulă la Patriarhia Moscovei şi la Ortodoxia Mondială însă a recunoscut faptul că nu era prudent să se stabilească relații directe cu Patriarhia Moscovei atâta vreme cât comuniştii de factură veche, cei violenți, se aflau încă la putere, şi a priceput în mod nedesluşit că ecumenismul nu era de bun gust însă nu vedea nici un impediment în a sluji în comun cu ,,ortodocşii’’ implicați în acesta, atâta vreme cât nu făceau parte din grupări ruse din afara ROCOR, cu care exista doar un obstacol temporar şi pur politic în calea slujirii în comun.

Imediat după ,,căderea zidului despărțitor’’ s-au repezit să iasă din răceală şi să se înfierbânte la flacăra Oficialității. Se pregătea o mare reuniune şi nu voiau să rămână pe dinafară. Dacă a fi cu Patriarhia Moscovei însemna a fi şi cu antiohienii, care sunt în comuniune cu monofiziții, sau cu Patriarhia Ecumenică, care dincolo de toate, crede în ecologismul radical şi sacramentele Papei, sau cu OCA (Biserica Ortodoxă a Americii) unde este îngăduită cinstirea lui Francisc de Assisi, care neagă originea mozaică a Pentateuhului, şi pun sub semnul întrebării Pururea Fecioria Născătoarei de Dumnezeu, ei bine, şi ce? Ne simțim aşa de bine aşa, cum ar putea fi ceva rău în asta?

Spre deosebire de ,,aripa dreaptă”, cei din ,,aripa stângă’’ nu s-au clătinat niciodată în ce priveşte viziunea lor cu privire la viitorul ROCOR, viziune care poate fi sumarizată prin trei caracteristici:

a.  Aşezămintele național-istorice ale ,,Ortodoxiei Mondiale’’ sunt în mod necesar, inalienabil şi pentru totdeauna BISERICA, indiferent de participarea lor la ecumenism şi la alte –isme. Indiferent ce erezie predică ele, a fi separat de ele este totuna cu a fi în afara Bisericii.

b.  În aparență, suntem inevitabil separați de Patriarhia Moscovei – şi prin extensie de Ortodoxia Mondială – din cauza unei îngrădiri temporare ce decurge din politicile Războiului Rece, îngrădire complet străină față de orice chestiune legată de mărturisirea de credință.

c.  Când se vor schimba aceste circumstanţe politice pur exterioare ne vom afla în afara Bisericii dacă nu ne vom alătura Patriarhiei Moscovei şi Ortodoxiei Mondiale.

2. ,,Aripa dreaptă’’ – Aceşti oameni au priceput limpede că Patriarhia Moscovei nu mai era demult un prizonier ostil, ci era mai degrabă o nouă entitate esențial diferită de jalnicii prizonieri adepți ai compromisului din perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial: o metamorfoză alchimistă, blasfemietoare, o caricatură suprarealistă a Bisericii, care amestecă elemente ortodoxe cu cele neortodoxe, chiar oculte, şi total aservită țelurilor politicii interne şi externe ale indiferent cărui element criminal se află la putere la Moscova – comunişti, neo-comunişti, fascişti, neo-capitalişti, anti-occidentali, pro-occidentali, naționalişti, internaționaliști, de orice fel.

,,Aripa dreaptă’’ a înțeles de asemenea foarte limpede că ,,Ortodoxia’’ celorlalte biserici ,,oficiale’’ de stat era de asemenea slugarnică față de elemente criminale militante post-creştine apostate, de o parte şi de cealaltă, ,,apuseană’’ sau ,,răsăriteană’’ a dihotomiei create artificial de Războiul Rece, iar cârmuitorii săi nu mai erau creştini în nici un sens al cuvântului. Apostați, totalmente întorşi pe dos în cugetul lor prin temeliile filosofice şi procesele gândirii, chiar criminali cinici (ca de exemplu patriarhul Bartolomeu) sau jalnici naivi, victime ale înşelării duhovniceşti profunde (precum patriarhul Pavle al Serbiei), aceşti patriarhi şi ierarhi cârmuitori n-au văzut (şi nici până azi nu văd) nici o contradicție între a face declarații publice ortodoxe și antiortodoxe în mod regulat sau alternativ, condamnând într-o zi ecumenismul și rugându-se cu ereticii (sau, de fapt chiar cu ne-creștinii) în ziua următoare și s-au aflat (sau în momentul de față sunt), precum Patriarhia Moscovei, în etapa creării unei neo-Ortodoxii atractive, fantastice – slujbe frumoase, conferințe pe tema corului bizantin, eforturi educaționale și editoriale, iconografie minunată, cărticele frumoase, ,,sfinți duhovnici’’ promovați în mod agresiv, etc. – o ,,Ortodoxie’’ care este în același timp minunată pe dinafară și goală pe dinăuntru, mulțumindu-se servil a fi doar încă o alegere în meniul de servit Religiile Tradiționale ale lumii, meșteșugită spre a se potrivi întocmai cerințelor Departamentului de Culte Legalizate ale Noii Ordini Mondiale.

,,Aripa dreaptă’’ a Bisericii Ruse din Diasporă (ROCA), recunoscând treptat toate aceste aspecte, a purces înainte în anii 1960 de la a formula proteste către ,,Ortodoxia Mondială’’ (,,Epistolele îndurerate’’ ale mitropolitului Filaret) şi a descuraja slujirile în comun, până la măsuri sinodale deschise şi publice:

a.  Recunoaşterea în 1969 a Sinodului lui Auxentie, ceea ce s-a constituit implicit într-o provocare la adresa legitimității bisericii nou calendariste a Greciei,

b.  Ucazul din 1970 care înlocuieşte mirungerea cu botezul ca procedeu normal pentru primirea convertiților din rândul catolicilor şi protestanților, care a fost o provocare directă față de implicațiile ecleziologice ale ecumenismului,

c. Hirotesia mateiților de la 1971, care a întărit şi mai mult provocarea la adresa grecilor nou calendarişti, şi în final, deşi vom vedea că fără rezultat,

d)         Anatema de la 1983.

În 1974, la cel de-al III-lea Sobor din Diaspora întrunit la Jordanville, cu toate că ,,aripa dreaptă’’ a vrut să se emită o condamnare definitivă a ecumenismului, când au fost amenințați cu schisma de către Antonie de Geneva şi ,,aripa stângă’’, s-au învoit să emită o declarație care lăsa deschisă posibilitatea că Ortodoxia Mondială ar putea fi în afara Bisericii, dar prin care s-a renunțat la responsabilitatea unei afirmări definitive a acestei realități în favoarea unui sinod ecumenic. Acest fapt a pregătit terenul pentru Enciclica de Crăciun din 1986 a Mitropolitului Vitalie, care a anulat practic anatema de la 1983 şi, în final, pentru hotărârea de la 1994 cu privire la ciprianism care a preschimbat atitudinea ROCOR din 1974, anume că ,,nu ştim dacă ecumeniştii sunt în afara Bisericii’’, în atitudinea conform căreia ,,ştim că ecumeniştii sunt în Biserică’’.

Prin urmare, eu sugerez că influența Aripii Drepte nu a atins cota maximă în 1983, ci mai degrabă în perioada imediat antemergătoare Soborului din 1974. De atunci înainte, totul s-a dus la vale, în ciuda Anatemei de la 1983, deoarece declarația din 1974 a negat autoritatea vreunui Sinod Local de a anatemiza pe cineva, iar aceasta nu a fost niciodată anulată ulterior. Din 1974 şi până la adormirea Mitropolitului Filaret de la sfârşitul anului 1985, au avut poziție de ariergardă. Anatema de la 1983 proclamă adevărul, iar efectele ei duhovniceşti nu pot fi puse la îndoială: cei care cad sub ea sunt de fapt anatemizați, chiar dacă le vine să creadă sau nu. Ca mijloc disciplinar şi didactic de protecție împotriva apostaziei unei părți majoritare a ROCOR însă, anatema a eşuat, deoarece tâlcuirea ce i s-a dat în 1986 prin Enciclica de Crăciun a împiedicat pe cârmuitorii ROCOR s-o aplice celor care se făceau de fapt vinovați de erezia condamnată de anatemă. Această tâlcuire, în orice caz, nu i se poate imputa doar autorului ei, Mitropolitul Vitalie, pentru că abordarea lui şi-a găsit un precedent în declarația de la 1974.

(Ce frumos explică cum totul începe cu o cădere ,,mică’’, ,,un mic compromis’’ care atrage după aceea căderi din ce în ce mai mari! Adică totul a început să se ducă la vale după ce le-a fost frică să declare public că ereticii ecumeniști și serghianiști din bisericile oficiale sunt în afara Bisericii.)

Pe vremea când Episcopul Grigorie şi Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles locuiau în casa unui vechi cleric ROCOR, pentru a participa la o conferință a clerului nord american ținută în 1992 în Cleveland, amândoi i-au spus gazdei lor că Biserica Rusă din Afara Granițelor nu va mai fi, pentru că, în esență, lupta fusese deja pierdută. Știau că acea conferință din 1992 era prima mişcare în operațiunea de îndoctrinare a clericilor în scopul unificării cu Patriarhia Moscovei. Această etapă a operațiunii era acum cu putință de realizat deoarece după îndepărtarea administrației Mitropolitului Filaret / Grabbe în ianuarie 1986, disputa pe chestiuni de principiu fusese deja pierdută şi devenise doar o problemă de timp, de punere la punct a detaliilor. Ultima manifestare a ariergardei s-a făcut cu adevărat simțită între anii 1974 şi 1985. Aparenta mişcare de apărare a administrației Mitropolitului Vitalie a fost, în retrospectivă, un exercițiu inutil, pentru că cele două condiții necesare pentru o reală împotrivire din partea Aripii Drepte fuseseră distruse prin îndepărtarea unui cârmuitor capabil de administrare sinodală în persoana Episcopului Grigorie, în ianuarie 1986, şi prin invalidarea anatemei de la 1983 realizată prin Enciclica Naşterii Domnului din Decembrie (Calendar Vechi) 1986.

Nu avem noi căderea să-i judecăm pe marii oameni din ,,Aripa Dreaptă’’ printre care se află cel puțin un sfânt. Se cuvine să recunoaştem că această idee după care doar un sinod ecumenic îi poate declara eretici pe eretici este o cămaşă de forță care a împiedicat ROCOR să se apere şi va avea aceleaşi consecințe pentru oricine o va adopta.

3.  ,,Tendința dominantă’’ – Acesta a fost de departe cea mai mare dintre cele trei grupări. A fost alcătuită din ierarhi, clerici şi mireni care ştiau intuitiv că Patriarhia Moscovei era ceva rău pe dinăuntru – şi nu doar ,,prizonieră şi prigonită’’ – şi că nu-şi doreau să aibă de-a face în nici un fel cu ea, dar nu ar fi vrut sau putut să explice clar de ce. OCA (Biserica Ortodoxă a Americii) şi Evloghienii erau ,,ruşii care nu sunt cu noi’’ şi deci se aflau în afara țarcului bisericii. Cât despre restul Ortodoxiei Mondiale, aceasta nu era cu adevărat un motiv de îngrijorare, de vreme ce nu erau ruşi oricum şi deci dacă Mitropolitul Filaret ne spune să nu slujim cu aceştia, ei bine, nu e aşa o mare pierdere, deşi ne-ar plăcea mai degrabă de Patriarhia Serbiei sau a Ierusalimului şi e plăcut să slujim cu ei câteodată, pentru că asta ne face să ne simțim mai bine – mai ,,oficiali’’. Suntem încântați atâta vreme cât avem slujbe frumoase iar preoții noştri sunt minunați şi conservatori şi cucernici. Nu e aşa o mare grabă să ne alăturăm oficial Patriarhiei Moscovei sau Ortodoxiei Mondiale, deşi nu suntem siguri de ce nu ar trebui s-o facem, în cazul în care energia ne dă ghes. ,,Biserica Noastră’’ (nasha tserkov) va merge garantat mai departe (după cum a afirmat Mitropolitul Vitalie într-o enciclică) şi nimic nu o poate vătăma.

Cu alte cuvinte, aceşti oameni erau în mod instinctiv evlavioşi, ruşi patrioți, anti-comunişti şi tradiționalişti (toate fiind trăsături minunate şi vrednice de laudă) dar care nu vedeau situația mai cuprinzătoare a Bisericii şi nu înțelegeau ecleziologia Patristică. ,,Clopotele bat, popa slujeşte, corul cântă… asta TREBUIE să fie Biserica !’’ Nu aveau nici un fundament ideologic în baza căruia să primească sau să respingă alăturarea la Ortodoxia Mondială, şi nici nu simțeau nevoia să o facă. Când a sosit vremea ca Aripa Stângă cea tânără, bine finanțată, aflată în ascensiune, solidă, complet formată și bine organizată să îşi înceapă în anii 1990 şi după 2000 Marea Ofensivă, atunci bătrâna, sărăcita, împuținata, slăbănogita, incoerenta, dezorganizata, şi descurajata Aripă Dreaptă nu s-a putut lua la întrecere cu acțiunea de propagandă a Stângii, iar cei ce erau cu curentul dominant general au fost o pradă uşoară.

B.       Uniunea cu ciprianiții a fost o componentă a operațiunii KGB de distrugere a Bisericii Ruse din Afara Granițelor


Doar un naiv ar putea nega în mod sincer faptul că ,,unificarea’’ cu Patriarhiei Moscovei a fost rezultatul infiltrării sistematice şi a acțiunii distrugătoare din partea guvernului rus, ale cărei etape disimulate au durat decenii, conducând la etapa publică începută o dată cu propaganda din jurul festivităților din 1988 organizate cu prilejul a o mie de ani de la Botezul Rusiei. Mă întreb dacă până şi cei mai importanți apologeți ai Patriarhiei Moscovei precum celebrii protopopi John Shaw (actualmente Episcopul Jerome al Manhattan-ului) sau Alexander Lebedev chiar şi-ar da osteneala să mai nege acest fapt, deşi fără îndoială că ar pretinde că aceasta a fost, nici mai mult, nici mai puțin decât lucrarea Sfântului Duh, dar cu Putin în locul Sfântului Constantin sau al Sfântului Vladimir. Mai mult decât atât, doar o persoană neinformată ar nega faptul că Arhiepiscopul Mark şi Arhiepiscopul Lavru au fost agenții principali ai acestei operațiuni la nivel deschis, ierarhic.

Aşa se face că – mirabile dictu (ca prin minune) – aceiaşi arhiepiscopi Marc şi Lavru au fost artizanii uniunii cu Sinodul in Rezistență. De vreme ce pledoaria lor, mandatul lor, scopul lor final, țelul lor suprem, a fost dintotdeauna, cu mult înainte de 1994, capitularea (ROCOR) în fața Patriarhiei Moscovei, ei nu ar fi pus la cale unificarea cu SiR dacă nu le-ar fi servit țelului lor final, supunerea față de Patriarhia Moscovei.

1.  În cele din urmă, a închis uşa reconcilierii cu actualul sinod al Adevăraților Creştini Ortodocşi ai Greciei.

2.  A împins mai departe atitudinea ROCOR de la ,,nu ştim dacă ecumeniştii se află înlăuntrul sau în afara Bisericii’’ (poziția asumată în 1974) la ,,ştim că ecumeniştii se află în interiorul Bisericii’’ (poziția cea nouă de la 1994). Aceast fapt nu este fără de importanță. Este o schimbare fundamentală, o deplasare decisivă către stânga: miracolul unei excrocherii abile de limbaj i-a transmutat pe ereticii faimoşi dinspre tărâmuri periculoase şi greu de localizat către sânul ferit de primejdii al Bisericii. Arhiepiscopul Mark şi ajutoarele lui, precum Pr. Alexander Lebedev, şi alții ca el, sunt oameni inteligenți care au înțeles perfect acest lucru.

Ecleziologia ciprianită a fost un concept puternic pe care Arhiepiscopul Marc şi tovarăşii săi de drum au putut-o ,,achiziționa convenabil de-a gata’’ spre a o folosi drept instrument de propagandă în Campania lor de îndoctrinare și apoi au aruncat ,,ambalajul’’ (Sinodul de Rezistență) după ce au utilizat ,,produsul’’. (ceea ce se va întâmpla și cu alte biserici infiltrate, și care merg pe calea comuniunii cu ciprianiții)

Imediat după înstăpânirea acestei noi poziții oficiale, singurele obiecțiuni rămase față de inter-comuniune fiind argumentele complicate, legaliste şi – pentru o persoană normală – de neînțeles, difuzate în publicațiile care cuprind poziția ciprianiților, a fost doar o joacă de copii să se deturneze cei din curentul dominant precum şi o masă critică a celor din Aripa Dreapta dinspre poziția ,,ştim că ecumeniştii sunt în Biserică’’ către ,,prin urmare ar trebui să fim în comuniune cu ei’’.

O conversație pe care am purtat-o cu Pr.Alexei Young la sfârşitul anilor ’90 ilustrează această situație.  Pr. Alexei, un binecunoscut scriitor şi misionar, mi-a fost preot coslujitor la Biserica Rusă a Tuturor Sfinților din Denver. La vremea aceea, desigur, aveam multe discuții cu privire la chestiunea dialogului şi în cele din urmă a inter-comuniunii cu Patriarhia Moscovei. În final, într-o bună zi, Pr. Alexei s-a întors spre mine şi mi-a spus ,,proprii noştri episcopi afirmă acum că au har; cum să nu fim în comuniune cu ei?’’ Trebuie să recunosc că aceasta este o întrebare foarte bună.

Înainte de asta, în calitate de discipol devotat (şi probabil cel mai cunoscut) al Pr. Serafim Rose, Pr. Alexei Young s-a alăturat poziției ,,Căii Împărăteşti’’ predicate de Pr. Serafim – aceea că ierarhii Ortodoxiei adevărate nu ştiu dacă ecumeniştii sunt înlăuntrul sau în afara Bisericii. Acum însă, după 1994, s-a ivit o nouă poziție a Stângii cu privire la Calea Împărătească pe care a fost nevoit s-o urmeze Pr. Alexei în ascultarea sa față de definiția sinodală a episcopilor săi: Știm că, deşi sunt eretici, se află în Biserică. (iată la ce se ajunge când se merge pe calea compromisului și a unei astfel de interpretări date Căii împărătești)

C.         Conceptul de ,,Cale Împărătească’’

Apologeţii de azi ai sinodului ROCOR-A nu cred cu adevărat în ecleziologia ciprianită. Ei cred cu adevărat în această abordare a ,,Căii Impărăteşti’’ popularizată de către Pr. Serafim Rose în anii 1970. Unde îşi are obârşia această metaforă cu privire la Calea Impărătească?

Despre metafora ,,Căii Impărăteşti’’ se vorbeşte pentru prima dată în a doua convorbire a Avei Moise, aflată printre convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Casian cu privire la Discernământ (diakrisis). Avva Moise vorbeşte despre calea regală a cumpătării în practica ascetică – postul, privegherile, etc. Sfinţii Părinţi nu au aplicat acest concept moral (pan metron ariston – totul cu cumpătare) dogmelor, pentru că Adevărul, spre deosebire de practica ascetică chibzuită, nu este o medie între extreme. Sfântul Marcu al Efesului, în epistola sa către Ghenadie Scolariul, a afirmat adevărul în această privinţă cu o limpezime caracteristică:

,,Nu există cale de mijloc în materie de credinţă’’.

Aplicând aceasta la vremurile noastre, Ortodoxia nu este o medie între ecumenism şi Adevărul dogmatic, nici vreo medie între a fi în Biserică şi a fi în afara Bisericii. Nu există nici o cale de mijloc între a fi episcop şi a nu fi episcop. Nu este nici o ,,stare de mi jloc’’ situată în centrul « Căii Împărăteşti » între a fi creştin şi a fi eretic. Prin urmare, nu putem aplica metafora ,,Căii Împărăteşti’’ la o presupusă experiere a unei ,,stări medii’’ precum categoria de ,,bolnav în credinţă’’ din ecleziologia ciprianită.

Hotărârea episcopilor cu privire la momentul în care să declare public pe anumiţi oameni ca fiind eretici şi de a-i tăia de la comuniunea cu Biserica nu este, în orice caz, o dogmă, ci o hotărâre precaută întemeiată pe cunoştinţa dogmelor şi pe cunoaşterea faptelor implicate în cazul respectiv. Putem să nu cădem de acord asupra disputei dacă vechiul ROCOR a fost sau nu chibzuit să se abţină de a face o declaraţie clară asupra statutului Ortodoxiei Mondiale, însă trebuie să recunoaştem că a fost o judecată precaută şi prin urmare se poate aplica conceptul Căii Împărăteşti. În orice caz, credinţa că doar un sinod ecumenic are competenţa de a face o astfel de judecată nu este ,,moderată’’; ci este pur şi simplu greşită. Mai mult decât atât, folosirea conceptului de ,,Cale împărătească’’ pentru a justifica vreodată neschimbarea poziţiei cuiva cu privire la tăierea ereticilor din biserică reprezintă o întrebuinţare greşită a acestui concept, pentru că judecăţile chibzuite sunt, prin natura lor, subiect de revizuire periodică în lumina unor noi mărturii.


În eseul său de referinţă ,,Este sau nu Harul lui Dumnezeu prezent Biserica Sovietică?’’, remarcabilul mărturisitor al Credinţei şi profesor de teologie I.M. Andreyev a ajuns la concluzia că existau, la vremea lui, mărturii de netăgăduit care dovedeau că Patriarhia Moscovei era lipsită de har, însă că ,,nu sosise încă vremea’’ să se declare acest lucru. El a scris aceasta în 1948. Haideţi să fim cinstiţi. Acum suntem în 2010 iar Patriarhia Moscovei s-a dat complet pe faţă acum, după cum a făcut-o întreaga ,,Ortodoxie Mondială”. Stăruieşte încă ROCOR-A în a afirma că se află pe ,,Calea Împărătească’’ refuzând să-şi adapteze aprecierea cu privire la situaţia de faţă în lumina noilor mărturii care ne-au ieşit în cale de la 1948 încoace? A stărui cu încăpăţânare pe un astfel de curs pare a fi o atitudine destul de extremă.

D.         O sugestie pentru ROCOR-A (ROCOR – Agatanghel)

În lumina tuturor celor spuse mai sus, îi sugerez conducerii ROCOR-A să ia în considerare trei chestiuni importante:

1. Teoria Mitropolitului Ciprian nu reprezintă ,,poziția istorică a Bisericii din Diaspora’’ de dinainte de 1994, şi prin urmare afirmația soborului de la 1994, potrivit căreia ROCOR şi SiR au avut aceeaşi înțelegere ecleziologică este incorectă şi ar trebui reevaluată.

Poziția Bisericii din Diaspora, istoriceşte vorbind, a fost rostită limpede de I.M. Adreyev în articolul de la 1948 menționat mai sus, cu privire la existența harului în biserica sovietică. (Articolul lui Adreyev, în lumina evenimentelor de după 1948 se poate aplica în mod corespunzător la tot ceea ce se numeşte ,,Ortodoxie Mondială’’). Profesorul Andreyev trage concluzia că există dovezi de necontestat că organismul bisericesc aflat sub ierarhia sovietică nu este Biserica lui Hristos, şi că nu săvârşeşte adevăratele Sfinte Taine. Din prudență, în orice caz, se abține de la a face o proclamare publică a acestei realități, în aşteptarea evenimentelor ulterioare. În orice caz, el nu exclude posibilitatea ca Biserica Sovietică să fie, de fapt, dincolo de orice proclamație, deja în afara Bisericii.

Postura lui ține de convingerea personală, însoțită de o incertitudine susținută public, dictată de prudență.

Am simțit această poziție pusă în aplicare adeseori în Biserica Rusă din Diaspora, în prezența ierarhilor şi a clericilor vârstnici: atât în calitatea ei de convingere personală (că serghianiştii şi ecumeniştii se aflau în afara Bisericii) cât şi de incertitudine afişată public, dictată de prudență.

Un exemplu de neuitat s-a petrecut la conferința clerului nord-american de la Cleveland din 1992, la care a participat  o porțiune foarte mare şi reprezentativă a clerului din eparhiile americane şi canadiene, la care forțele pro-Patriarhia Moscovei, încă acoperite dar deja în acțiune, tulburau dezbaterile despre ,,existența harului în Patriarhia Moscovei’’. În final, Mitropolitul Vitalie s-a ridicat exasperat în picioare şi îndreptând încet degetul spre toți cei aflați în încăpere, a spus:

Fiecare dintre voi, cei aflați în această încăpere ştie, undeva în adândul inimii lui, că nu este har în Patriarhia Moscovei.

A fost un moment năucitor; fiecare om din acea încăpere trebuie să fi ştiut în inima lui că acesta a fost într-adevăr Duhul Sfânt profețind, nu atâta prin Vladica în calitate de întâistătător al nostru, cât prin Vlădica în calitate de bătrân văzător cu duhul, care vorbea ca de la inimă la inimă şi de la om la om. În acel moment, toți cei din încăpere a fost condamnați, judecați pe tărâmul conştiinței. Apoi s-a aşezat.

Acesta este acelaşi Mitropolit Vitalie care a scris, în decembrie 1986, că Biserica Rusă din afara Granițelor nu îşi asumă răspunderea de a declara public pe cineva aflat în afara jurisdicției sale ca fiind în afara Bisericii.

Convingere personală, incertitudine afişată public.


Totuşi, nu aceasta este poziția Sinodului in Rezistență. Ei pretind că dețin certitudinea că ierarhii eretici de astăzi sunt de fapt, încă în interiorul țarcului mântuitor al Bisericii, că îşi păstrează harul autentic al hirotonirii episcopale, şi că săvârşesc în mod valid Sfintele Taine. Ei predanisesc că dacă cineva nu crede astfel, el nu doar că nu e chibzuit, ci greşeşte întru cele ale Credinței!

Ei proclamă această învățătură în mod public.

Este limpede că nu aceasta este poziția prezentată mai sus. (Convingere privată, incertitudine afişată public)


A identifica poziţia pozitivă a SiR cu chibzuința, cu atitudinea incertă de tipul ,,Căii Împărătești’’ asumate de Biserica Rusă din Afara Graniţelor înainte de 1994, este o greşeală. Până în 1994, era încă o chestiune discutabilă dacă ereticii ecumenişti părăsiseră sau nu Biserica. După 1994, se stabilişte că: ereticii rămân în Biserică. De aici înainte, teoria ecleziologică a clerului şi credincioşilor ROCOR care rezistaseră înainte la unificarea cu Patriarhia Moscovei a degenerat rapid, iar aceasta a contribuit la tristul rezultat care ne este mult prea cunoscut.

2.  ,,Calea Împărătească’’ este  o metaforă potrivită unei abordări corespunzătoare cerute atunci când ai de-a face cu chestiuni de iconomie, şi nu este o atitudine potrivită în chestiuni legate de cunoaştere. După cum am amintit mai sus, găsim imaginea ,,căii împărăteşti’’ la Sfinţii Părinţi atunci când aveau de-a face cu chestiuni care cereau diakrisis, discernământ. Este o abordare potrivită în luarea unor hotărâri de ordin practic, nu când este vorba despre o atitudine epistemologică fixă sau o judecată disciplinară finală.

Biserica Rusă din Diasporă aşadar, istoriceşte, chiar în majoritatea perioadei cârmuirii Mitropolitului Filaret – a găsit că este nechibzuit – deşi în mod corect sau nu – să declare public că ereticii de astăzi se află în afara Bisericii, însă nu a exclus posibilitatea ca aceştia să se afle într-adevăr, în mod ontologic, deja în afara Bisericii.

Chibzuința şi prevederea, totuşi, la un moment dat, pot să dispună ca, în baza unor mărturii suplimentare, şi în lumina nevoilor concrete, cineva să fie nevoit să îşi modifice poziția susținută public anterior cu privire la o chestiune de cunoaştere şi să îşi asume o nouă judecată realistă. Nu este exemplificat acest fapt din abundență prin nenumăratele pilde din istoria sfântă şi cea seculară, şi prin experiența de zi cu zi din viața noastră?

Le cer cârmuitorilor ROCOR-A să îşi aplice discernământul (diakrisis) față de această sugestie. Mărturiile acumulate de-a lungul deceniilor scurse de la Soborul din 1974 arată de fapt că este prudent, adică totalmente în interiorul Căii Împărăteşti să afirme ca ereticii se află de fapt, tocmai în afara Bisericii.

3.  Ideea potrivit căreia numai un sinod ecumenic îi poate exclude pe eretici din Biserică este greşită. ( Aceasta idee  greşită , antiortodoxă deşi contrazice canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe , işi face loc din pacate in gandirea multor credincioşi canonul 15 al Sinoadelor 1-2 de la Constantinopul laudă pe cei care se ingradesc de comuniunea cu „episcopii”care propovaduiesc vreo erezie condamnata de sinoade, dar si de Sfinţii Părinţi : Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.

[Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 10, 31, 34: Sinod 1 şi 2, can. 12, 13, 14;

Gangra, can. 6; Cartagina, can. 10, 11, 62; Antiohia, can. 5] )

Adevărații Ortodocşi de astăzi şi în special cei din Biserica Rusă, n-ar trebui să se simtă îngreunați de decizia Soborului întregii Diaspore din 1974 de a lăsa această problemă în seama unui sinod ecumenic. Greşeala este de înțeles, şi îi simpatizăm şi admirăm cu adevărat pe cei care au făcut-o, care erau cu siguranță oameni de mai înaltă statură duhovnicească în comparație cu noi, dar a fost, fără doar şi poate, o greşeală. (de vreme ce a dus la căderea ROCOR printr-o înlănțuire a consecințelor)

Istoria Bisericii conține pildele unor sinoade locale şi chiar ale unor anumiți Părinți care i-au tăiat pe eretici de la comuniunea cu Biserica. Discernământul – diakrisis, adevărata păşire pe Calea cea împărătească –impune ca, pentru mântuirea sufletelor noastre, autoritățile Bisericilor noastre locale să facă în mod public declarația că ereticii de astăzi sunt, de fapt, în afara Bisericii.

Preot Steven Allen

Biserica Sfântul Spiridon

Detroit, Michigan, USA

15 august 2010 (Stil vechi)

Adormirea Maicii Domnului

Sursa :

Fr. Steven Allen: ROCOR, Met. Agathangel & SiR, Part_2

Pr. Steven Allen: ROCOR, Mitropolitul Agatanghel & SIR Partea a II-a

http://www.ekklisiastikos.com/2010/09/fr-steven-allen-rocor-met-agathangel.html

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ecumenism, erezii, Kiprianism, ROCOR și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Decesul ROCOR-ului, Sinodul Mitropolitului Agatanghel şi ecleziologia ciprianitului ,,Sinod in Rezistenţă” (2)

  1. Aurel B. zice:

    Eretica eclesiologie kiprianita a contribuit cu multa vigoare la actul distrugerii, caderii si separarii ROCOR de Biserica lui Hristos asezandu-se dupa 2007 chiar sub propriile anateme pronuntate impotriva ecumenismului in 1983.

    BOSV din Romania, prin glasul Mitropolitului Vlasie si a intregului Sinod, care au adoptat si declarat public ca impartasesc eclesiologia eretica cripto-ecumenista a minciuno-ierarhului si schismaticului Kiprian, savarsesc astazi nelegiuirea instrainarii Bisericii de Adevarata Ortodoxie, de insusi Mantuitorul Iisus Hristos.

    Orice compromis pregateste altele, iar daca ierarhii BOSVR nu se vor trezi din inlantuirea melodioasa si vicleana a soaptelor ereziei kiprianite devenind si fii spirituali a cesteia, va exista un alt ROCOR si in Romania!

    • Mihail zice:

      D-le Botezatu, faceti niste exagerari care nu se fac cu privire la o tema atat de importanta:
      – BOSV nu a facut declaratii publice „prin Sinodul sau” ci doar mitropolitul Vlasie si-a arogat „dreptul” de a afirma acest lucru, in numele Sinodului. Este raspunsul lui personal, facut chipurile in numele sinodului. Personal cunosc ierarh(i) care nu este de acord cu ecleziologia chiprianita si care a cerut, in sinod retragerea din comuniunea cu acestia (dealtfel si dvs ati adus aminte despre astfel de marturii cu ocazia altor comentarii)
      – sinodul nu „a adoptat adoptat si declarat public ca impartaseste eclesiologia eretica cripto-ecumenista”. Aici exagerati intr-un mod rau voit. Pur si simplu NU SE IMPARTASESTE ECLEZIOLOGIA CHIPRIANITA. NOI AVEM O ALTA ECLEZIOLOGIE MARTURISITA PUBLIC – este pur si simplu diferita de cea a chiprianitilor si in conglasuire cu Biserica lui Hristos. Am discutat cu unul din ierarhii pe care ii ponegriti dvs prin unele comentarii si care a spus asa „permanent le repet grecilor: „schimbati-va ecleziologia” ”
      Daca va pretindeti aparator al adevarului ar trebui sa fiti mai exact in afirmatii, mai ales pe o tema atat de delicata. Interpretarile personale nu-si au locul in nici intr-un caz la un subiect cum e ecleziologia.
      Doamne ajuta!

  2. marin zice:

    Din pacate asa este in ceea ce priveste BOSV – caci cei ce se fac partasi ereticilor sunt ei insisi eretici.

    • Aurel B. zice:

      Partasia la erezie a ierarhilor este uraciune si dedublarea ereziei, cadere din harul dumnezeiesc spre vesnica osanda, ce aseaza ierarhia si intreaga turma cuvantatoare, in vrajmasie si potrivnicie fatisa cu Dumnezeu.
      Iar unde este erezie, nu poate exista nici mantuire!

      • Mihail zice:

        Aceasta declaratie a mitropolitului, in nici intr-un caz, nu implica „intreaga turma cuvantatoare”, cum afirmati in comentariul de mai jos ci cel mult pe cei care sunt de un cuget cu el. Chiar credeti ca dreptcredinciosii din BOSVR care habar nu au de tezele chiprianiste, si care formeaza majoritatea credinciosilor, chiar sunt ” in vrajmasie si potrivnicie fatisa cu Dumnezeu”? Il transformati pe Dumnezeu intr-un tiran si nu intr-un mantuitor de suflete! Iar exagerati!
        Doamne ajuta!

  3. Pingback: Ecumenismul – o cale către pierzare de Ludmila Perepiolkina (1) « ortodoxul traditional

  4. Pingback: Adevărul de spre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia” Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (I) | ortodoxul traditional

  5. Pingback: Adevărul de spre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia” Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (II) | ortodoxul traditional

  6. Pingback: Adevărul de spre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia” Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (II) | ortodoxul traditional

  7. Pingback: Despre pseudo-ortodoxia teoriilor ,,căii împărăteşti” şi a ,,extremelor ce trebuie evitate: ecumenismul şi stilismul” (2) | ortodoxul traditional

  8. bogdan zice:

    Mantuirea este o treba individuala,a credinciosului cu D-zeu….
    Iar atata timp ,cat oamenii Bisericii nu mai sunt Biserica,nu mai ramane decat ca FIECARE sa pazeasca Calea Dreapta a Credintei….
    S-a ajuns ca fiecare organizatie sa-si aroge drepturi,iar in Romania ,cu cat ai mai multe studii sa fii mai ,,credincios,,-indiferent de BOR,BOSVR sau altele….
    De parca Apostolii erau titrati …..
    Duhul Sfant e Unul si nu se invata in Academii lumesti ….
    Doamne ajuta !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s