Despre pseudo-ortodoxia teoriilor ,,căii împărăteşti” şi a ,,extremelor ce trebuie evitate: ecumenismul şi stilismul” (1)

Ne vedem nevoiţi să atacăm o problemă spinoasă care va agita multe spirite îndoctrinate cu falsa ortodoxie care se popularizează în mediile oficiale, şi care a smintit cu adevărat multe suflete. Se vorbeşte mult prea mult şi mult prea ne-ortodox despre ,,pericolele” care îl pândesc pe ortodoxul care vrea să se mântuiască, afirmându-se, aparent justificat şi întemeiat pe concepţiile unor părinţi actuali foarte preţuiţi, că ortodocşii trebuie să aibă grijă să păşească pe calea cea de mijloc, denumită ,,cale împărătească”, ferindu-se de extremele ecumenismului, stilismului şi ale super-corectitudinii. Pentru că Sfântul Ioan Maximovici este adesea folosit abuziv, ilogic şi total neîntemeiat teologic pentru justificarea rămânerii în comuniune cu ortodoxia oficială, nu vrem să insistăm pe mistificările, contrafacerile şi mincinoasele tâlcuiri de care s-au umplut site-urile ,,tradiţionaliste” şi pe care orice cercetător mai profund le poate descoperi destul de uşor şi singur, ci vrem să atragem atenţia asupra unei erori de judecată teologică ce stă la baza acestei mistificări. Articolul care urmează a apărut pe fondul controverselor iscate artificial cu privire la statutul ecleziologic al Patriarhiei Moscovei, într-un moment în care se făcea propagandă intensă pentru ,,revenirea ROCOR în sânul Bisericii mamă, Patriarhia Moscovei”. Bineînţeles că ieşiseră la iveală precum ciupercile, mulţime de opinii care pledau pentru ,,calea împărătească” şi evitarea ,,extremei supercorectitudinii” întemeiate în mod neruşinat şi nefundamentat chiar pe unele erori din tinereţe ale unor părinți și sfinţi ca Ioan Maximovici.

În ce fel suntem îndreptăţiţi să ne împotrivim apostaziei: un răspuns

În numărul din luna august 1999 a publicaţiei Uspenskij Listok, ieromonahul Dionisie (Alferov) aduce un prinos Sfântului Ioan Maximovici cu care majoritatea celor care-l cinstesc pe Sfântul Ioan pot fi cu totul de acord. Sfântul Ioan a fost cu adevărat una dintre minunile Ortodoxiei secolului XX, un sfânt şi un făcător de minuni ce poate fi asemuit marilor ierarhi din vechime. După câteva paragrafe devine însă limpede că principalul motiv pentru care a scris părintele Dionisie acest articol nu a fost acela de a-l proslăvi pe Sfântul Ioan, ci acela de a se folosi de Sfântul Ioan ca de o armă cu care să lovească în cei pe care-i numeşte ,,ultra-corecţii” din actuala Biserică Rusă – adică cei care consideră că Patriarhia Moscovei este o doar o organizaţie lipsită de harul sfinţitor. Scopul acestui articol este să cercetăm ce legătură există între presupusele păreri ale Sfântului Ioan şi controversele recente cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei. Mai întâi, ce ştim noi despre părerile Sfântului Ioan cu privire la Patriarhia Moscovei? În mod surprinzător, răspunsul este acesta: foarte puţin. Din câte cunoaşte autorul de faţă, el nu s-a exprimat niciodată în public cu privire la prezenţa sau absenţa harului sfințitor în Patriarhia Moscovei. Ceea ce ştim este că o dată, în Shanghai, la puţină vreme după ultimul război, Sfântul Ioan l-a pomenit pe Mitropolitul Anastasie al ROCOR împreună cu Patriarhul Alexei al Patriarhiei Moscovei. Ceea ce mai ştim pe lângă aceasta este că într-o scrisoare a sa către Mitropolitul Anastasie, Sfântul Ioan s-a pocăit în modul cel mai smerit de această faptă (scrisoarea a fost văzută de Anastasia Georgievna Shatilova în arhivele Sinodului ROCOR). Unii au arătat către un anumit ,,liberalism” practicat de Sfântul Ioan în legătură cu ,,Ortodoxia Mondială” (adică cea oficială, de stat, ecumenistă şi serghianistă) în general. S-ar părea că există temeiuri să credem că Sfântul Ioan a fost un ,,liberal” nu atâta în aprecierile sale cu privire la abaterile ,,Ortodoxiei Mondiale” (în legătură cu care se poate să fi fost chiar strict – potrivit articolului său cu privire la Declinul Patriarhiei Ecumenice ), cât în privința primirii celor care veneau dinspre Ortodoxia Mondială.

Astfel, este ştiut că el a primit în comuniune tânăra Biserică Ortodoxă Olandeză ce venea dinspre Patriarhia Moscovei fără a insista ca aceasta să treacă neîntârziat de la calendarul nou la cel vechi – deşi el era atât de ataşat vechiului calendar încât până şi în scrisorile sale civile folosea doar data din calendarul vechi. Iarăşi, Mitropolitul Filaret de vrednică pomenire povesteşte într-una din epistolele sale că a fost nevoit să-l mustre o dată pe Sfântul Ioan pentru că nu a făcut nici o deosebire, în problema comuniunii euharistice, între turma ROCOR şi cea a Evloghienilor din Paris – deşi Sfântul Ioan condamnase cu tărie erezia evloghiană a sofianismului (vezi   aici    și   aici  ).

Ce concluzie trebuie să tragem din acest ,,liberalism”? Cred că nu putem trage nici o concluzie limpede de aici despre părerile Sfântului Ioan cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei sau al ,,Ortodoxiei Mondiale” din vremea sa. Putem concluziona cel mult, îmi pare mie, că:

(a) el a făcut o dată o greşeală gravă prin pomenirea patriarhului sovietic, greşeală de care s-a pocăit imediat şi în mod sincer, şi

(b) cu privire la mirenii din alte jurisdicţii, el a practicat în gradul cel mai înalt ,,iconomia” şi bunăvoinţa, apreciind că în vremurile noastre extrem de complicate şi năucitoare, o asemenea bunăvoinţă era cu adevărat cea mai potrivită cale de a întări Biserica lui Hristos.

Dar să presupunem că părintele Dionisie are dreptate şi că Sfântul Ioan a fost un ,,liberal” nu doar în maniera lui de a-i primi pe cei din jurisdicţiile ,,Ortodoxiei Mondiale” ci şi în aprecierea sa cu privire la statutul ecleziastic al acelor jurisdicţii. Ce rezultă de aici în legătură cu controversa actuală cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei? Răspunsul este din nou: foarte puţin. În primul rând, să ne gândim că Sfântul Ioan a murit în 1966, cu o generaţie întreagă în urmă, pe vremea când pan-erezia ecumenistă abia începea să pătrundă în Bisericile slave (Patriarhia Moscovei se alăturase Consiliului Mondial al Bisericilor în 1961, iar patriarhul sârb a devenit preşedintele CMB în 1965). Mai erau încă ceva ani până la condamnarea definitivă a ecumenismului de către ROCOR în 1983. Deşi Sfântul Ioan a fost un ,,liberal” toată viaţa lui, nu avem nici un motiv să credem că n-ar fi recunoscut anatema rostită de sinodul său împotriva ecumenismului dacă ar fi trăit până în 1983 şi chiar mai puţin probabil s-o fi făcut dacă ar fi trăit până în 1999 (adică la momentul în care s-au aprins controversele cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei). Erezia şi apostazia Patriarhiei Moscovei, ca şi toate celelalte momente de apostazie din istorie, s-a întărit şi s-a adâncit cu timpul.

Ce motive ar fi atunci să credem că gândirea unui om atât de sfânt precum Sfântul Ioan nu s-ar fi întărit în a da naştere unui răspuns mai ferm faţă de situaţia aflată într-o continuă schimbare? În al doilea rând, vocea care nu dă greş a Bisericii nu trebuie identificată cu vocea unui anumit părinte al Bisericii, chiar dacă sfânt, ci cu consensul Sfinţilor Părinţi. Sunt multe situaţii în care anumiţi părinţi au formulat nişte păreri proprii care nu au fost primite de Biserică. După cum scrie Vasile Lourie, tâlcuind Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol: ,,Părinţii” sunt recunoscuţi doar prin consensus patrum (,,acordul dintre părinţi”, ,,sinodul părinţilor”) adică, prin acele hotărâri patristice care nu au fost contestate în sinod de alţi părinţi.

(Să ia aminte cei care apelează la Cleopa, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian, Sofronie Saharov şi alţi înşelaţi, precum şi la părinţi mai apropiați de duhul ortodox precum Serafim Rose, care nu au fost în nici un fel recunoscuţi ca sfinţi de către Biserică, pretinzând că aceştia sunt infailibili pentru a-i invoca ori de câte ori au nevoie să-şi popularizeze şi să-şi impună pseudo-teologia modernist-,,conservatoare” şi cripto-ecumenistă! )

Dacă facem greşeala de a identifica părerea unuia sau altuia dintre părinţi sau sfinţi cu privire la această chestiune cu vocea fără greş a Bisericii, ne-am putea trezi etichetând nişte sfinţi de netăgăduit ai Bisericii drept ,,extremişti de dreapta” şi ,,extremişti de stânga”, ca să folosim terminologia părintelui Dionisie.

De pildă, să luăm cazul Sfântului ierarh martir Victor, Episcop de Viatka, care a fost recomandat de curând spre canonizare de către o comisie din Patriarhia Moscovei pe temeiul moaştelor sale neputrezite şi a multor minuni care se fac la racla lui. El fost poate cel dintâi ierarh care s-a îngrădit de Mitropolitul Serghie în 1927 iar osândirea lui Serghie din partea lui a fost cât s-a putut de ,,extremă”. Astfel, el a numit serghianismul ,,mai rău decât erezia” iar în ultima sa epistolă, scrisă la o dată necunoscută, a scris: ,,Prin faptele sale distrugătoare şi trădătoare săvârşite împotriva Bisericii, Mitropolitul Serghie a comis şi o înfricoşătoare hulă împotriva Duhului Sfânt care, potrivit cuvintelor nemincinoase ale lui Hristos, nu i se va ierta niciodată, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vie. ,,Cel ce nu adună cu Mine”, spune Domnul, ,,risipeşte”. ,,Sau faceți pomul bun (Biserica) şi roada lui bună, sau faceți pomul putred și roada lui putredă” (Matei 12.33). ,,Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor” (Matei 12, 31). ,,Împlinind măsura păcatului său”, Mitropolitul Serghie împreună cu sinodul său, prin ukazul din 8/21 octombrie 1927, introduce o nouă formulă de pomenire la rugăciune. … Punându-i pe toţi laolaltă, în ciuda cuvântului lui Dumnezeu ,,pe cel credincios cu cel necredincios” (Corinteni II, 6, 14-18), pe Sfânta Biserică cu cei care se luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva ei, în cadrul minunatei şi preasfintei Taine a Euharistiei, prin hula sa, mitropolitul nimiceşte însemnătatea rugăciunii acestei preasfinte taine şi importanţa ei ca taină plină de har pentru mântuirea veşnică a sufletelor credincioşilor ortodocşi. Slujba devine astfel nu doar lipsită de harul sfinţitor din cauza lipsei de har a celui ce o săvârşeşte, ci chiar o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi prin aceasta atât cel ce o săvârşeşte cât şi cei care participă în ea se supun unei cumplite osânde. ,,Fiind prin toată activitatea sa un eretic vrăjmaş al bisericii, şi prefăcând Sfânta Biserică Ortodoxă dintr-un lăcaş plin de har mântuitor pentru credincioşi într-o organizaţie trupească lipsită de har sfinţitor şi de duhul de viaţă făcător, Mitropolitul Serghie a devenit totodată un apostat faţă de Dumnezeu Adevărul prin renunţarea sa conştientă la adevăr şi prin trădarea nechibzuită a lui Hristos.” Fără o judecată oficială externă a Bisericii (care nu i se poate aplica) el s-a auto-osândit (Tit, 3, 10-11); a încetat să mai fie ce a fost – un ,,slujitor al adevărului” potrivit cuvântului ,,Facă-se casa lui pustie şi să nu fie cine să locuiască întru ea; și episcopia lui s-o ia altul” (Faptele Apostolilor 1.20)” Acum, potrivit criteriilor de judecată ale părintelui Dionisie, Sfântul Victor trebuie socotit fără îndoială un ,,super-corect” (extremist de dreapta). În ciuda contemporaneităţii sale cu schisma serghianistă şi care precede cu o generaţie momentul acceptării ereziei ecumenismului de către Patriarhia Moscovei, el a avut totuşi îndrăzneala să numească Patriarhia Moscovei ca fiind ,,lipsită de har”.

Dar părintele Dionisie nu-l numeşte ,,super corect” pe Sfântul Victor, nici pe nenumăraţii noi mucenici ruşi şi mărturisitori care îi împărtăşeau părerea, nici pe Mitropolitul Filaret de vrednică pomenire care a numit de asemenea Patriarhia Moscovei ca fiind lipsită de har. Iar dacă nu este pregătit să-i numească pe aceşti sfinţi părinţi ,,supercorecţi” ar trebui să-şi retragă eticheta aceasta de pe zeloţii contemporani ai Ortodoxiei care afirmă acelaşi lucru, în temeiul unor dovezi mult mai cuprinzătoare şi mai puternice decât cele care le-au stat la dispoziţie Sfântului Victor şi Mitropolitului Filaret! Şi totuşi nu este scopul nostru să stabilim că părerea Sfântului Victor sau a Mitropolitului Filaret exprimă vocea fără greşeală a Bisericii în contradicţie cu presupusa părere a Sfântului Ioan Maximovici. Chestiunea esenţială este că nu trebuie primită de toţi creştinii ortodocşi părerea unuia sau altuia dintre părinţi, ci numai conglăsuirea sfinţilor părinţi. Părintele Dionisie nu ne oferă nici un motiv convingător ca să credem că consensul părinţilor trebuie să fie identificat cu această părere ,,moderată” despre statutul Patriarhiei Moscovei, chiar dacă l-ar putea înrola în mod convingător în sprijinul său pe Sfantul Ioan. Deci care este consensul Părinţilor cu privire la această chestiune? Aceasta este o problemă mult prea vastă ca să poată fi pusă în discuţie în cuprinsul acestui mic articol.

Ce putem afirma oricum este că Dumnezeu a primit şi a proslăvit bărbaţi şi femei care susţineau păreri diferite cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei, toţi având în comun refuzul lor de a avea comuniune cu trădătorii care au sfâşiat cămaşa necusută de mană a Bisericii Ruse. Va veni o vreme – care a şi venit poate – în care o asemenea varietate de păreri să nu mai fie îngăduită. Un lucru este sigur: a-i eticheta drept ,,super corecţi” pe zeloţii Ortodoxiei într-o cauză pentru care mii, dacă nu milioane de Creştini Ortodocşi Adevăraţi şi-au dat deja viaţa nu reprezintă un fel întemeiat de a te împotrivi apostaziei.

25 Octombrie / 7 noiembrie 1999

sursa

Publicitate