Ecumenismul – o cale către pierzare de Ludmila Perepiolkina (8)-De la Sfânta Rusie la… cea mai râvnită pradă

,,Taina fărădelegii” a învăluit într-adevăr lumea întreagă. Vrăjmaşii lui Hristos, inclusiv cei care îşi spun ,,creştini” descriu din ce în ce mai des epoca noastră ca fiind ,,post-creştină”. Iar Rusia secolului douăzeci a devenit țara cea mai polarizată în apostazia sa și în devoțiunea sa. Când ne gândim la Revoluția de la 1917 cu crimele și ororile ei fără seamăn asupra milioanelor de mărturisitori și mucenici pentru Hristos, ne vine în minte fără excepție gândul la Apocalipsă. Cum s-a putut petrece această ,,repetiție generală” într-o țară care a fost odinioară sfântă? Şi nu te poți abține de la a nu-i învinui pentru aceasta pe ademenitorii cei răuvoitori, aceia care au nimicit în mod sistematic sufletul poporului.

Doar încercând să înţelegem anumite particularităţi ale trecutului istoric al Rusiei, vom putea pricepe în  profunzime consecinţele tragice ale degradării duhovniceşti şi morale a intelectualităţii de elită a Rusiei, care a adus cu sine prăbuşirea Ortodoxiei ruse vechi de un mileniu. Este necesar un efort intelectual sincer, pentru a încerca și a depăși prejudecățile ostile și clișeele străine înrădăcinate (ca de pildă că ,,ruşii au fost întotdeauna robi”) şi a te elibera de concepţia potrivit căreia Rusia este ,,înapoiată şi adormită”, un concept impus de lumea seculară care l-a ,,îngropat” demult pe Dumnezeu în sufletul său. Acest efort ne-ar putea ajuta să înţelegem de ce străvechea Rusie a devenit un punct central al luptei dintre bine şi rău.

Nu avem intenţia de a minimaliza evlavia fraţilor noştri întru Hristos, în special a ortodocşilor din Grecia, Serbia, Bulgaria, România, etc, dar trebuie să punem totuşi accentul pe caracteristicile speciale ale evlaviei ruseşti. În primul rând, ne gândim la perioada moscovită, atunci când viaţa de zi cu zi a cetăţenilor ruşi îndreptăţea ca Rusia să poată fi numită Sfântă. [73]

Despre obiceiurile duhovniceşti şi rugăciunea lucrată de strămoşii noştri, care erau de neimaginat nu numai în Apusul latin, dar şi în Răsăritul ortodox, se povesteşte pe larg în cartea arhidiaconului Paul de Aleppo, care, între anii 1654 şi 1656, l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, în timpul călătoriei sale în Rusia. El spune:

„Aceşti oameni sunt adevăraţi creştini, şi foarte evlavioşi…[74] Cine s-ar fi putut gândi? Ei i-au întrecut până şi pe cuvioşii din pustie!” [75]

Durata slujbelor, stricteţea rânduielilor şi nevoinţele zilnice ale creştinilor evlavioşi din Rusia au provocat nu numai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni ce i-au vizitat, ci şi tânguirea lor:

„Închipuiţi-vă, ei stau nemişcaţi pe toată durata slujbei, ca nişte stânci; fac metanii nenumărate, şi toţi împreună, ca într-un singur glas, spun rugăciunile, dar ceea ce este mai uluitor, este că şi pruncii lor fac la fel. Râvna lor pentru credinţă ne-a făcut să ne minunăm. O, Doamne! O, Doamne! Rugăciunile lor, cântările şi Liturghiile lor continuau iară şi iară!” [76]

Viaţa poporului rus avea un caracter ascetic. Tot arhidiaconul Paul de Aleppo istoriseşte:

„Prin puterea rugăciunii lor, moscoviţii îi întreceau poate până şi pe sfinţi, şi aceasta era valabil nu numai în rândul norodului simplu, al ţăranilor, femeilor, tinerelor fete ori al copiilor mici, ci şi al înalţilor demnitari, oameni de stat ai Rusiei, ca şi al nevestelor lor.” [77]

Într-adevăr, deopotrivă mirenii şi monahii, practicau nevoinţe ascetice, indiferent de clasa socială căreia îi aparţineau. Aşa se face că mari Cuvioşi ai Rusiei, cum ar fi Sfântul Iosif de Voloţk şi Nil de Sorska, au fost boieri. Iar ei nu au fost nişte excepţii: mulţi oameni din înalta societate şi-au căutat mântuirea prin mănăstiri, iar printre ei s-au aflat mulţi principi. Imaginea îngerească, monahală, a fost dintotdeauna un ideal demn de urmat pentru orice rus. Mirenii se deosebeau de monahi doar prin faptul că nu depuneau votul fecioriei, şi prin acela că vieţuiau în afara zidurilor mănăstirilor. Iar dacă din pricina împrejurărilor vieţii lor, ori a obligaţiilor familiale, ei erau împiedicaţi de la a se călugări în timpul vieţii, mai apoi, în fața spectrului morții, toți, tineri și bătrâni îşi lăsau mare parte dintre averile lor Bisericii, devenind monahi la bătrâneţe. Și mulţi împăraţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (pe numele de călugăr Alexei), au devenit monahi.

Rânduielile monahale s-au extins de asemenea şi în viaţa mirenească. Paul de Aleppo a remarcat că adeseori, chiar şi în mediile laice, ei se simţeau

„ca şi cum ar fi fost în mănăstire”. [78] Rusia strălucea prin evlavia sa: „Ne-am minunat de tipicul bisericesc… nu e nici o diferenţă între rânduiala monahală şi cea din bisericile de mir – ele sunt la fel”. [79]

Toate aspectele vieţii de odinioară din Rusia – cum ar fi organizarea timpului, activităţile obişnuite de peste zi, relaţiile familiale sau sociale, mâncarea, îmbrăcămintea – erau inspirate din rânduiala Bisericii. Idealul Sfintei Rusii era tocmai năzuinţa oamenilor către sfinţenie, având ca model pe Hristos. Credinţa ortodoxă era cea care guverna toate aspectele vieţii, şi în tot ce făceau oamenii, aveau ca temelie Biserica. Credinţa lor profundă, vie, venită din inimă, şi dragostea lor pentru Hristos, zămislea şi dragostea pentru aproapele, care, laolaltă cu milostenia şi ospitalitatea, erau trăsăturile de obşte ale poporului Rusiei.

Istoria ne spune că ţarii şi principii ţării erau adesea pilde de milostenie. Marele Cneaz Ioan era numit de către popor „Kalita” (care în limba tătară înseamnă „traistă”) fiindcă purta mereu cu el un săculeţ plin cu bani, din care împărţea milostenie. De asemenea, iubitorii de Hristos construiau case de adăpost pentru cei sărmani sau bătrâni, spitale, orfelinate, şi chiar în casele celor înstăriţi se găsea adăpost şi hrană pentru numeroşi pribegi şi nevoiaşi.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totul ieșită din comun. În afară de preocuparea generală pentru ridicarea de noi sfinte lăcaşe – biserici şi mănăstiri, credincioşii se îngrijeau şi de împodobirea caselor în care locuiau, fie că vieţuiau în palate princiare, ori în simple bordeie.

Evlavia exterioară era, desigur, semnul unei nevoinţe duhovnicești lăuntrice. Urmând tipicul mănăstiresc, strămoşii noştri nu se rugau numai la slujbele bisericii, ci şi la casele lor. Mirenii se străduiau să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti întocmai după tipicul scris în cărţile bisericeşti, în ciuda greutăților muncii gospodăreşti de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un creştin rus să citească sau să asculte o Psaltire întreagă într-o săptămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 de metanii în fiecare zi, însoţite de Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea către Maica Domnului și Crezul erau rostite de mai multe ori pe zi.

Iar în timpul muncii, îşi continuau în taină ruga, pentru a nu-şi lăsa gândurile să se abată de la cugetarea celor dumnezeieşti. [81]

Marii prinţi şi ţarii Rusiei erau hrăniţi sufleteşte de către povăţuitorii lor duhovniceşti, fiind de cele mai multe ori pilde cutremurătoare de credinţă şi evlavie. Aşa au fost, printre alţii, şi Sfântul Andrei Bogoliubski, despre care însuşi numele vorbeşte că era mare iubitor de Dumnezeu (,,Bogoliubski” este cuvântul rus pentru ,,iubitor de Dumnezeu”); Sfântul Daniil, Prinţul Moscovei, cunoscut pentru evlavia şi blândeţea sa, a primit tunderea în marea schimă cu puţin timp înainte de mutarea sa la Domnul (în anul 1303); dreptul Țar Feodor Ioanovici (enumerat în calendarul Bisericii Ruse ca făcător de minuni al Moscovei), binecredinciosul Ţar Alexei Mihailovici [82]. Acesta din urmă a fost o mare autoritate a Tipicului (cartea care conţine rânduiala săvârşirii slujbelor Bisericii), şi nu de puţine ori amintea părinţilor de la strană glasul irmoaselor sau al troparelor ce urmau a se citi, precum şi rânduiala citirii lor. (A rămas scris în tradiţia bisericească faptul că Ţarul Alexei îl corecta până şi pe arhidiaconul Paul de Aleppo, atunci când se întâmpla ca acesta să facă uneori mici greşeli la strană). El lua parte la slujbele care uneori durau şase sau chiar şapte ore, după care îşi petrecea întreaga noapte în rugăciuni. [83] În afară de asta, el ţinea posturi aspre. În timpul Sfântului şi Marelui Post, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul de la mâncare, iar în restul zilelor se împărtăşea de mâncăruri foarte simple şi sărace.

„Era o regulă ca ospeţele pe care le dădea el, să nu semene deloc a festinuri, ci mai mult a mese călugăreşti, la care nici Ţarul nu gusta carne în prezenţa clericilor. La aceste mese se citeau vieţile sfinţilor din ziua respectivă, după cum este rânduiala în mănăstiri”. [84]

Fiind martori la asemenea mărturisiri de credință în viața de zi cu zi, ,,nemaiauzite la alte țări” [85], Paul de Aleppo a exclamat…

,,Nu este aceasta o țară binecuvântata? Fără îndoială, credința creştină este respectată aici în toată curăția sa… Oh, ce fericiți sunt ei!” [86]

Prin cele citate mai sus, nu vrem cu nici un chip să idealizăm viaţa morală a strămoşilor noştri, ori să îi considerăm pe aceştia fără de prihană. La urma urmei, firea omului, stricată prin păcat, este pricina tuturor căderilor, şi împiedică întotdeauna împlinirea deplină a sfintelor năzuinţe. „Sufletul rus este din fire generos, şi, laolaltă cu marile isprăvi ale credinţei, găsim că încă de atunci, viaţa în Rusia era plină de patimi şi păcate de moarte… Dar, cu toate că strămoşii noştri au fost în stare să facă păcate grave, tot ei au putut mai apoi să dobândească o căinţă adâncă”. [87] Alături de pocăinţa din inimă, ca mijloc al curăţirii sufleteşti, statornicia de veacuri întru credinţa ortodoxă a poporului rus l-a ajutat pe acesta să evite ateismul care s-a propagat în Apusul umanist. Încă mai există această diferenţă între imaginea unei Rusii aflată într-o continuă pocăinţă şi rugăciune, şi cea a unui Occident «progresist». „Neluând în seamă esența duhovnicească a Rusiei, vrăjmașii ei ,au declarat această preocupare a poporului rus pentru păstrarea integrităţii religioase întru evlavie şi frică de Dumnezeu pe care ei nu sunt în stare să o înţeleagă, ca fiind un barbarism înapoiat. Ei îi considerau pe aceşti oameni drept robi, doar pentru simplu fapt că, din dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu, ei erau cu totul străini de ambiţiile politice… Apusul, dimpotrivă, s-a străduit insistent, dintotdeauna, să insinueze noţiunea de progres în mintea poporului rus, pentru a-i strica nobleţea sentimentelor şi a aspiraţiilor sale duhovniceşti”. [88]

Rugăciunea, postul și milostenia – întreaga viață a omului în Sfânta Rusie, era clădită în armonie cu poruncile lui Hristos, cu învățătura Sfinților Părinți și cu caracterul vieții bisericești. Țelul vieții de zi cu zi era pregătirea omului pentru viața veşnică ,,Voi ce ce aţi păşit pe calea cea îngustă şi spinoasă, voi ce ce v-aţi luat crucea ca un jug, şi M-aţi urmat în credinţă, veniţi, bucuraţi-vă de cinstea şi cununile cereşti pe care vi le-am pregătit.” (din slujba de înmormântare a morţilor).

Pot oare apusenii – ai căror strămoşi au pus principiul materialist înaintea celui duhovnicesc, care au preferat estetica eticii, hedonismul ascetismului, şi cei ale căror lecturi favorite nu au fost Vieţile Sfinţilor ci beletristica, precum ,,Decameronul” (colecție de 100 de romane ale scriitorului Italian Giovanni Boccaccio ) ?! – pot ei pricepe acest model de viețuire şi de așezare a minții ?!

Este deosebit de surprinzător faptul că Rusia a fost înfierată şi că această perioadă istorică de glorie a fost etichetată ca fiind cea mai rea perioadă din toată istoria Rusiei, cea mai sufocantă…[89]. Nenumăraţi sunt aceia care cu ochi viclean, aruncă cu pietre asupra Rusiei. Printre ei, se numără heterodocşii răuvoitori faţă de această ţară ortodoxă, care nu precupeţesc nici un efort spre a zugrăvi „în culori sumbre viciile, imoralitatea şi dezordinea societăţii ruseşti” [90], precum Adam Olearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, sau ,,trimisul Sfântului Imperiu Roman’’, baronul Augustin Meierberg, care a studiat istoria Rusiei dintre anii ’30 şi ’60 ai secolului al XVII-lea, precum și câțiva istorici crescuți la noi, laolaltă cu cei care al căror ideal era ,,iluminatul” Apus secularizat. Contradicţiile dintre mărturiile favorabile ale arhidiaconului Paul de Aleppo şi descrierile ostile ale Rusiei moscovite aparținând contemporanilor străini, care au prezentat doar trăsăturile întunecate, care se pot afla în orice ţară de pe faţa pământului, sunt firește doar în aparenţă contradicții. Fiind cleric ortodox şi însoţitor al unui oaspete de seamă – Patriarhul Antiohiei, Paul de Aleppo a avut prilejul de a observa viaţa Rusiei Ortodoxe exact în locul în care se concentrase tot ce era mai sfânt, mai bun și mai evlavios în societatea rusă, și anume în în Biserică. Reprezentanții străini, în orice caz, nu aveau dreptul să participe la slujbele bisericii ruse, și prin urmare, ei au studiat viața din Rusia ,,dintr-un alt punct de vedere – de pe străzi, din pieţe publice, cârciumi, târguri, prăvălii, etc.” Din această cauză, mărturiile lor nu numai că nu sunt contrare, ci vin să se completeze reciproc. ,,Dincolo de acestea, oricine trebuie să-și aducă aminte că Paul, fratele nostru întru credință, privea la Rusia cu ochii prieteniei şi ai simpatiei, în vreme ce scriitorii apuseni manifestau dispreţ şi chiar duşmănie faţă de un popor şi de o ţară care le-a oferit lor ospitalitate”. [91]

Demn de luat în seamă este şi faptul că răuvoitorii cercetători pro-apuseni ai istoriei Rusiei se foloseau de cele mai multe ori de nişte etaloane care îi prezentau trecutul ei cel sfânt într-o lumină mincinoasă. Ei erau aplecaţi să atace semnificaţia unei asemenea lucrări istorice și literare, înclinație care le slujea ca un debușeu pentru sentimente de nemulțumire și de protest resimțite de obicei de către persoane cu un sentiment ascuțit cu privire la propria lor personalitate. ,,Este chiar personalitatea și manifestările ei cea care primea cea mai mare însemnătate în ochii cercetătorilor, în vreme ce, alcătuirea spirituală a Rusiei Moscovite se sprijinea pe o dispoziţie cu totul diferită îmbibată de conştiinţa unei slujiri nobile şi dezinteresate care lăsa prea puţin loc pentru ceva ,,personal”. Tocmai în această slujire stătea calitatea spirituală a societăţii moscovite, manifestate la toate nivelurile sociale. Doar această calitate spirituală i-a îngăduit Rusiei moscovite să-şi îndeplinească marea misiune, aceea de a clădi un Imperiu Ortodox, care îndeplinea într-adevăr cerinţele ideologiei ,,celei de-a treia Rome” (adică misiunea păstrării Ortodoxiei în lume – L.P.) care a fost înțeleasă nu ca o înălţare îngâmfată a structurii pământești naționale, ci ca o sarcină atotcuprinzătoare pentru viața poporului rus ca un întreg, începând cu Țarul și până la ultimul iobag care era credincios lui Dumnezeu”. [92]

Auzim tot timpul că idealul sfinţeniei a fost cel mai mare şi singurul merit al Sfintei Rusii. Chiar dacă ar fi fost numai atât, şi tot am fi fericiţi, pentru faptul că au existat cândva oameni cu o asemenea înțelegere despre viață. Dar, după cum am văzut, laolaltă cu acest ideal de sfințenie, Rusia avea un mod de vieţuire în care această sfinţenie era de fapt trăită, pentru că „credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20 şi 26). Tocmai acest lucru ,,le-a ațâțat pe puterile răului” ca să transforme Rusia în propria lor moșie: ,,Patria mea, ești îndurerată și fără glas, patria mea, ți-ai pierdut mintea pe care o aveai”. [93]

În timpul regimului sovietic, într-o singură ţară trăiau două tipuri de oameni: sovieticii şi ruşii. Primii și cei mai numeroşi trăiesc fără de Dumnezeu chiar şi acum, când Uniunea Sovietică nu mai există, și continuă să păcătuiască greu în goana lor spre pierzare: ,,şi peste tot, ca într-o paradă, întreaga ţară merge spre pierzare, cu paşi repezi, direct către iad.” [94] Dar poporul ortodox rus, deşi mic ca număr, şi istovit de o luptă inegală ce durează de aproape un secol, străluceşte printr-o viaţă dusă întru frica Domnului, în jertfă de sine şi cu puterea rugăciunii, asemenea evlavioşilor săi strămoşi. Acest popor – oare este el moştenitor nemuritor al Sfintei Rusii, praf de sare duhovnicească, ultima nădejde de păstrare a dreptei credinţe, într-o lume care aproape s-a prăbuşit sub greutatea păcatului?

[73] în acest scurt capitol nu putem să ne ocupăm de vastul subiect al evlaviei ruseşti şi al sfinţeniei, în detaliu.
[74] „Puteshestvie Antiokhiiskago Patriarkha Makariia v Rossiiu v polovine XVII veka, opisannoe ego synom, arkhidiakonom Pavlom Aleppskim” (Călătoria Patriarhului Macarie al Antiohiei în Rusia la mijlocul secolului 17, descrisă de fiul său, arhidiaconul Paul de Aleppo), tradusă de G. Murkos, Moscova, publicată de Societatea Imperială pentru Istorie Rusă şi Antichităţi din Universitatea de la Moscova, în 5 ediţii, 1896 -1900, Ediţia a II-a, pagina 170.

 

[75] Ibid., Ediţia a III-a pag. 44.

[76] Ibid., Ediţia a II-a, pag. 2.

[77] Ibid., pag. 94.

[78] Ibid., pag. 27.

[79] Ibid., pag. 160.

[80] Ibid., Ediţia a III-a, paginile. 31-32.

[81] A se veda ,,Istoricheskii ocherk russkago propovednichestva” (Eseu istoric despre activitatea misionară rusă), Sankt Peterburg, 1879, pag.27.

[82] Cercetând în principal perioada Rusiei moscovite, ne dorim totuși să observăm faptul de mare însemnătate pentru Rusia istorică, anume că ultimul său Împărat (dinainte de catastrofa de la 1917), Țarul Martir Nicolae Alexandrovici cu Familia sa Regală au fost canonizaţi (în 1981 de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor) nu doar pentru martiriul său, ci şi pentru modul lui de viaţă profund creştin.

În legătură cu aceasta, am vrea să reamintim cititorului despre un moment din viaţa Țarului Martir Nicolae al II-lea, care dă mărturie pentru evlavia sa personală şi de tip vechi rusească pură. El a fost perfect conştient de greşeala fatală a lui Petru I, care fusese ,,orbit de realizările materiale ale Apusului”; una dintre aceste greşeli a fost desfiinţarea patriarhiei (1721) din Rusia, Țarul Nicolae Alexandrovici a încercat din inimă cu toată puterea să întoarcă Rusia pe calea mântuitoare din vechime a Sfintei Rusii, să-i reînsufleţească idealurile, să-i restabilească structura de monolit, să-i recreeze şi consolideze unitatea care exista în trecut între Biserică, Țar şi popor şi care alcătuise temelia puterii ei”. (E. E. Alfer’ev, ,,Împăratul Nicolae al II-lea, un Om cu Voință puternică. Materiale pentru o alcătuire a vieţii cuviosului Țar Martir Nicolae”, Jordanville, 1983, pag.87). După cugetări adânci şi în deplin acord cu Împărăteasca Alexandra Fedorovna, el era gata să părăsească tronul împărătesc în favoarea fiului său, Prinţul Alexei Nicolaevici (sub domnia Împărătesei şi a Marelui Duce Mihail, fratele Împăratului) pentru a primi tunderea, a se alătura rangului preoţesc şi a lua apoi asupra lui însuşi povara cea grea a slujirii patriarhale. În luna martie a anului 1905, Împăratul Nicolae al II-lea i-a informat pe membrii Sinodului atât despre voinţa sa de a restaura Patriarhia în Rusia, cât şi despre curajoasa sa hotărâre în acest sens. Oricine nu poate decât să regrete cu amar faptul că sugestia Împăratului nu a aflat un răspuns oportun și vrednic din partea Sinodului (vezi ibid. pag.88-89).

Cât despre lista prinților ruși care au fost canonizați, ea poate fi lungită mult. În orice caz, asta ar fi o sarcină cam dificilă, dacă ne gândim la faptul că în calendarul Bisericii Ruse, după cum a remarcat V.S. Soloviev, jumătate dintre sfinți sunt prinți: ,,.. toți sfinții Bisericii noastre ruse aparțin doar de două clase: ei sunt fie călugări care ocupau diverse slujiri în cadrul Bisericii, ori prinți, adică, conform tradiției, ei sunt din rândul ostașilor, și nu mai avem altfel de sfinți, adică sfinți din rândul bărbaților. Fie călugăr, fie ostaș.” Cât despre nebunii pentru Hristos, un personaj din lucrarea ,,Trei conversații” a lui Soloviev spune că ei sunt ,,monahi ai sorții, de un alt fel. Ceea ce sunt cazacii pentru armată, așa sunt nebunii pentru Hristos pentru monahism”. (Vladimir Sergheevici Soloviev ,,Trei conversații”. Vol.10, Sankt Petersburg, 1897-1900, pag.96).

[83] Puteshestvie…, Ediția III, pag. 94.

[84] Protopopul Lev Lebedev, ,, Moskva Patriarshaia” (Moscova Patriarhală) publ. Stolitsa, Veche, Moscova, 1995, pag. 223.

[85] Puteshestvie…, Ediția III, pag. 11125-126.

[86] Ibid., Ediția II, pag. 109-110.

[87] Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) ,,Russkaia ideologiia” (Ideologia rusă), Editura Sfântul Iov de la Poceaev, Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1987, pag. 29.

[88] Arhidiacon Germain Ivanoff-Trinadtzaty, ,,Tretii Rim” (A Treia Romă), publicată de Acorly, Lyon, 1997, pag.28.

[89] Nicolae Berdiaev, „Russkaia ideia” (Idea rusă), Paris, 1971, pag. 7.

[90] Protopop Lev Lebedev, „Moscova…”, pag. 227.

[91] Ibid.

[92] Arhimandrit Constantin (Zaițev) ,,Lektsii po istorii Russkoi slovesnosti, chitannyia v Sv.Troitskoi seminarii” (Prelegeri de literatură rusă oferite la Seminarul Sfânta Treime), partea I, Editura Sfântul Iov de la Poceaev, Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1967, pag.62

[93] Vezi cuvintele cântecului ,,Rusia”și ,,Patria mea” scrise de un binecunoscut poet ortodox Igor Tal’kov, care a fost ucis în plină zi în 1991 de către vrăjmașii Rusiei.

[94] Ibid.

sursa

episodul anterior ………………………………………………………………episodul urmator

Nu putem spune oare și despre neamul nostru românesc același lucru? Să ne întrebăm măcar ce am fost noi ca neam odinioară, și ce suntem acum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în adevarata ortodoxie, ecumenism, erezii, Ludmila Perepiolkina, ortodoxie traditionala și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s