De ce suntem tradiționaliști?


(dintr-o predică rostită la Biserica Noilor Mucenici, Mulino Oregon, 1994)

 

Cuvântul tradiţie, care înseamnă în sine o preluare a ceva din trecut, fie că e vorba despre credințe sau despre obiceiuri, este de o însemnătate maximă pentru noi creștinii ortodocși. Cum așa?

Cele ce urmează sunt o încercare de a da un răspuns…

Citim în Sfânta Scriptură ,,țineți predaniile care v-ați învățat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră.” (Tesaloniceni II, 2:15). ,,Că eu am luat de la Domnul, care am și dat vouă.” (Corinteni I, 11;23) ,,Vă laud pe voi, fraților, că de toate ale mele vă aduceți aminte și precum v-am dat vouă, predaniile țineți.” (Corinteni I, 11:2).

Părinții Bisericii au spus despre tradiție…

,,Despre credințele și învățăturile păzite în Biserică, pe unele le avem din îndrumări scrise, iar altele le-am primit de la Tradiția Apostolică, ce ne-a fost încredințată în taină. Dar și unele și celelalte au aceeași putere întru evlavie și nici unul dintre cei neștiutori în ale hotărârilor Bisericii nu se va putea împotrivi la aceasta. Căci dacă îndrăznim să răsturnăm obiceiurile nescrise ca și cum nu ar fi de mare însemnătate, vom vătăma prin aceasta în mod nevăzut Evanghelia în locurile ei cele mai însemnate. Şi chiar mai mult, vom rămâne doar cu numele predaniei apostolice golite de conținut” (Sfântul Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, Cap.27).

Sfântul Vincențiu de Lerini a scris în al său Commonitorium intitulat ,,Cred în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” ”

,,Dacă s-ar fi renunţat la vreo învățătură a dogmei sobornicești (universale) atunci s-ar fi lepădat și alta, apoi alta, și în final toate una după alta, mai întâi din obicei, apoi din dreptul de a o face… Pe de altă parte, odată purces la amestecarea noului cu vechiul, a ideilor străine cu cele autentice, a elementelor profane cu cele sfinte, acest nărav se va strecura fără control peste tot. Într-un final, nimic din Biserica nu va rămâne neatins, neştirbit, nevătămat şi nepătat… (exact ce se întâmplă cu ortodoxia oficială care a început cu lepădarea calendarului şi a ajuns să nu mai fie în stare să facă nici un botez canonic). Biserica lui Hristos, păzitoarea stăruitoare şi prevăzătoare a dogmei ce i s-a încredinţat, nu modifică niciodată nici o latură a acesteia; nu rânduieşte nimic ce pare fără de folos şi nici nu altoieşte ceva de prisos; ea nici nu renunţă la ale sale şi nici nu uzurpă cele ce nu-i aparţin. Ci Ea îşi îndreaptă toată osteneala către un singur ţel: se îngrijeşte cu credincioşie şi înţelepciune de tradiţie; hrăneşte şi şlefuieşte ceea ce a rămas neîndreptat şi neterminat din vechime; aşează şi întăreşte ceea ce este deja limpede şi curat; şi păzeşte ceea ce a fost deja adeverit şi lămurit.”

Am auzit un comentariu de la un neortodox care vorbea către un alt preot ortodox de faţă cu mine. El a afirmat că ,,am citit scrierile celor din biserica primară iar ei au petrecut primele patru sau cinci secole doar încercând să își dea seama cine era Dumnezeu!” Preotul a răspuns la aceasta ,,prietene, înțelegerea ta este puțin cam greșită, părinții bisericii apărau ,credința ceea ce odată s-a dat sfinților’ (Iuda 3) de inovațiile și învățăturile care erau potrivnice celor ce li s-a încredințat de mai marii lor până la Apostoli și la Domnul Însuși. Părinții sfintelor sinoade doar au limpezit ,ceea ce s-a crezut de toți dintotdeauna, în întreaga lume’.”

Oricine este cât de cât familiar cu Sinoadele universale sau Ecumenice cunoaşte că Sfinţii Părinţi au susţinut cu tărie hotărârile Sinoadelor precedente. Întreaga lor abordare a fost întotdeauna moderată de conștiința şi teama de a lua aminte la ceea ce construiesc ei pe temelia Bisericii, care este Hristos. Au arătat o grijă deosebită în a se asigura că hotărârile lor nu se împotrivesc nici unei învățături apostolice. Au înţeles că Sfântul Duh era cel ce călăuzea Biserica şi au crezut mereu că vremurile de dinainte au fost vremuri de mari minuni, de mare credință și că vremurile lor erau sărace spiritual, nevrednice de mila lui Dumnezeu. Fiind astfel înarmați cu smerenia păzitoare de suflet, ei au purces la adresarea acelui chestiuni care provocaseră tulburarea păcii Bisericii. S-a lepădat tot ceea ce nu se potrivea concepţiei universale (a Bisericii).

Prin cântările Bisericii noastre, lăudăm tot timpul pe cei care au rămas neclintiți împotriva celor care, sub înrâurirea demonilor, au încercat să introducă în credință inovația, compromisul și învățătura greșită. Pe acești oameni îi considerăm mărturisitori. Ei au renunțat la casele lor, la poziția lor sigură din interiorul societății, suferind chiar și dezmembrarea și mutilarea trupurilor lor, și care și-au dat chiar și viața. Toate acestea în numele apărării unor concepţii pe care contemporanii lor le-au numit ,,demodate”, nepotrivite cu ceea ce societatea acelor vremi considera drept acceptabil. De ce? Nu au putut afla vreo fericită cale de mijloc? Vreo modalitate de a coexista în pace?

Mi-aduc aminte de ceva ce am aflat despre vremea în care se dezlănțuise în biserica noastră erezia iconoclastă. Iconoclaștii au propus că icoanele să poată rămâne atâta vreme cât sunt așezate foarte sus unde să nu poată fi cinstite de credincioşi. Ortodocşii au respins propunerea. De ce? Oare pentru că ei nu au fost în stare să prevadă că această respingere va provoca imediat o imensă suferinţă bisericii? Şi nu au putut ei gândi că o dată cu trecerea vremii și cu rugăciunea, cei care s-au împotrivit cinstirii icoanelor ar fi fost nevoiți să înțeleagă că aceasta era o lepădare de Hristos și s-ar fi căit de nerozia lor? De asemenea, ei trebuie să fi înţeles cu siguranță că ar fi putut păstra în acest fel biserica, cel puțin la nivel oficial, pentru că până și împăratul fusese convins de această erezie. Dacă s-ar fi petrecut acestea în vremea noastră, nu am fi crezut noi că s-ar fi putut ori s-ar fi ajuns la un anume compromis? Răspunsul la întrebarea de ce nu au abordat ei lucrurile în acest fel este limpede ca cristalul și minunat în simplitatea lui:

,,Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre. Un Domn, o credinţă, un botez. (Efeseni 4; 4,5)

De-a lungul întregii istorii a Bisericii vedem această lucrare, acest fir de aur, sau mai degrabă acest lanț, după cum s-a exprimat un scriitor, unindu-ne și legându-ne cu trecutul nostru. Pentru că mulțimea nenumărată a tuturor celor care au suferit și au fost prigoniți pentru credința ortodoxă a știut că doar puritatea credinței va mântui, doar plinătatea ei și nu diluarea ei.

Ei au înțeles cuvintele Sfântului Apostol Petru când a zis că ,,nu am urmat basmelor celor meșteșugite” și au știut că Biserica nu a născocit o abordare capricioasă întemeiată pe filosofiile trecutului, menite să dirijeze oamenii către foloase pământești, sau pe vreo idee gnostică de unificare cu infinitul. Ci au înțeles mai degrabă Credința noastră ca pe o revelație de la Unul Dumnezeu cel Adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului iar Biserica precum pe o manifestare vie a insuflării Duhului Sfânt asupra Apostolilor, și a urmașilor lor. Ca să spunem mai pe scurt: ,,suflarea Sfântului Duh” după cum este înfățișată de Sfântul Ioan de Kronstadt. Iar ei au recunoscut puterea din această învățătură care putea să-i readucă la unitatea cu Făcătorul lor, ce fusese pierdută prin păcatul lui Adam şi al Evei. Această înţelegere trează, smerită poate fi văzută şi la convertirea Rusiei din vechime.

Atunci când poporul lui Rus a primit creştinismul, ei au îmbrățişat întreaga credinţă desăvârşită cu ,,aromă” de Bizanţ. Acest fapt reiese din cântările, imnografia lor şi din faptul că Rusia nu a avut vreme de sute de ani episcopi ruşi din pricina imaturităţii duhovniceşti a oamenilor din vremea aceea. Este limpede din această pildă că ei au primit plinătatea credinţei şi nu au făcut mofturi la acele lucruri pe care le-ar fi putut considera nepotrivite pentru vremurile acelea şi pentru caracterul lor. Ci atitudinea lor a fost să se potrivească ei lui Hristos şi nu să-L pună pe Hristos de acord cu ei.

Iar acum vine vremea să ne îndreptăm atenția asupra felului în care ni se aplică toate acestea nouă, creștinilor ortodocși de astăzi. Tradiția este ancorarea noastră, sau poate chiar mai mult, însăși cerneala cu care ni se scrie drumul către împărăția cerurilor.

Am asistat și suntem martori la erodarea și distrugerea tradițiilor și a învățăturilor ortodoxe, în special a Botezului şi a rânduielilor posturilor. Actul dătător de viaţă al Botezului care are loc numai în adevărata Biserică a lui Hristos şi care poate fi săvârşit doar de preoţi adevăraţi, taina care preface şi pregăteşte persoana pentru lupta duhovnicească pe care o va purta de-a lungul căii sale către Ceruri este negată, şi a fost înlocuită de crezul ecumenist potrivit căruia orice invocări ale Sfintei Treimi sunt valide.

Postul, care curăţeşte simţurile noastre duhovniceşti, ne învaţă de ce lucruri suntem lipiţi prea mult şi, ceea ce e mai important, ne ajută să devenim conştienţi de lupta duhovnicească ce se duce în inimile noastre. Această latură ascetică a bisericii a fost fie eliminată, fie minimalizată în mod dramatic de către cei ce se împotrivesc Tradiţiei.

Slujbele au fost scurtate şi chiar modificate prin introducerea unor practici provenind de la alte religii, mărturisirile de credinţă fiind eliminate ori însemnătatea lor fiind diminuată.

Toate aceste fapte întunecă sufletul şi nu-l lasă să-şi capete discernământul de care are nevoie. Pentru a umple golul pe care-l produc inevitabil, se alcătuiesc tot felul de ateliere de lucru şi de comitete pentru a le oferi oamenilor o ,,lucrare”. Grupări de autoperfecționare sunt alcătuite în parohii și se pune accentul pe unitatea oferită de ,,potir”, uitându-se că țelul nostru principal este unitatea cu Dumnezeu iar unitatea dintre noi este secundară. Sună ciudat acest lucru? Gândiți-vă la viața monastică, la pustnicii deșertului care primeau singuri Sfânta Împărtășanie. Mesajul lui Hristos pentru lume este transformat în umanism pur. Unitate între noi! Nu asta este mântuirea pe care Hristos a venit să ne-o dea.

Bisericile moderniste care uzurpă numele de Ortodoxie (toate fiind biserici oficiale aflate în comuniune cu ,,mama lor, biserica” de la Constantinopol), prin crearea unui etalon care este în potrivnicie fățișă față de îndreptarul Bisericii, dau în vileag duhul stăpânitorului acestei lumi care îi motivează. Deteriorarea sistematică a crezului fundamental în Biserica Ortodoxă ca ,,stâlp și întărire a adevărului” a pregătit inimile multora pentru a primi o nouă concepție. Auzim că sfintele canoane nu se mai aplică, că Duhul Sfânt călăuzește Biserica! De parcă cele două afirmații ar fi separate una de cealaltă! Suntem astăzi martorii unei credințe largi răspândite cum că viețile sfinților au fost înfrumusețate și că minunatele mărturisiri ale mucenicilor nu au fost rostite prin insuflarea Duhului Sfânt. Acestea contrazic cuvintele Domnului din Scriptură ,,nu vă grijiți cum sau ce veți grăi… Că nu sunteți voi cei ce grăiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi” (Matei 10:19,20). Suntem martori la eliminarea folosirii mineiului în bisericile moderniste. De ce? Ni se spune că ,,din cauză că se amestecă cu sărbătorirea învierii Domnului”. Poate mai degrabă pentru că în paginile sale este conținută tradiția vie a Bisericii; cum și-au trăit viața și cum au murit pentru Hristos sfinții despre care am vorbit deja. Cuvintele cuprinse în paginile lui resping total și răspicat abaterile și ereziile fățișe pe care episcopii moderniști vor ca turmele lor să le urmeze.

Dați-mi voie să vă dau un exemplu izbitor ca să vă duc această chestiune la bun sfârșit. Pe 11 iulie calendar vechi (24 pe calendar nou) sărbătorim minunea marii Mucenițe Eufimia pe care a săvârşit-o la cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic prin moaștele sale. Următorul citat este din ,,Proloagele de la Ohrida”, volumul 3, pagina 48.

,,Acest sinod s-a reunit în vremea domniei împăratului Marcian și al împărătesei Pulcheria, în 451, după moartea împăratului Teodosie cel mic şi a fost convocat din cauza ereziei lui Dioscor, patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, care au răspândit învăţătura mincinoasă că în Hristos nu erau două firi, divină şi umană, ci doar una, o fire omenească. La acest sinod, un rol hotărâtor a fost jucat de Anatolie, patriarh al Constantinopolului şi Juvenal, patriarh al Ierusalimului. Pentru că nu s-a putut ajunge la o hotărâre prin dezbaterile şi dovezile aduse de ambele părţi, patriarhul Anatolie a propus ca atât ortodocşii cât şi ereticii să îşi scrie mărturisirile de credinţă şi să le pună în racla cu moaştele Sfintei Eufimia. Toţi au căzut de acord. Au fost atunci scrise cele două mărturisiri de credinţă şi puse în mâinile Marii Muceniţe. Sicriul a fost închis şi sigilat cu sigiliul imperial, fiind rânduit ca acesta să fie păzit cu stricteţe. Au petrecut apoi trei zile în post şi rugăciune. În cea de-a patra zi, când racla a fost deschisă, au văzut mărturisirea ortodoxă în mâna dreaptă a sfintei iar pe cea eretică sub picioarele ei. În acest fel s-a rezolvat conflictul prin puterea lui Dumnezeu”.

Slujbele mineiului rânduite pentru această zi sărbătoresc şi ele această minune, ca şi icoana care comemorează sinoadele. Bisericile moderniste ne spun însă că a fost o neînţelegere şi că ,,diferenţele culturale şi luptele politice au jucat şi ele un rol în ce priveşte această schismă” (Revista Creştinătatea de astăzi, 10 ianuarie, 1994).

Introducerea psihologiei moderne ca o modalitate validă de vindecare a sufletelor este adusă în modul cel mai cunoscut prin folosirea unui program în doisprezece pași. Dați-mi voie să citez pe Sfântul Macarie cel Mare în omilia sa cu numărul 9 inclusă în cartea ,,Cincisprezece omilii duhovniceşti”.

,,… Darul Sfântului Duh, care este dăruit unui suflet credincios, se dobândeşte cu multă luptă, cu multă stăruinţă și îndelungă suferință, ispită și încercare, voința liberă a omului fiind călită prin tot felul de nevoințe. Iar când duhul nu se mai necăjește de nimic, ci se învoiește cu harul prezent în toate poruncile, atunci i se îngăduie să se elibereze de toate patimile și dobândește darul înfierii în duh, despre care se vorbește în taine, și al bogățiilor duhovnicești și al înțelepciunii care nu este din lumea aceasta, de care sunt făcuți părtași creștinii cei adevărați. Pentru aceasta ei sunt în toate privințele superiori tuturor oamenilor, după cum este scris. El cunoaște pe orice om, din ce vorbește, din ce susține și din ce putere este în el; dar nici unul dintre aceia care au duhul acestei lumi nu poate să-l cunoască și să-l judece.”

Acești bărbați și femei sunt părinții credinței noastre, ei ne-au transmis singura cale de vindecare a sufletului. Cât de nefericite sunt acele suflete care ,,au pierdut savoarea Ortodoxiei şi au aflat ,înțelepciunea’ din surse aflate în afara Tradiției Bisericii (de la Părintele Serafim Rose, Orthodox Word, nr.78, pag.14). Pentru că și-au împietrit simțurile și s-au lipsit de mântuirea pe care ne-a oferit-o Domnul nostru, ,,având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind”. (Timotei II: 3;5)

În concluzie, ce trebuie subliniat către toți este că drumul creștinului este unul de ,,numeroase încercări și ispite și că cei care se lipesc doar de Dumnezeu sunt eliberați de ispitele celui rău” (Sfântul Macarie cel Mare) iar dacă vom păși pe ,,calea cea îngustă și spinoasă” va fi greu, dar vă întreb, nu suferiți voi multe greutăți în viață ca să dobândiți ceea ce vă doriţi? Aşa şi noi ,,având atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru, lepădând toată sarcina şi păcatul cel ce lesne înconjură, prin răbdare să alergăm în lupta care este pusă înaintea noastră, căutând la Iisus începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12:1-2), pentru că Domnul nostru este acelaşi ieri, azi şi mâine. Credinţa noastră a rezistat probei trecerii timpului şi va continua să rămână, după ne-a făgăduit Domnul nostru. Tradiţiile păzesc puritatea credinţei noastre şi susţin un mod de viaţă care s-a altoit pe existenţa vie a Bisericii şi sunt nedespărţite de ea chiar pentru acest motiv. Aş vrea să închei printr-un citat din Sfântul Ioan de Kronstadt…

,,Dacă adevărul despre ceva anume a fost destăinuit prin Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cercetat și lămurit nouă de către mințile luminate ale sfinților pe care Dumnezeu i-a proslăvit, și a fost recunoscut de inimă prin roadele sale luminate și de viață dătătoare, atunci este un mare păcat şi o mândrie diabolică a intelectului şi a inimii să te îndoieşti de el şi să te arăţi mirat de acesta.”

sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în adevarata ortodoxie, calendar stil vechi, minuni, ortodoxie traditionala și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s