Mulți dintre ei nu aveau nici o idee că Biserica Ortodoxă Rusă, fie ea din Străinătate sau din Catacombe, nu se afla în comuniune cu Patriarhia Moscovei. Majoritatea lor nu auziseră niciodată despre Biserica din Catacombe. Din păcate, doar puțini dintre ei și, la acea vreme, puțini chiar dintre cei aflați în Biserica Rusă din Afara Granițelor cunoșteau că Patriarhia Moscovei nu era Biserica Ortodoxă Rusă ci doar un departament al guvernului sovietic care își trage originea de la o grupare schismatică de episcopi care s-a alăturat guvernului sovietic ateu și care a fost în final transformată într-o Patriarhie de către guvernul sovietic și care ulterior s-a extins foarte mult și a fost îngrijită de către guvernul sovietic pentru propriile lor scopuri. Cu toate acestea însă, din pricina numărului acestor noi emigranți din parohiile ROCA, dar în cea mai mare măsură din cauza duhului lumesc și a laxității duhovnicești a multora, a început să ia rădăcini un nou mod de gândire în mulți dintre membrii și în multe dintre parohiile ROCA. Acest fapt a fost însoțit și sprijinit de un efort enorm de propagandă din partea Patriarhiei Moscovei. Rezultatul a fost că a început a se ivi o concepție nouă și greșită despre Biserică în cadrul ROCA. Duhul lumesc a început să domnească printre mulți membri ROCA, indiferent de rangul și de poziția lor în Biserică.
Biserica a început a fi considerată mai mult ca o organizație politică lumească decât ca Trupul mistic al lui Hristos și vasul nedespărțit al Duhului Sfânt. Uitate au fost cuvintele lui Hristos către ucenicii Săi când a zis ,,Voi nu sunteți din lume după cum Eu nu sunt din lume. Eu v-am ales pe voi din lume. De vă urăște pe voi lumea, știți că pe mine mai înainte decât voi m-a urât. Lumea vă va urâ după cum pe mine m-a urât. Dar nu te teme turmă mică, pentru că Eu am biruit lumea” (citat liber din Sfânta Evanghelie). Pe măsură ce duhul lumesc, duhul lui Antihrist, a început să se strecoare în inimile și mințile membrilor ROCA, inclusiv în cele ale unor clerici și ierarhi, ei au început să vadă Biserica din ce în ce mai mult ca pe o corporație angajată în afacerea clădirii de biserici, a hirotonirii de preoți și a ,,slujirii nevoilor religioase ale oamenilor” după cum s-a exprimat Patriarhia Moscovei.
Această corporație putea acum să intre în negocieri și să ia în considerație fuziunea cu alte asemenea corporații. Ca și corporație lumească, biserica își dobândește temeinicia din acceptarea și aprobarea venite din partea lumii, și nu atâta din succesiunea apostolică neîntreruptă sau din adeziunea față de învățătura și rânduiala creștin ortodoxă tradițională pură. Orice corporație își agonisește respect și justificare în ochii lumii în principal pe baza a cât este de mare și de câtă vreme se află în afaceri.
Dar adevărata Biserică a lui Hristos nu este o corporație lumească. Biserica este foarte deosebită, unică, din afara lumii, întru totul prețioasă și foarte exclusivistă. Este exclusivistă pentru că este deosebită de lume şi de cei ai lumii, deşi în lume, ea nu este a lumii. Biserica este de neînvins duhovniceşte, indiferent cât de mică devine Biserica până în vremea lui Antihrist. Caracterul ei de neînvins a fost făgăduit de către Hristos însuşi când a zis ,,Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”. Iar apartenenţa de Biserică este extrem de preţioasă. Ea este comparată de Hristos cu un odor de mare preţ pe care a găsit-o negustorul pe câmp şi a vândut tot ce avea ca să poată cumpăra acel teren. Apartenenţa poate fi însă foarte fragilă şi se poate pierde foarte uşor.
Atunci când Hristos a fost arestat în Grădina Getsimani, apostolul Petru L-a urmat până pe proprietatea marelui preot Caiafa pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Una dintre slujnice l-a recunoscut însă pe Petru ca fiind unul dintre ucenicii lui Hristos şi i-a zis ,,nu eşti tu unul dintre ei?”. Apostolul Petru s-a jurat că nu era şi că nici măcar nu-L cunoştea pe Hristos. În momentul acela Petru şi-a pierdut rangul de Apostol şi a încetat chiar să-I aparţină lui Hristos (el nu era chiar un membru al Bisericii încă din cauză că Biserica a fost înfiinţată cincizecişitrei de zile mai târziu). În acea noapte, cu alte două ocazii, când a fost întrebat, el a negat că era ,,unul dintre ei”. După Învierea Sa, a fost nevoie ca Iisus să-l restabilească pe Petru de trei ori, câte una pentru fiecare dintre dezminţirile lui Petru că ar fi fost ,,unul dintre ei”.
În mod asemănător, guvernul sovietic i-a întrebat pe toţi episcopii şi clericii Bisericii Ruse ,,Eşti cu noi sau eşti cu ei?” Episcopii care au semnat declaraţia mitropolitului Serghie au declarat că erau alături de guvernul ateu şi nu ,,cu ei”, nu cu Biserica ce se afla sub arest şi era răstignită. Până în ziua de azi nu au fost restabiliţi în Biserică, ca să nu spunem nimic despre rangul lor de episcopi, urmaşi ai apostolilor.
În mod firesc, succesiunea apostolică din grupul de episcopi care au urmat mitropolitului Serghie în schismă faţă de Biserica Rusă s-a întrerupt la vremea schismei lor faţă de Biserica Rusă din 1927. Faptul că mulți dintre ei au fost de asemenea uciși de către guvernul ateu căruia i se alăturaseră nu face din ei mucenici pentru Hristos. Ei se lepădaseră deja de Hristos și de Biserica Sa și se alăturaseră guvernului ateu pentru a-și salva viețile și pentru a ,,salva Biserica”, de ochii lumii. Când nu au mai fost de folos guvernului nelegiuit, au fost uciși mulți dintre ei, după cum au fost omorâți mulți dintre colaboratorii care supraviețuiseră folosirii lor (de către sovietici).
Patriarhia Moscovei învață acum că peste optzeci la sută dintre cei pe care-i numesc noi mucenici au aparţinut grupării care a urmat mitropolitului Serghie şi care s-a alăturat guvernului nelegiuit. Ei tăgăduiesc încă martiriul majorităţii adevăraţilor mucenici care au fost ucişi (cu ajutorul lor) pentru că mucenicii nu s-au lepădat de Hristos şi au rămas credincioşi Bisericii Sale. Îi înlocuiesc cu proprii martiri (nu cumva se întâmplă și pe la noi o astfel de înlocuire?), indivizi care s-au lepădat de Hristos şi de Biserica Sa pentru a se alătura guvernului nelegiuit doar pentru a ajunge în final victimele aceluiaşi guvern.
Toate acestea pentru a crea ulterior impresia că ei sunt cu adevărat Biserica Rusă care a ieşit la iveală din prigoane împreună cu propria lor oaste de martiri. Aceasta este o minciună totală. Patriarhia Moscovei nu este adevărata Biserică Ortodoxă Rusă. Aceasta este, cum a fost mereu, doar propagandă şi dezinformare difuzată de guvernul sovietic ateu. Ei sunt o grupare necanonică, schismatică întemeiată pe minciună şi înşelare care a uzurpat puterea din Biserica Rusă şi a consolidat şi dezvoltat acea putere doar prin forţă şi represiune brutală. Biserica Rusă din Afara Graniţelor (ROCA) a fost întotdeauna foarte conştientă de acest fapt şi astfel orice efort de a determina ROCA să se ,,alăture Patriarhiei Moscovei” a rămas fără succes.
Expresia ,,a se alătura Patriarhiei Moscovei” a fost abandonată iar în locul ei a început a fi introdus un nou limbaj pentru a ajuta ca înşelăciunea să devină acceptată. ,,Reuniți Biserica Ortodoxă Rusă” a devenit noul slogan. Acesta avea avantaje clare față de limbajul precedent. Întâi de toate, i-a conferit în cele din urmă Patriarhiei Moscovei, statutul subtil de Biserică legitimă, canonică. Apoi, Patriarhia Moscovei a devenit de fapt ,,cealaltă porţiune a Bisericii Ruse” despărţită de Biserica din Diaspora doar de către ,,circumstanţe istorice”. Aceste ,,circumstanțe istorice” s-au dovedit apoi a fi nimic mai mult decât cortina de fier ridicată de regimul sovietic. Când s-a îndepărtat cortina de fier iar regimul sovietic a fost reorganizat și redenumit, este limpede că nu au mai fost nici un fel de obstacole în calea ,,reunificării” Bisericii Ruse. Această nouă înșelare nu a fost primită de majoritatea celor din Biserica Rusă din Afara Granițelor. S-au ridicat numeroase voci de protest care cereau ca să fie abordate adevăratele motive și pricini ale schismei față de Patriarhia Moscovei. Unele dintre aceste motive au fost respinse dintr-o dată de către administrațiile Bisericii drept neimportante și fără consecințe.
Chestiunea ,,serghianismului” și a participării hotărâte a Patriarhiei Moscovei la Consiliu Mondial al Bisericii păreau să stea încă în picioare. Patriarhia Moscovei a declarat atunci că serghianismul era fără legătură pentru că privea trecutul iar, în ce privește participarea la CMB, ei bine, ei se aflau acolo în calitate de mărturisitori ai Ortodoxiei. ( prin aceasta simpla schimbare de limbaj a reusit sa-i insele pe cei mai multi , speculând in parte sentimentul nationalist cu radacini pan-slaviste dar si filetismul conturat pe ideea Moscovei – „cea de-a treia Roma” ) Acestea erau perfect limpezi și acceptabile pentru unii din ROCA dar cu totul de neacceptat pentru mulți alții. La vremea aceea, ROCA devenea din ce în ce mai polarizată în trei grupări: unii care erau în favoarea uniunii imediate cu Patriarhia Moscovei, unii care erau cu totul împotriva uniunii, mai ales în condițiile curente, și un al treilea grup care nu erau siguri (a se vedea si articolele despre ,,decesul ROCOR” ale părintelui Steven Allen). Gruparea pro uniune (PU) a început să pretindă că Patriarhia Moscovei renunțase la serghianism şi că era limpede că nu erau ecumenişti ci mai degrabă martori ai Ortodoxiei. Gruparea contra uniune (CU) a insistat pentru o renunţare clară la serghianism din partea Patriarhiei Moscovei şi pentru o retragere totală din CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor). Aceste obiecţiuni nu au constituit o problemă pentru administraţiile Bisericii pentru că ei aveau acum o concepţie cu totul nouă despre Biserică. Ei ar fi negociat diferenţele dintre cele două Biserici, ar fi făcut compromisurile necesare, care sunt sufletul oricărei negocieri, şi ar fi ajuns la un adevăr nou, reciproc acceptat. Acesta era planul, cel puţin. Ambele părţi au căzut de acord să alcătuiască comitete de negociere şi să meargă mai departe cât mai repede cu putinţă. Pentru a se asigura că negocierile se desfăşurau fără piedici şi în mod izbutit, delegaţia din partea ROCA a fost aleasă cu grijă de către aţâţătorii pro uniune astfel încât să fie alcătuită din persoane pro uniune (PU), cu excepţia probabilă a unuia sau a doi contra membri pe care se putea pune bază că nu vor provoca vreun moment stânjenitor sau nu puteau să deraieze negocierile. ( dupa aceleasi criterii se aleg si delegatiile care participa la intrunirile ecumeniste)
Regulile după care s-au derulat negocierile au fost stabilite de la început de Patriarhia Moscovei. Trecutul, şi nimic legat de trecut nu trebuia luat în discuţie. ,,Serghianismul” era oprit iar numele mitropolitului Serghie nu trebuia menţionat. (de ce oare? Nu cumva pentru că nu ar fi existat nici o uniune dacă s-ar fi negociat pe aceste teme?) Odată rezolvată chestiunea ,,serghianismului”, comisiile puteau acum să purceadă la abordarea adevăratelor probleme de administraţie care trebuiau să fie rezolvate, sau mai degrabă, ce trebuiau să fie explicate către ROCA. Echipa de negociere din partea ROCA și-a dat seama imediat de aceasta, însă a avut dificultăți considerabile în a o explica restului Bisericii, care părea să fi înțeles că Patriarhia Moscovei renunțase la serghianism. În așa măsură încât, de fapt, Patriarhia Moscovei nici nu mai voia să vorbească despre asta. Contra unioniștii nu se lăsaseră încă fraieriți. Echipa ROCA s-a întors atunci la masa negocierilor cu mâinile legate și a întrebat Patriarhia Moscovei dacă ar fi cu putinţă să declare ceva puțin mai ferm în ce privește cuvântul cu ,,S”. Pentru că unii dintre frații lor mai contestatari încă nu înțelegeau. Patriarhia Moscovei și-a demonstrat atunci îndelunga răbdare și bunăvoință. Ei au încuviințat faptul că ,,statul nu trebuie să se amestece în organizarea internă, administrarea sau în viața Bisericii”. Ceea ce-ar fi destul de greu în cazul Patriarhiei Moscovei, dacă luăm în considerare că statul deține încă, literalmente, întreaga Patriarhie a Moscovei, trup și suflet, până la ultima cărămidă și camilafcă. Patriarhia Moscovei dă de asemenea asigurări că ,,Biserica trebuie să sprijine toate inițiativele bune ale statului, trebuie să se împotrivească fenomenelor sociale rele, imorale și vătămătoare…” Asta este exact ce a făcut mitropolitul Serghie.
El a sprijinit în totalitate bunele inițiative ale statului (după cum sunt definite de stat, firește) și s-a împotrivit în mod viguros fenomenelor sociale rele și dăunătoare care se alcătuiau în principal din dușmanii nepocăiți ai statului, în majoritate episcopi și clerici care nu l-au sprijinit. Şi în sfârșit, pentru a liniști cu totul îndoielile celor mai anxioși, Patriarhia Moscovei a afirmat limpede că Biserica trebuie să mărturisească întotdeauna cu fermitate Adevărul, și că ,,atunci când încep persecuțiile, să continue a mărturisi deschis credința și să fie gata să pășească pe calea mărturisitorilor și mucenicilor pentru Hristos”. Ce cuvinte frumoase! Mitropolitul Serghie, fondatorul Patriarhiei Moscovei, ar fi fost întru totul de acord. El a afirmat de asemenea foarte limpede că nu există nici o prigoană împotriva Bisericii în Rusia. Firește că dacă ar fi început persecuțiile împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale, mitropolitul Serghie ar fi fost fără îndoială primul care ar fi pășit pe calea mărturisitorilor și a mucenicilor pentru Hristos. S-a dovedit însă că, potrivit Mitropolitului Serghie și Patriarhiei sale a Moscovei, nu a existat nici o persecuție a Bisericii atunci, ci au avut de a face doar cu dușmanii statului. Așadar, a renunțat Patriarhia Moscovei la serghianism? Ei nu aveau a discuta despre și nici nu aveau să îngăduie menționarea numelui mitropolitului Serghie. Serghianismul este îngropat în trecut, au spus ei, și este destul de fără legătură cu situația actuală. (o minciună care se vehiculează foarte des şi în ,,istoriile” Bisericii Ruse din Afara Graniţelor vehiculate de către oficialii de la noi) Ei au dreptate într-un fel. Serghianismul, așa cum este înțeles de cei mai mulți oameni din vremea noastră, este o trădare a Bisericii, o uzurpare a autorității Bisericii și o slugărnicie ipocrită față de guvernul ateu. Asta s-a petrecut în trecut, este adevărat. În acest fel s-a născut Patriarhia Moscovei. Dar ceea ce s-a născut este un monstru spiritual, un copil al bisericii lui Antihrist. Născută din lepădarea de Hristos, botezată în duhul Satanei, această biserică a crescut şi s-a întărit cu hrana solidă a minciunilor şi înşelărilor şi s-a maturizat într-un animal de pradă spiritual hămesit cu o foame care pofteşte la lumea întreagă. ROCA nu mai are de-a face doar cu chestiunea ,,serghianismului” şi a ,,ecumenismului” din Patriarhia Moscovei, acestea fiind doar simptomele bolii spirituale a Patriarhiei Moscovei.
Mai mult, Patriarhia Moscovei are dreptate, este mult prea târziu acum. Era puţin cam naiv ca ROCA să creadă că ar putea ,,negocia” cu Patriarhia Moscovei. ROCA stă împotriva bisericii autentice a lui Antihrist. În duhul lui Antihrist, ea îşi atrage prada prin amăgiri şi înşelăciune. Ea încearcă chiar să-şi îngrozească prada spre a o supune. Acestea sunt marile amăgiri şi înşelări ale Patriarhiei Moscovei:
Mai întâi, Patriarhia Moscovei încearcă să înşele pe oricine că ei sunt cu adevărat Biserica Ortodoxă Rusă.
Apoi, că actualul Patriarh al Moscovei este un patriarh de bună credinţă al Bisericii Ortodoxe Ruse iar administraţia actuală a Patriarhiei Moscovei este Înalta Administraţie Bisericească de bună credinţă a Bisericii Ortodoxe Ruse, care o continuă pe cea a Patriarhului Tihon.
Și în al treilea rând, ei încercă să forţeze ROCA să creadă că temelia sa canonică este gata să ,,înceteze” dacă ROCA nu se ,,reuneşte” neîntârziat cu Patriarhia Moscovei sau, de fapt dacă nu se supune acesteia.
Ce-a de-a treia înşelare depinde de cea de-a doua, iar cea de-a doua amăgire depinde de prima. Familiarizându-ne cu unele fapte istorice bine documentate, precum cele subliniate mai sus, pe care este de înţeles că Patriarhia Moscovei refuză să le ia în discuţie, este mult prea limpede că Patriarhia Moscovei nu este adevărata Biserică Ortodoxă Rusă şi că Patriarhul Patriarhiei Moscovei nu este adevăratul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. Este la fel de limpede că actuala administraţia a Patriarhiei Moscovei nu este cu siguranţă Înalta Administrație a Bisericii menționată de Patriarhul Tihon în ukazul nr. 362. Şi atunci de unde vine această concepție uimitoare a ,,încetării” temeliei canonice a Bisericii Ruse din Afara Granițelor? De la logica răsturnată a confirmării Patriarhiei Moscovei ca fiind înalta administrație bisericească legitimă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ucazul nr.362 al Patriarhului Tihon care asigură temelia canonică pentru Biserica Rusă din Afara Granițelor conține zece alineate. Alineatele 2, 5 și 10 au un impact direct asupra acestei chestiuni: Alineatul 2 afirmă în esență că dacă o eparhie se află complet lipsită de contact cu Administrația Bisericească Superioară, sau dacă Înalta Conducere a Bisericii, cârmuită de Patriarhul Tihon, își încetează pentru oarecare motiv activitatea, episcopii eparhiali trebuie să alcătuiască o instanță superioară a Bisericii. Alineatul 5 afirmă că dacă împrejurările prevăzute la alineatul doi devin prelungite ori permanente, episcopii eparhiali trebuie să instituie noi arhiepiscopii ale episcopilor semi-independenţi sau ale celor de sine stătători. Alineatul 10 stabilește că toate măsurile luate în conformitate cu actualele instrucțiuni, după aceea, în situația restabilirii autorității centrale ecleziastice, trebuie supuse atenției acesteia din urmă. În ce priveşte alineatul 2, episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor se aflau în diaspora şi erau bineînţeles în afara legăturii cu Administraţia Bisericească Superioară a Patriarhului Tihon. Administraţia Bisericească Superioară a Patriarhului Tihon şi-a încetat activitatea din cauză că Patriarhul Tihon a murit iar toţi ceilalţi membrii ai Administraţiei Bisericeşti Superioare fuseseră arestaţi sau omorâţi. Prin urmare, episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor au alcătuit o Instanţă Superioară a Bisericii. În ce privește alineatul 5, împrejurările de mai sus chiar deveniseră prelungite iar episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor au alcătuit noi scaune eparhiale de sine stătătoare. În ce privește alineatul 10, autoritatea centrală ecleziastică la care se referea Patriarhul Tihon nu fusese încă restabilită și prin urmare, împrejurările la care se face referire în alineatul 2 deveniseră permanente, ca și autoritatea independentă și temelia canonică a Bisericii Ruse din Afara Granițelor, în conformitate cu aliniatul 5 al Ucazului. Concepția potrivit căreia temelia canonică a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor era pe sfârşite este o încercare indirectă de a stabili apriori că Patriarhia Moscovei era adevărata Biserică Ortodoxă Rusă şi că Patriarhul său era Patriarhul legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse, după cum fusese Patriarhul Tihon. Premisa mincinoasă de bază este că Patriarhul Patriarhiei Moscovei şi Sinodul său sunt totuna cu Administraţia Superioară Bisericească la care se referea Patriarhul Tihon în Ucazul său cu nr.362 şi că Instanţa Centrală Bisericească a adevăratei Biserici Ortodoxe Ruse fusese cumva restabilită în Patriarhia Moscovei şi prin urmare, Biserica Rusă din Afara Graniţelor trebuie acum să se supună acestei Patriarhii a Moscovei. În realitate, nu există nimic de acest fel. Aceasta este doar o încercare de a umbri această chestiune şi de a ațâța Biserica Rusă din Afara Graniţelor să dea năvală în braţele Patriarhiei Moscovei. Încă o dată, totul depinde de faptul dacă Patriarhia Moscovei este privită ca o contrafacere, creată de puterile diavoleşti pe temelia înşelării şi a răzvrătirii împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhului Tihon sau ca Biserică Ortodoxă Rusă cea adevărată, moştenitoarea legitimă a Biserici Ortodoxe Ruse a Patriarhului Tihon. Unii cred în prima variantă şi văd alăturarea la comuniunea canonică cu Patriarhia Moscovei ca pe o trădare a lui Hristos. Alţii cred ce-a de-a doua variantă şi îşi construiesc argumentele pe această credinţă. Logica curată exclude poziţia de mijloc, a Patriarhiei Moscovei ca fiind Biserica Ortodoxă Rusă legitimă dar instanţa superioară bisericească a acesteia ca fiind ilegitimă. Patriarhia Moscovei este legitimă sau nu. Nu se poate şi una şi cealaltă.
Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că există două realități paralele, două lumi care coexistă aici. Una este Împărăția lui Hristos, Domnul Adevărului. Cealaltă este împărăția stăpânitorului acestei lumi, tatăl minciunilor. Hristos și-a zidit Biserica Sa, cea Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Satan este ocupat cu construirea propriei biserici a lui Antihrist. Atunci când Apostolii l-au întrebat pe Hristos despre vremurile din urmă, El a început prin a spune ,,căutaţi să nu vă amăgească cineva pe voi; că mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela”. Aceasta este întocmai ţinta lui Satan, să înşele pe cat mai mulți cu putință prin zidirea unei biserici care se aseamănă Bisericii lui Hristos în orice fel cu putinţă. Dar Hristos a spus că fericiţi sunt aceia care au primit dragostea Adevărului în inimile lor şi de asemenea că oile Lui cunosc vocea Lui şi că nu se vor duce după o voce străină.
Ideea despre o înșelare voită şi puternică în Biserică este foarte răspândită în Sfânta Evanghelie în legătură cu vremurile din urmă dinainte de apariţia lui Antihrist. De ce vor fi înşelaţi atât de mulţi? Foarte simplu, din cauza dragostei lor pentru lumea căzută în păcat. Hristos a avertizat că nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (lumii) în acelaşi timp. Lumea, în acest context, nu înseamnă omenirea sau frumuseţea naturii. Ci chiar dimpotrivă, Sfântul Apostol Ioan a scris că ,,Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Evanghelia după Ioan, 3,16). Atunci când ne avertizează Hristos despre dragostea acestei lumi, El se referă la lumea care zace în păcat. Lumea coruptă, vanitoasă, avară, invidioasă a mândriei şi poftei de putere care funcţionează pe bază de minciuni, înşelăciune şi linguşire aparţine lui Satan, stăpânitorul acestei lumi.
Biserica lui Antihrist foloseşte toate aceste ingrediente pentru zidirea sa. Ea este clădită pe temelia mândriei, construită din minciuni şi înșelare, cimentată pe trândăvie, lipsă de îndrăzneală, neglijență, indiferență, dragoste de confort și înlesniri și alimentată de pofta de putere și ura față de Biserica lui Hristos.
Biserica Rusă din Afara Granițelor a fost întotdeauna ca un far călăuzitor pe oceanul întunecat și furtunos al lumii. Țelul ei a fost și este încă să fie farul de lumină și de speranță într-o lume copleșită de întuneric duhovnicesc și deznădejde. Ea a slujit drept busolă și direcție pentru o lume rătăcită în ceața compromisului. Slujirea sa a fost să păstreze neștirbită și curată sfânta Credință și Tradiție Ortodoxă, liberă de orice compromis cu duhul lumii. Ea a fost credincioasă chemării sale și a slujit-o bine prin rămânerea ei în despărţire faţă de lume. Nu poţi salva un om care se scufundă în nisipuri mişcătoare mergând după el. Trebuie să rămâi pe teren stabil și să-i întinzi mâna ta sau un băț spre el. Dar pentru a-l salva trebuie să rămâi tu însuți pe teren solid.
Nu există nici o îndoială că poporul rus se află în mare nevoie spirituală. Acesta este exact motivul pentru care Biserica Rusă din Afara Granițelor trebuie să existe și pentru care nu se poate autodistruge acum. Biserica Rusă din Afara Granițelor nu a purtat în toți acești ani mărgăritarul prețios al Ortodoxiei pure adevărate, în împrejurări foarte istovitoare doar ca să îl arunce acum, când limanul este aproape la vedere. Rusia Ortodoxă a fost ridicată și întărită într-un mare imperiu ortodox pe principiul ,,Dumnezeu nu e în putere ci în adevăr”. Guvernul sovietic a încercat să înlocuiască adevărul cu puterea şi aşa s-a prăbușit puterea lui. Acum este mai disperat ca oricând să-și agonisească acceptarea și respectul în ochii altor națiuni. Ei își doresc să se ,,alăture ligii națiunilor civilizate” după cum au formulat ei înșiși. Pentru asta acum, mai mult ca oricând, ei au nevoie să dobândească Biserica Rusă din Afara Graniţelor prin toate mijloacele posibile, şi nu doar să-i reducă la tăcere pe ,,martorii scăpaţi” ci să întărească iluzia continuităţii directe şi legitime din punct de vedere istoric a ,,Federaţiei Ruse” de astăzi cu Rusia tradiţională pre-revoluţionară pe care le-o reprezintă Biserica Rusă din Afara Graniţelor.
Această nouă imagine de sine şi viziune a guvernului sovietic a fost extinsă fireşte şi asupra departamentului său care este Patriarhia Moscovei. Din momentul în care Patriarhia Moscovei dobândeşte Biserica Rusă din Afara Graniţelor, li se vor pune în sfârşit capăt tuturor semnelor de întrebare asupra legitimităţii sale de Biserică Ortodoxă Rusă şi de moştenitoare a Patriarhului Tihon. Și din păcate (se va pune capăt) şi tuturor nădejdilor de reînviere duhovnicească din Rusia.
Patriarhia Moscovei nu le-a dat niciodată ruşilor vreo hrană spirituală şi nici nu o va face vreodată. Nu din cauză că nu vrea, ci din cauză că nu poate. Patriarhia Moscovei nu este o entitate spirituală ci una politică.
Poporul rus depinde de Biserica Rusă din Afara Granitelor, ca ea să fie acolo când el va fi gata pentru ceea ce are ea de oferit. Rușii s-au aflat decenii întregi sub un potop de minciuni și de propagandă. Sunt sătui până peste cap. Iar acum încep să se dumirească. Când vor fi pregătiți, Biserica Rusă din Afara Granițelor va trebui să readucă acea flăcăruie de Biserică Ortodoxă adevărată pe care a păzit-o după revoluție. Acea flăcăruie nu trebuie lăsată să se stingă prin punerea ei sub ploaia de minciuni care este Patriarhia Moscovei. Ea trebuie păzită cu grijă pentru a putea aprinde focul atunci când vremea va veni. Ceea ce se poate întâmpla doar când lemnul de foc este suficient de uscat și gata să ia foc. Altfel, buștenii încă uzi nu vor lua foc iar stropii de apă vor stinge flăcăruia. Regimul ateu din Rusia nu s-a prăbușit după câțiva ani, după cum se așteptaseră mulți, iar Biserica Rusă din Afara Granițelor (ROCA) s-a trezit dispersată, din pronia lui Dumnezeu, prin aproape toată lumea. Iar acum noua responsabilitate a ROCA nu se referă doar la poporul Rusiei ci la toți cei care caută Împărăția Cerurilor din întreaga lume, indiferent de rasă sau naționalitate. Hristos are multe alte oi și în alte ogrăzi, pe care trebuie să le aducă în turma Sa. Şi pentru asta acum, mai mult ca oricând, Biserica Rusă din Afara Granițelor are nevoie să reziste și să rămână absolut neclintită în mărturia sa pentru Sfânta Ortodoxie şi să se împotrivească categoric duhului acestei lumi care încearcă să o confişte şi să o facă să se alăture bisericii lui Antihrist.
…………
Nimic din cele scrise aici nu este cu adevărat nou. Toate s-au scris de multe ori înainte, şi se vor scrie fără îndoială de multe alte ori. Fiecare hotărăşte pentru el însuşi în baza a ceea ce are în inima sa. Rugaţi-vă cum nu v-aţi mai rugat înainte ca Domnul să vă dăruiască în inimă nimic altceva decât dragostea faţă de Adevăr, cu orice preţ. Dacă sunteţi binecuvântaţi să primiţi o asemenea dragoste de Adevăr, atunci pregătiţi-vă să plătiţi preţul pentru el. Preţul va fi foarte mare, dar va valora de multe, multe ori. Veţi fi printre acei câţiva binecuvântaţi care vor scăpa amăgirilor lui antihrist şi care vor trăi veşnic cu Hristos.
Ucazul nr. 362 Hotărârile Prea Fericirii sale Patriarhul (Tihon), ale Sfântului Sinod şi ale Consiliului Superior Ecleziastic al Bisericii Ortodoxe Ruse 20/ 7 noiembrie 1920
Cu binecuvântarea Prea fericirii sale Patriarhul (Tihon), Sfântul Sinod împreună cu Consiliul Superior Ecleziastic, au deliberat cu privire la necesitatea ca, pe lângă îndrumările suplimentare oferite deja printr-o epistolă enciclică de către Prea Fericirea sa Patriarhul, în situaţia încetării activităţii sinoadelor eparhiale, de a se oferi episcopilor eparhiali niște instrucţiuni anume în eventualitatea ruperii relaţiilor dintre eparhie şi Administraţia Superioară Ecleziastică sau a încetării activităţii celei din urmă şi, în baza hotărârilor din trecut, am hotărât: Printr-o epistolă scrisă în numele Prea Fericirii sale, a se oferi următoarele instrucţiuni către episcopii eparhiali spre a-i călăuzi la nevoie:
1) În eventualitatea în care Sfântul Sinod şi Consiliul Superior Bisericesc îşi încetează pentru oarecare motiv activitatea administrativ-ecleziastică, episcopul eparhial, se adresează direct Prea Fericirii sale Patriarhul sau către acea persoană sau instituţie arătată de Prea Fericirea sa Patriarhul pentru îndrumări cu privire la conducerea activităţii sale preoţeşti şi pentru soluţionarea situaţiilor în conformitate cu rânduielile care revin Administraţiei Superioare Ecleziastice.
2) În situația în care o eparhie, ca urmare a mișcării frontului (de-a lungul Războiului Civil din Rusia), modificării granițelor de stat, etc, se află complet lipsită de contact cu Administraţia Bisericească Superioară, sau dacă însăși Administraţia Bisericească Superioară, cârmuită de Prea Fericirea sa Patriarhul, își încetează pentru orice motiv activitatea, episcopii eparhiali intră imediat în legătură cu eparhiile vecine în scopul de a organiza o instanță superioară a autorității ecleziastice pentru mai multe eparhii care se află în situații asemănătoare (sub forma fie a unei guvernări superioare bisericești, fie a unei circumscripții mitropolitane sau orice altceva).
3) A se îngriji de organizarea unei Autorităţi Superioare Bisericeşti ca scop pentru un întreg grup de eparhii care se află în situația indicată la alineatul 2, este o obligație de primă necesitate a episcopilor seniori dintr-un astfel de grup.
4) În situația imposibilității stabilirii relațiilor cu episcopii eparhiilor vecine, și până la organizarea unei instanțe superioare a autorității ecleziastice, episcopul eparhial își va asuma deplina autoritate oferită lui de canoanele Bisericii, luând toate măsurile pentru rânduirea vieții Bisericii și, dacă pare de trebuință, pentru organizarea administrației eparhiale, potrivit împrejurărilor apărute, luând hotărâri în toate situațiile prevăzute de canoane pentru autoritatea episcopală, prin cooperarea organelor existente ale administrației eparhiale (adunarea eparhială, sinodul eparhial, și altele, sau cele care sunt nou organizate); în situația imposibilității alcătuirii instituțiilor menționate mai sus, se conformează propriului angajament.
5) În situația în care starea de lucruri prezentată la alineatele 2 și 4 se prelungește sau capătă un caracter permanent, în special însoțită de neputința din partea episcopului de a beneficia de cooperarea organelor administrației eparhiale, prin mijloacele cele mai rapide (în sensul stabilirii ordinii ecleziastice), cade în sarcina lui să împartă eparhia în mai multe eparhii locale, pentru care episcopul eparhial: a) acordă prea sfinţiilor episcopilor săi vicari, care se bucură acum, potrivit instrucţiunii, de drepturile unor episcopi semi-independenţi, de toate drepturile episcopilor de eparhie, prin organizarea lor într-o administraţie, în conformitate cu circumstanţele şi resursele locale; b) întemeiază noi scaune episcopale având drepturile unor episcopi semi-independenţi sau independenţi prin hotărâre sinodală, împreună cu ceilalţi episcopi ai eparhiei, în toate oraşele mai mari ale eparhiei sale, cât mai repede cu putinţă.
6) O eparhie divizată în felul prezentat la alineatul 5 alcătuieşte un ținut ecleziastic cârmuit de episcopul eparhial al orașului principal, care purcede la administrarea treburilor ecleziastice locale în conformitate cu canoanele.
7) Dacă, în situațiile prevăzute la alineatele 2 și 4, se găsește vreo eparhie căreia îi lipsește un episcop, atunci Sinodul eparhial sau, în lipsa acestuia, clerul și mirenii, se adresează episcopului eparhial al celei mai apropiate sau mai accesibile eparhii vecine (în ce privește ușurința sau relațiile), iar episcopul de mai sus, fie își va trimite pe episcopul său vicar pentru a cârmui eparhia văduvită (adică vacantă), fie își va asuma el însuși cârmuirea acesteia, procedând ca în situațiile prevăzute la alineatul 5 iar în relațiile sale cu acea eparhie, conform cu alineatele 5 sau 6, sub care, având în vedere faptele corespunzătoare, eparhia văduvită poate fi organizată într-un raion ecleziastic special.
8 ) Dacă pentru orice pricină, nu se întrevede vreo poftire din partea vreunei eparhii văduvite, episcopul eparhial arătat la alineatul 7, el își va asuma de unul singur răspunderea de a se îngriji de treburile acesteia.
9) În cazul dezorganizării extreme a vieții bisericești, când anumite persoane și parohii încetează să recunoască autoritatea unui episcop eparhial, acesta din urmă, aflându-se în situațiile indicate la alineatele 2 și 6, nu va renunța la puterile sale episcopale, ci va alcătui protopopiate și o eparhie; el va îngădui, unde este de trebuință, ca slujbele divine să fie slujite chiar și în căminele oamenilor sau în alte locuri potrivite pentru aceasta, și va rupe comuniunea eclezială cu cei neascultători. 10) Toate măsurile luate în conformitate cu instrucțiunile prezente, ulterior, în eventualitatea restabilirii autorității ecleziastice centrale, trebuie să fie întărite de aceasta din urmă.
http://www.pomog.org/index.html?http://www.pomog.org/ukaz.htm http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/documente-ale-bisericii/1452.html
ortodoxul traditional 
Pingback: Adevărul despre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia” Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (I) | ortodoxul traditional