Despre neclătinarea corabiei


,,Ascunde adevărul” se întregeşte cu popularul proverb grecesc ,,şi-L ascunzi pe Hristos.”,,Vesteşte – şi fii osândit!’’ ar putea fi echivalentul modern cel mai apropiat, în care ,,osândirea’’ vine de la instanţa opiniei publice şi nu de la Dumnezeu. Diferenţa este însemnată. Vestirea adevărului îşi are preţul ei. Noi trebuie să alegem preţul: osândirea din partea oamenilor – ori de la Dumnezeu…

 

Este însă întotdeauna de trebuinţă să vesteşti adevărul? Într-adevăr: Sfântul Apostol Pavel spune: ,,nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 5.11). Dar n-ar trebui noi de asemenea să ascundem păcatele aproapelui, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu? La urma urmei, însuşi Domnul spune: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7.1). Nu aşa, spune Sfântul Ioan Hrisostom, tâlcuind cuvintele Apostolului. ,,Pavel nu a spus ,,judecaţi’’, ci a spus ,,osândiţi’’, adică ,,îndreptaţi’’. Iar cuvintele ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” Le-a spus cu referire la greşelile mărunte…” [1]

 

Aşadar trebuie să ascundem păcatele aproapelui atunci când sunt minore, dar trebuie să osândim şi să le dăm pe faţă atunci când ele sunt mari şi constituie pilde rele pentru alţii – ,,puţin aluat dospeşte toată frământătura”. Într-adevăr, este un păcat grav a le ascunde şi a nu le osândi, potrivit aceluiaşi Apostol. ,, Cu adevărat se aude întru voi curvie, şi curvie ca aceea care nici întru păgâni nu se numeşte, ca să aibă cineva pe muierea tatălui său. Şi voi v-aţi semeţit, şi nu mai bine aţi plâns, ca să se ridice din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta. Eu dar nefiind la voi cu trupul, iar cu duhul fiind de faţă acolo, iată am judecat ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut aceasta aşa; întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Să daţi pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus… Căci… Au nu pe cei dinlăuntru voi îi judecaţi?… Deci scoateţi afară pe cel rău dintre voi înşivă (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 5.1-5, 12-13).

 

Dacă până şi păcatele însemnate ale mirenilor ar trebui judecate în public de către Biserică, ce putem spune despre păcatele canonice ale ierarhilor? Pare evident că şi ei trebuie judecaţi – şi chiar în public. La urma urmei, asta prescrie şi legea canonică a Sfintei Biserici. Iar dacă păcatele însemnate ale mirenilor, care se fac de obicei în intimidate şi tulbură doar un mic grup de oameni, ar trebui judecate în public, atunci cu atât mai mult păcatele canonice ale ierarhilor, care sunt de obicei făcute în public şi îndurerează cu mult mai mulţi oameni, în mod direct şi indirect, ar trebui judecate în public. Urmează de aici că, fireşte, protestele publice împotriva încălcărilor publice ale canoanelor (presupunem că, după cum este cazul de obicei în zilele noastre, îndemnurile private sunt lipsite de roade iar ierarhii înşişi nu se corectează) sunt nu doar îngăduite, ci obligatorii.

 

Această concluzie este, cu toate acestea, contestată de mulţi oameni – în special în rândul clerului. Practica curentă existentă printre clericii din aproape toate jurisdicţiile ortodoxe de astăzi este de a-şi acoperi unii altora păcatele, de parcă clerul ar fi (precum în cazul catolicismului medieval) un fel de breaslă închisă care există numai pentru a sluji interesele membrilor săi, şi nu pentru a sluji la mântuirea oilor raţionale ale lui Hristos. Când se ivesc în rândurile de jos ale Bisericii proteste împotriva păcatelor clericilor, acestea sunt de obicei respinse cu asprime ca fiind ,,prost concepute” (chiar şi atunci când adevărul acestora nu este contestat), ,,inoportune” (nu pare a fi niciodată momentul potrivit pentru a protesta), ori ,,nefiind problema mirenilor”. Dacă protestele se concentrează iar încălcările care fac obiectul acestora nu mai pot fi ascunse de vederea publicului, atunci protestatarii sunt acuzaţi că ,,clatină corabia” prin ruşinarea Bisericii în faţa lumii dinafară, şi că-i împiedica chiar pe ceilalţi oameni de la a se alătura Bisericii

 

Să analizăm mai îndeaproape aceste argumente.

 

*

Să recunoaştem mai întâi următorul fapt în faţa celor care doresc să-i înnăbuşe pe denunţători: ar fi mai bine pentru toţi dacă scandalurile legate de Biserică ar putea fi vindecate de către episcopi fără intervenţia sau obiecţiile laicilor. Aceasta este, la urma urmei, îndatorirea, sau una dintre îndatoririle ierarhiei; alegem pe cineva în rândul ierarhilor tocmai pentru că avem încrederea că are cunoştinţele şi curajul de a vindeca rănile Bisericii prin harul care i-a fost dat la taina hirotoniei. Problema este că: prin Providenţa lui Dumnezeu, nu a existat o vreme de după perioada apostolică în care ierarhia să fie aptă să cârmuiască Biserica în conformitate cu sfintele dogme şi canoane, fără sprijin din partea clerului inferior şi a mirenilor

 

Dacă privim la istoria Bisericii ortodoxe, ne sare în ochi strădania constantă pentru credinţă şi ordine canonică – şi implicarea tuturor categoriilor din Biserică în această strădanie. ,,Pacea pământească” – în sensul eliberării de vrajbele şi gâlcevile interne, nu a fost niciodată soarta Bisericii pe pământ. În perioada Sinoadelor Ecumenice, nu doar că erau episcopi sau chiar patriarhii care se războiau constant unele cu altele: mirenii de asemenea, s-au ridicat adesea în mod public împotriva ierarhilor atunci când aceştia trădau credinţa.

 

Câteodată, ordinea era restabilită doar prin intervenţia împăraţilor – după cum au intervenit Sfinţii împăraţi Marcian şi Pulcheria la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic. Sfântul Isidor Pelusiotul a aprobat o astfel de intervenţie scriind: ,,Odinioară,  pe când aceia care trăiau o viaţă evanghelică şi apostolică erau încununaţi cu preoţia, puterea regală se temea pe drept de preoţime; acum însă, puterea regală este de temut pentru preoţime. În orice caz, mai bine nu am spune ,preoţime’ ci cei care par a face lucrare preoţească, pe câtă vreme ei batjocoresc preoţia prin faptele lor. Pentru aceasta îmi pare că puterea regală  acţionează cu dreptate”.

 

Acţiona cu dreptate pentru că, în viziunea sfântului Isidor ,,deşi există o mare deosebire între preoțime şi regat (prima fiind sufletul iar ultima – trupul), ele năzuiesc totuşi spre unul şi acelaşi țel, adică, mântuirea cetățenilor”. [2]

 

Nici că au fost aceste strădanii doar împotriva ereticilor vădiţi, precum Arie şi Nestorie. Sfântul Teodor Studitul este vestit la fel de mult datorită luptei sale împotriva patriarhilor Tarasie şi Nichifor, ca şi pentru cea împotriva ereticilor iconoclaşti. Iar conflictele mai însemnate de la mijlocul secolului al nouălea au fost la fel de mult între patriarhii Fotie şi Ignatie, ambii oameni sfinţi, cât şi între ei şi papa eretic Nicolae…

În acea perioadă, creştinii de toate rangurile păreau să fi fost mult mai puţin reţinuţi în a-i critica pe ierarhii lor în comparaţie cu cei de azi. Argumentul atât de folosit astăzi pentru a înnăbuşi dizidenţa – ,,Asta este treaba ierarhilor, nu a noastră” – fusese respins în Biserica timpurie de către Aceasta. Citim astfel în Constituţiile Apostolice că ,,aceste oi nu sunt făpturi necugetătoare, ci cugetătoare – şi spunem aceasta ca nu cumva să spună vreun mirean vreodată ,eu sunt o oaie nu un păstor şi nu-mi fac griji pentru mine: las acest lucru în seama păstorului pentru că doar lui i se va cere socoteală pentru mine.’ Pentru că după cum oaia care nu urmează bunului păstor este pradă lupilor, adică, propriei distrugeri, tot aşa şi oaia care urmează păstorului celui rău este de asemenea pradă unei morţi inevitabile, de vreme ce păstorul o va devora. Prin urmare, aveţi grijă să fugiţi de păstorul răpitor.”

 

Cei mai buni ierarhi ai timpului au deplâns anarhia de păreri conflictuale în care cei mai închipuiţi şi mai rău-informaţi erau şi cei ascultaţi cu mai multă nerăbdare. Dar ei nu au folosit de aceasta drept justificare pentru a înnăbuşi părerile contrare, ci deplângeau mai degrabă lipsa generală de râvnă pentru repararea amănunţită a stricăciunilor din Biserică. Astfel, sfântul Vasile cel Mare scria: ,,[în Biserică] trebuie pătruns în miezul lucrurilor, pentru a extirpa răul de la rădăcină.”[3] Iar sfântul Ioan Hrisostom spunea: ,,Lipsa de râvnă în cele mici este pricina tuturor relelor; şi pentru că micile greşeli scapă îndreptării cuvenite, se strecoară cele mari”. [4]

 

Aceşti sfinţi ierarhi deplângeau de asemenea şi impresiile proaste produse asupra celor din afară din cauza gâlcevilor din interiorul Bisericii. Şi asta nu i-a împiedicat totuşi să convoace sinoade pentru a-i caterisi pe eretici şi pe răufăcători în plină scrutare cercetătoare a văzului public. E limpede că ei au crezut că glasnost-ul era preţul de plătit pentru o adevărată perestroika

De pe la secolul al zecelea, certurile interne ale Bisericilor par să se fi rărit, în orice caz, în Răsărit. Dar aceasta este o impresie înşelătoare: în aceste perioade de pace comparativă, creştinii cârmuitori şi-au asumat rolul de a suna alarma încă şi mai urgent, de parcă această pace era liniştea de dinaintea morţii spirituale iminente. Să ne gândim, de exemplu, la Epistola despre mărturisire a Sfântului Simeon Noul Teolog (+1022):

 

,,Este îngăduit unui călugăr nehirotonit să ne mărturisească. Veţi afla că aşa stau lucrurile pretutindeni unde căutaţi. Asta datorită acoperământului şi înfăţişării [proschema] dăruite de Dumnezeu drept moştenire călugărului şi prin care sunt numiţi călugării. Aşa este scris în scrierile de Dumnezeu insuflate ale Sfinţilor Părinţi, şi veţi afla că aşa stau lucrurile dacă veţi avea ocazia să le cercetaţi. Cu siguranţă, înaintea călugărilor, doar episcopii mai au puterea de a le a lega şi dezlega pe care au primit-o prin succesiune de la Apostoli. Dacă însă episcopii au devenit nefolositori odată cu trecerea timpului, această putere înfricoşătoare a trecut asupra preoţilor cu o viaţă fără de prihană şi vrednici de harul divin. Asemenea, când şi aceştia s-au viciat, preoţii cât şi episcopii devenind asemenea celorlalţi oameni – precum în zilele noastre – împiedicaţi de duhul înşelăciunii şi de ranguri zadarnice şi goale, pierind cu toţii, darul a fost transferat, după cum am zis mai înainte, către oameni aleşi de Dumnezeu. Adică monahilor. Nu că ar fi fost luat de la preoţi şi episcopi, ci mai degrabă ei s-au înstrăinat de acest dar…”

 

,,… Ucenicii Domnului au păstrat neatinsă dreptatea acestei puteri. Dar, precum am zis, cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici, încercând să aibă întâietate unul asupra celuilalt, mimând virtutea de dragul scaunelor înalte. Astfel, din pricină că cei care deţineau scaunele apostolilor s-au vădit a avea cugetare trupească, fiind iubitori de plăcere şi căutători de mărire, şi aplecaţi către erezie, harul divin i-a părăsit şi puterea lui a fost luată de la ei. Prin urmare, părăsindu-se şi toate celelalte cerute celor care săvârşesc tainele, un singur lucru se mai cere de la ei: să fie ortodocşi. Eu însumi nu mai cred însă că mai sunt nici atât. Cineva nu este ortodox doar pentru că nu strecoară vreo dogmă nouă în Biserica lui Dumnezeu, ci pentru că are o viaţă conformă cu învăţătura cea adevărată. O astfel de vieţuire şi un astfel de om, patriarhii şi mitropoliţii contemporani ori îl  căută şi nu-l află, ori, de-l află, preferă (să hirotonească) pe candidatul nevrednic în locul lui. Ei cer de la el un singur lucru, să scrie Simbolul de credinţă. Găsesc că doar acest lucru este acceptabil, ca omul să nu fie nici zelos de dragul a ceea ce este bun, nici să se lupte cu oricine din pricina răului. Pretind că în acest fel menţin pacea aici în Biserică. Aceasta este mai rea decât ostilitatea neobosită, şi este pricina unei mari îngrijorări…” [5]

 

Pedeapsa Sfântului Simeon pentru Biserica Bizantină aflată în mod părut în plină glorie, este uimitor de dură. Ortodoxia ierarhilor din vremea lor, spune el, este pur formală: ei nu sunt nici ,,zeloşi de dragul a ceea ce este bun” şi nici ,,nu se luptă cu oricine din pricina răului”. Pretinzând că ,,menţin pacea aici în Biserică’’, eu duc de fapt război împotriva lui Dumnezeu.

 

Ierarhii pe care îi descrie sunt ceea ce numea Domnul în Evanghelie ,,năimiţi”. Năimitul nu este un lup în blană de oaie, adică un eretic, nu e nici păstor adevărat pentru că ,,năimitul … nu este păstor, căruia nu sunt oile ale lui” (Ioan 10.12). El poate totuşi să aparţină organizaţiei exterioare ale Adevăratei Biserici şi să primească cinstea ce se cuvine unui păstor adevărat. Dar fuge atunci când vin lupii şi lasă oile să se risipească, pentru că ,,nu îi este lui grije pentru oi”.

 

Tâlcuind acest pasaj, Sfântul Grigorie cel Mare scrie în Omiliile sale la Evanghelie: ,,Se depărtează, nu cedând teren, ci retrăgându-şi sprijinul. Se depărtează, pentru că vede nedreptate şi nu spune nimic. Se depărtează, pentru că se retrage în tăcere…”

 

Iar ,,prin tăcere’’, după cum spune un alt mare Grigorie, Teologul ,,trădăm pe Dumnezeu…”

 

*

 

Întorcându-ne la zilele noastre, acela care ar pretinde că Adevărata Biserică Ortodoxă de azi nu este într-o stare chiar mai rea decât cea a Bisericii bizantine din secolul al zecelea ar fi foarte neruşinat (şi nesăbuit). Oficial, ierarhii noştri sunt ortodocşi: nici unul dintre ei nu mărturiseşte erezia ecumenismului sau a nou-calendarismului ori a serghianismului. Ei condamnă (deşi uneori nu foarte sonor) pe patriarhii vădit eretici şi apostaţi ai ,,Ortodoxiei Mondiale” (cei ai bisericilor oficiale). Totuşi ,,cineva nu este ortodox doar pentru că nu strecoară vreo dogmă nouă în Biserica lui Dumnezeu”, după cum spune Sfântul Simeon. Dacă nu mărturiseşte vreo anume erezie, dar îi îngăduie acesteia să contamineze turma, atunci el este un năimit, şi nu un păstor adevărat. Şi tocmai asta se petrece în Biserica noastră – în special cu privire la erezia soteriologică şi alte erezii ale Pr. Ioan Romanides şi ale numeroşilor săi adepţi şi admiratori din Ortodoxia Mondială. Mai mult, numeroase alte nedreptăţi şi fapte de ocară rămân necorectate iar unitatea sacramentalã absolut necesară care ar trebui să existe între Adevăratele Biserici Ortodoxe de diferite naţionalităţi este sabotată…

 

Rezultatul este că mulţi mireni, mai ales în diaspora (dar nu numai) primesc din păcate doar puţină supraveghere pastorală şi instruire. Între timp, alţi oameni din celelalte jurisdicţii, care caută adevărul, sunt scârbiţi de faptele de ocară neîndreptate pe care le văd în Biserică. Ei caută pe cele bune care le-ar adeveri credinţa – şi nu le află.

(este grăitor aici exemplul pr. Nichita Paşcan care, în căutările lui cu privire la Biserica cea adevărată, neatinsă de erezie, a preferat un sinod străin celui de la Slătioara, din pricina ereziei ciprianiţilor pe care de curând IPS Vlasie o mărturiseşte pe faţă. Există în biserica oficială a României o mulţime de români care încep să deschidă ochii cu privire la starea de cădere în apostazie a bisericii oficiale, caută unde să se ducă şi nu află în BOSVR o Biserică adevărată, neatinsă de erezie. BOSVR are cunoştinţă despre astfel de oameni care au şi fost pe acolo şi pe care îi lasă cu indiferenţă să plece, în loc să îşi pună serios problema că va da socoteală pentru aceste suflete şi că trebuie să rupă  comuniunea stabilită din motive neclare pentru toţi, inclusiv pentru cei din BOSVR). **

 

Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să ,,mustre, certe şi îndemne” ,,cu vreme şi fără de vreme” (Timotei II, 4.2). Dar pentru ierarhii de azi orice vreme pare a fi ,,fără de vreme” când vine vorba de a-i mustra şi a-i disciplina pe cei care distrug Biserica. Într-o astfel de stare, te poţi aştepta să apară o mulţime de denunţători din rândul celor de jos pentru a-i îndemna pe ierarhi să-şi facă datoria. Dar lucrul neobişnuit şi îngrijorător este acela că Biserica slăbeşte, astfel că obiecţiile se împuţinează şi pălesc. Nici măcar proaspătul şi înfricoşătorul exemplu al căderii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor nu pare să le fi insuflat cârmuitorilor noştri frica cea bună că acelaşi lucru li s-ar putea întâmpla şi lor.

 

Să stăruim încă puţin asupra exemplului Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Autorul de faţă îşi aduce aminte cum, încă de pe la mijlocul anilor ’70, ierarhi precum arhiepiscopul Averchie şi Nicodim, şi mireni precum profesorul Ivan Andreev erau adânc îngrijoraţi de lipsa unei poziţii cu adevărat mărturisitoare în Biserică împotriva ereticilor din Ortodoxia Mondială (oficială). Dar toţi trei au murit în 1976 iar torţa protestului a fost înmânată unor oameni mai mici care impuneau mai puţin respect –  şi cărora li s-a spus, în orice caz, să tacă. Doar sfântul Mitropolit Filaret a aplecat urechea la obiecţiile lor şi a simpatizat cu ei – şi a reuşit în oarecare măsură să stopeze prăbuşirea prin anatema împotriva ecumenismului de la 1983. Dar când a murit el în 1985, iar mai apoi au murit şi Episcopii Grigorie Grabbe şi Antonie de Los Angeles pe la mijlocul anilor 1990, a rămas calea deschisă pentru ierarhii rămaşi să ,,reinterpreteze” anatema de la 1983, să se alăture schismaticilor ciprianiţi iar mai apoi, în 2000, să voteze pentru alăturarea la Ortodoxia Mondială. După 2001, obiecţiile au fost pedepsite prin excomunicări. Și aşa a devenit o biserică ,,epurată” care s-a alăturat în final apostaţilor în anul 2007…

 

În Adevărata Biserică Ortodoxă de azi a Greciei, boala este diferită, dar starea nu este mai puţin gravă. Doar câţiva par să recunoască acest fapt. Totul este acoperit de o tăcere stranie, ca sub zăpadă în vreme de iarnă…

 

Dar aceasta nu este tăcerea celui înţelept care-şi dă seama că este o vreme pentru a vorbi şi o vreme pentru a tăcea. Aceasta este tăcerea năimitului care fuge de chemarea conştiinţei sale şi de datoria sa pastorală… Iar epuizarea mirenilor care au ajuns să creadă că nimic nu mai poate fi schimbat în Biserică, că aceasta nu este problema lor, şi că ei trebuie doar să accepte starea de lucruri fără obiecţii, spune ,,axios!” (vrednic) celui care este ,,anaxios” (nevrednic), hibernează, şi îşi pierde nădejdea în tăcere

 

Dar există întotdeauna nădejde, pentru că, după cum a spus o dată Sfântul Ambrozie de la Optina pe când se afla în conflict cu Sfântul Sinod al Rusiei, ,,există un Vlădică deasupra tuturor Vlădicilor”, Domnul Iisus Hristos. El este ,,Păstorul şi Păzitorul sufletelor noastre” (Petru I, 2.25). Iar El este Cârmaciul care va îndruma corabia Bisericii către ţărmul ferit de primejdii al Împărăţiei cerurilor.

 

*

 

În sfârşit, să privim mai atent la metafora ,,neclătinării corabiei”şi să o dezvoltăm puţin.

 

După cum ştim, Biserica este asemuită unei corăbii al cărei Căpitan este Hristos şi ai cărei vâslaşi secunzi sunt ierarhii. Când se iveşte o furtună în afara corăbiei, ierarhii îl trezesc pe presupusul adormit Hristos (El dă doar impresia că doarme pentru a le da lor ocazia să acţioneze) iar El potoleşte vânturile şi valurile. Aceasta este ordinea firească, ordinea canonică.

 

Dar dacă vâslaşii înşişi dorm? Atunci trebuie să acţioneze pasagerii pentru a-i trezi pe vâslaşi. Și cum ar putea ei face asta fără să clatine corabia?

 

,,Dar clătinarea corabiei va lăsa apa s-o pătrundă din afară” vine obiecţia. Cu greu. La urma urmei, corabia este deja în mijlocul furtunii şi ia deja apă din afară. Un pic de zdruncinare dinlăuntru cu greu va înrăutăţi în mod semnificativ situaţia. În orice caz, dacă vâslaşii nu sunt treji, întreaga corabie se va rãsturna inevitabil mai devreme sau mai târziu.

 

,,Cum se poate una ca asta, dacă corabia este de nescufundat?” continuă obiecţia. Totuşi, nici o corabie, în sensul de Biserică locală, nu este de nescufundat. În 1905, Sfântul Ioan de Kronstadt le-a dat ruşilor o listă de Biserici locale vestite, precum cea din Cartagina, care au fost şterse de pe faţa pământului, şi i-a avertizat că acelaşi lucru i s-ar putea întâmpla şi Bisericii Ruse. Dacă Sfântul Ioan a putut spune aceasta despre cea mai mare Biserică din istorie, şi care hrănea la sânul ei chiar atunci sute de mii de viitori noi mucenici, atunci nici o Biserică locală, indiferent cât de veche şi de respectabilă, nu este de nescufundat.

 

Doar Biserica drept mărturisitoare este de nescufundat; în timp ce Biserica nu poate fi distrusă pretutindeni, ea poate fi distrusă oriunde – adică, nu există nici o Biserică locală în nici un colţ al lumii care să fie sigură că ea nu va cădea din adevăr. Domnul a făgăduit că Biserica ridicată pe Piatra adevăratei credinţe va triumfa asupra porţilor iadului, iar noi trebuie să păstrăm credinţa vie în acest adevăr. Păstrând-o, ştim că dacă şi Biserica noastră locală va cădea, se va afla alta undeva care va rămâne în adevăr, şi că ,,izbăvirea şi eliberarea vor veni din altă parte” după cum a zis Mardoheu către Estera (Estera 4.14).

 

Este un atribut al firii umane căzute să caute iluzia siguranţei, a infailibilităţii sau a indestructibilităţii, în ceva concret, material şi localizabil. Astfel, evreii au căutat să-şi ancoreze sentimentul lor de superioritate veşnică în faptul că erau ,,fiii lui Avraam” – în sens genetic, nu spiritual. Iar romano-catolicii au căutat o garanţie pentru infailibilitatea bisericii lor în localizarea ei – eterna şi invincibila Romă. Însã Biserica, după cum învăţa Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu stã în gene sau localizare spaţială sau în ceva material, ci în dreapta mărturisire a credinţei. Iar credinţa poate dispãrea ca vântul dacă Domnul o retrage din suflet – ,,Duhul unde voieşte suflă” (Ioan 3.8)…

 

Există însă un important corolar al acestui adevăr: de vreme ce credinţa poate fi pierdută de orice Biserică de oriunde, indiferent de naţionalitatea şi reputaţia sa, atunci trebuie să se lupte pentru aceasta cu ultima rămăşiţă de înţelepciune, putere şi entuziasm. Respectul nostru faţă de clerici şi harul preoţiei ar trebui să le dea răgazul de a-şi îndrepta ei înşişi greşelile. Dar când vedem că clerul nu merită respectul nostru, şi că harul pe care l-au primit este călcat în picioare spre condamnarea potenţială a întregii Biserici locale, este vremea ca să acţioneze cei din rândurile de jos. Pentru că nu e nici o mântuire în a urma pe ierarhii ,,canonici”atunci când ei nu urmează canoanelor. O asemenea ,,canonicitate” este o minciună şi o ipocrizie…

 

Să încheiem cu câteva citate de la Sfinţii Părinţi:

 

,,Anarhia este întru totul un rău, pricina multor nenorociri, şi obârşia neorânduielii şi a tulburării… Totuși, nesupunerea celor conduși nu este un rău mai mic… Dar poate că va zice cineva, existã şi un alt rău, atunci când cârmuitorul este rău. Știu şi eu însumi aceasta și nu este un rãu mic, ci cu mult mai mare decât anarhia. Pentru că este mai bine să nu fii cârmuit de nimeni decât sã fi cârmuit de cineva rău. Deoarece primii sunt adesea mântuiți și adesea în pericol, însă cei din urmă sunt cu totul în pericol fiind târâți spre prăpastia pierzării.”

 

Atunci de ce spune Pavel ,,Ascultaţi pre învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor” (Epistola către evrei 13:17) abia după ce a menționat anterior ,,la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa.” (Epistola către evrei 13:7) şi abia apoi a spus: ,,Ascultați pre învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor.” De ce spuneţi atunci ,,de este netrebnic, trebuie să ne supunem?” Netrebnic? În ce sens? Dacă e în ce priveşte credința, fugi și evită-l, nu doar de-ar fi om, ci și înger coborât din ceruri; însă în ce priveşte viața lui, nu fiţi prea curioşi” [6]

 

,,Dar cutare și cutare” spui tu ,e un om cumsecade, este un preot, trăiește în mare cumpătare și face cutare și cutare.’ Nu-mi vorbi despre acest om cumsecade, cumpătat, evlavios care este un preot; dar dacă vrei, să presupunem că acest om este Petru, sau Pavel, sau chiar un înger venit din ceruri. Pentru că nici măcar într-o astfel de situație nu caut la demnitatea persoanelor lor… Pentru că socoteala noastră nu este cu tovarășii noștri întru robie, ci cu Stăpânul nostru, şi Lui îi vom da socoteală pentru tot ce am făcut în viaţa noastră.” [7]

 

,,Când nu se află nici un sprijin pentru cauza adevăratei credinţe, ar trebui să ne facem singuri şi cu totul neajutaţi datoria…“ [8]

 

Vladimir Moss.

Decembrie 6/19, 2010.

Sf. Nicolae Făcătorul de minuni.

**Absolut îndreptaţită si justificată nota de adaos a traducătorului.

 

______________________________________________________________
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 18 despre epistola către efeseni.
[2] Sf. Isidor, Tvorenia (Opere), Moscova, 1860, vol. 3, pag. 400, 410 (în rusă).
[3] Sf. Vasile cel Mare, Epistola 156.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 1 despre epistola către galateni.
[5] Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola despre Mărturisire, 11, 13; traducere din Alexander Golitzin (ed.), Sf. Simeon Noul Teolog. Despre viaţa mistică. Discursuri etice, Crestwood, N.Y.: Seminarul Sf. Vladimir, 1997, pag. 196, 198-199.
[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 34 la Epistola către Evrei, 1.
[7] Sf.Ioan Gură de Aur, Prima Cateheză baptismală, 5.
[8] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfant – On the Holy Spirit, 30.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ortodoxie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s