Despre pseudo-ortodoxia teoriilor ,,căii împărăteşti” şi a ,,extremelor ce trebuie evitate: ecumenismul şi stilismul” (2)

Am văzut în articolul precedent că nu orice părere conjuncturală a oricărui părinte duhovnicesc, fie el şi sfânt, are caracter infailibil şi că de fapt noi trebuie să aflăm care a fost consensul Sfinţilor Părinţi într-o problemă controversată căreia nu-i putem da noi de cap. În problema existenţei harului mântuitor în biserica ortodoxă oficială, au fost părinţi cu viaţă sfântă care fie au aplicat o iconomie exagerată şi au mai făcut câte un gest de comuniune cu unii clerici ai bisericii oficiale pentru care au fost mustraţi şi s-au căit sincer (cazul Sfântului Ioan Maximovici), fie s-au înşelat de-a dreptul, ascultând glasul unei inimi încă nedespătimite (cazul Părintelui Serafim Rose, după cum vom vedea în cele ce urmează).

Au fost însă cu mult mai mulţi părinţi cu viaţă sfântă şi mărturisitori care au rupt neîntârziat comuniunea cu Ortodoxia Mondială, care au dat anatemei serghianismul, renovaţionismul şi ecumenismul acesteia şi au preferat moartea în loc să i se alăture. Avem drept pildă de consens în duh autentic ortodox mărturiile nenumărate de nepărtăşie cu ,,biserica”  oficială ale sfinţilor din Catacombele Rusiei (despre care mediile oficiale îşi permit să scrie fără a preciza cărei Biserici aparţin), ale Sfinţilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (Sfântul Mitropolit Filaret, Vlădica Averchie Tauşev), putem aminti aici şi pe sfinţii Bisericii ortodoxe adevărate a Greciei (mitropolitul Hrisostom al Florinei, noua martiră Ecaterina Routis şi alţii asemenea lor), pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pe Sfântul Glicherie Mărturisitorul, pe Sfântul Iustin Popovici (despre care toţi ,,uită” să precizeze că  în jurul anului 1971, după o declaraţie ultra-ecumenistă a ,,patriarhului” Serbiei Gherman, şi înainte de moartea sa, el încetează a-l mai considera pe acesta patriarh şi rupe comuniunea canonică şi legăturile ecleziastice cu el) şi alţii asemenea lor. Pe lângă tot acest nor de mărturii, avem o groază de indicii că multe dintre semnificaţiile faptelor istorice şi dintre biografiile unor părinţi mărturisitori contemporani au suferit o cenzură puternică şi că, la o cercetare mai adâncă, puteam afla numeroase noi adevăruri revelatoare despre felul în care s-au raportat Sfinţii Părinţi contemporani la Ortodoxia Mondială.

Ne vedem nevoiţi să aducem în atenţia tuturor şi câteva dintre erorile unor părinţi dealtfel foarte respectabili, care au fost speculate la maxim şi transformate în etalon de ecleziologie ortodoxă pentru a sluji unei mari înşelări: anume că Harul mântuitor lucrează în bisericile ,,ortodoxe” oficiale care au capitulat în faţa ereziei ereziilor, care au adus înnoiri şi au reformat, care au lepădat Sfânta Tradiţie, au nesocotit Sfintele Canoane, în care s-au suit la cârmă lupi în piele de oaie care au intrat pe uşa din dos, şi care au căzut şi cad necontenit sub anatemele Sfintelor Sinoade ortodoxe ecumenice şi locale, aflându-se deja pe calea de neîntors a pierzaniei.

Se afirmă necontenit că în rezolvarea controversei ,,unde se află acum Biserica cea Adevărată”, trebuie abordată o strategie întemeiată pe conceptul de ,,cale împărătească”, adică acela al păşirii pe o cale de mijloc, care să evite ,,extremele ecumenismului şi ale stilismului”. Ideea de a folosi acest concept în ecleziologie îi aparţine Părintelui Serafim Rose şi constituie una dintre puţinele dar gravele sale greşeli despre care ne vom lămuri imediat în cele ce urmează. Înainte de a sublinia greşeala aplicării în ecleziologie conceptului de ,,cale împărătească” nu putem să nu ne întrebăm de ce se consideră oare îndreptăţiţi a invoca acest concept tocmai cei care e limpede că se află pe o cale extremă de-a stânga, cea a îmbrăţişării ereziei şi a justificării părtăşiei cu erezia.

Reluând argumentele prezentate aici  de Părintele Steven Allen, afirmăm iarăşi că există doar o legătură pretinsă între ecleziologie şi conceptul de ,,cale împărătească”. În forma prezentată de părintele Serafim Rose, conceptul de ,,cale împărătească” se referea la poziţia ,,de mijloc” conform căreia credincioşii Ortodoxiei Adevărate (Sinoadele care rupseseră comuniunea cu Ortodoxia Mondială – oficială) nu puteau şti cu siguranţă dacă ecumeniştii sunt înlăuntrul sau în afara Bisericii Ortodoxe. Este ecleziologia asumată acum de Sinodul de Rezistenţă denumit şi Ciprianiţi şi de alte sinoade tradiţionaliste care ezită încă să declare oficial căderea din Har a Ortodoxiei Mondiale. Voindu-se a fi o cale de mijloc între extremele ecumenismului şi a ,,super-corectitudinii”, conceptul de cale împărătească a sfârşit într-o poziţie de stânga potrivit căreia ,,deşi sunt eretici, ecumeniştii se află în Biserică”. Dar în ce constă de fapt eroarea? Eroarea constă în faptul că metafora căii împărăteşti a fost extrasă din domeniul său propriu de aplicare, cel al eforturilor ascetice ale omului pentru lepădarea patimilor şi dobândirea virtuţilor şi aplicată în domeniul dogmei ecleziologice. Ea este calea regală a cumpătării în practica ascetică. Acesta este sensul exclusiv pe care i l-au dat Sfinţii Părinţi, nici unul dintre ei aplicându-l în materie de dogme, de ecleziologie, de discernere a Adevărului. În dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu aflăm nici o medie între erezie şi supercorectitudine pentru că aici trebuie să primeze Adevărul iar acesta este absolut şi nu este o medie între extreme. ,,Nu există cale de mijloc în materie de credinţă’’, ne spune Sfântul Marcu al Efesului într-o frumoasă conglăsuire cu toţi Sfinţii Părinţi, cu Sfintele Scripturi şi cu Sfintele Sinoade. Şi părintele Steven Allen ne spune pe dreptate că ,, Ortodoxia nu este o medie între ecumenism şi Adevărul dogmatic, nici vreo medie între a fi în Biserică şi a fi în afara Bisericii. Nu există nici o cale de mijloc între a fi episcop şi a nu fi episcop. Nu este nici o ,,stare de mijloc’’ situată în centrul « Căii Împărăteşti » între a fi creştin şi a fi eretic. Prin urmare, nu putem aplica metafora ,,Căii Împărăteşti’’ la o presupusă experiere a unei ,,stări medii’’ precum categoria de ,,bolnav în credinţă’’ din ecleziologia ciprianită… Acum suntem în 2010 iar Patriarhia Moscovei s-a dat complet pe faţă acum, după cum a făcut-o întreaga ,,Ortodoxie Mondială”. Stăruieşte încă ROCOR-A în a afirma că se află pe ,,Calea Împărătească’’ refuzând să-şi adapteze aprecierea cu privire la situaţia de faţă în lumina noilor mărturii care ne-au ieşit în cale de la 1948 încoace? A stărui cu încăpăţânare pe un astfel de curs pare a fi o atitudine destul de extremă.” Din păcate, am fost martori cu toţii la roadele acestei pseudo-ecleziologii în ce priveşte ROCOR-ul care a căzut la picioarele Patriarhiei Moscovei. 

Această aplicare eronată a conceptului de ,,cale împărătească” în domeniul ecleziologiei a dus în înşelare de s-a putut, chiar pe unii oameni drepţi. A fost apoi dusă la extrem şi folosită pentru a justifica rămânerea în biserica oficială iar în final, ecleziologia oficialilor a ajuns a se reduce la:

,,Clopotele bat, popa slujeşte, corul cântă… asta TREBUIE să fie Biserica !’’

Nu excludem deloc faptul că ulterior putem afla că părintele Serafim şi-a revizuit spre sfârşitul vieţii poziţia ecleziologică, după cum au făcut-o şi alţi adepţi ai ,,căii împărăteşti”  în ecleziologie, căci suntem convinşi că cenzura s-a aplicat şi se aplică intens şi asupra scrierilor sale. Până vor apărea la lumină noi indicii cu privire la părerile ecleziologice ale părintelui Serafim, ne vedem nevoiţi să vă prezentăm în cele ce urmează un text care ne poate lămuri cu privire la unele dintre erorile sale.

 

Părintele Serafim Rose: un modern Sfânt Augustin

O recenzie a cărţii Monahului Damaschin ,,nu din această lume”

 

Aceasta este o carte mişcătoare şi plină de învăţăminte, mare atât în lungime (peste o mie de pagini), cât şi ca însemnătate. Subiectul îl reprezintă viaţa americanului din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, ieromonahul Serafim Rose, care a murit în 1982 la vârsta de 48 ani după o viaţă uimitor de roditoare ca misionar şi scriitor bisericesc. Unui bărbat de talia Părintelui Serafim merită să i se facă o biografie, indiferent câţi ani a trăit sau din ce ţară provine. Viaţa lui este însă de o însemnătate aparte pentru veacul nostru aparte şi cultura noastră aparte.

Mai întâi, el reprezintă unul din cei câţiva, foarte puţini occidentali care, nepriindu-i Babilonul nostru spiritual, nu doar că s-a convertit la Credinţa cea adevărată a Ortodoxiei, dar a adus şi multe roade duhovniceşti. Acest fapt ar trebui să ne determine pe noi occidentalii să-i studiem viaţa cu atenţie deosebită; pentru că el a trecut peste multe dintre obstacolele care se înfăţişează unui convertit occidental la ortodoxie, iar viaţa şi scrierile lui îi oferă multe ,,pastile” valoroase convertitului. Provenind dintr-o atmosferă tipic protestantă, părea destinat unei cariere academice strălucitoare, iar după o scurtă prăbuşire în iadul nihilismului şi în modul de viaţă caracterizat prin îngăduinţă de sine specific culturii hippie din San Francisco, sufletul său a fost înviat în lumina creştinismului ortodox.

În al doilea rând, mintea strălucitoare şi cultivată a Părintelui Serafim, iluminată de credinţa cea adevărată şi şlefuită de scrierile Sfinţilor Părinţi, a dat naştere unor studii pe diverse subiecte teologice care şi-au dobândit pe drept statutul de ,,clasice”. Părintele Damaschin citează extensiv din lucrările sale pe tema sufletului după moarte, a sfinţilor apuseni, a religiilor răsăritene, despre Fericitul Augustin, evoluţie şi alte subiecte în care contribuţia Părintelui Serafim nu este mai prejos faţă de nici o altă scriere. Şi totuşi, pe un anumit subiect, cel cu privire la ,,chestiunea jurisdicţiei” şi a Patriarhiei Moscovei sovietice în special, părerile Părintelui Serafim nu reflectă consensul Sfinţilor Părinţi din vremea noastră, iar acceptarea necritică din partea Părintelui Damaschin a poziţiei Părintelui Serafim vădeşte aici o anumită părtinire.

În al treilea rând, Părintele Serafim nu doar a vorbit şi a scris despre credinţă, ci a şi pus-o în practică: în calitate de călugăr şi cofondator al Frăţiei Sfântului Gherman de Alaska din Platina, California, de misionar şi de preot şi părinte duhovnicesc. O mare parte din valoarea acestei cărţi se află în relatările oferite de fiul său duhovnicesc şi împreună nevoitor, Părintele Gherman, care dă mărturie pentru înţelepciunea sa tăcută şi milostenia sa caldă. Iar criticul de faţă nu are nici o dificultate în a crede istorisirile prezentate la sfârşitul acestei cărţi cu privire la apariţiile şi mijlocirile de după moartea părintelui Serafim pentru fiul său duhovnicesc.

Deci, întorcându-ne acum la acele păreri ale Părintelui Serafim care sunt susceptibile a se dovedi mai puţin trainice şi mai puţin întemeiate solid, nu îi contestăm în nici un fel părintelui reputaţia de a fi unul dintre bărbaţii cu adevărat drepţi din acest secol. Asemenea Fericitului Augustin pe care l-a şi apărat cu atâta pricepere, el a făcut şi nişte greşeli rămânând totuşi ortodox. Şi spunem şi noi despre el după cum a zis Sfântul Fotie despre Sfântul Augustin: ,,Îmbrăţişăm omul lepădând abaterile sale”.

Singura chestiune majoră, după părerea criticului de faţă, în care Părintele Serafim s-a înşelat a fost chestiunea controversată jurisdicţională sau, dacă admitem că ,,nu există jurisdicţii, există doar Biserica”, atunci întrebarea este:  Unde se află Biserica? Dacă recunoştea că ecumenismul inter-credinţe şi inter-creştin este erezie, precum este erezie şi politica de supunere faţă de puterea politică atee denumită serghianism, Părintele Serafim nu a recunoscut că Bisericile Ortodoxe care practicau în mod oficial aceste erezii erau eretice şi lipsite de harul sfintelor taine. Iarăşi, există aici o asemănare remarcabilă cu Sfântul Augustin care respingea pe donatişti ca schismatici în timp ce recunoştea validitatea tainelor lor.

 Părintele Serafim nu a fost totdeauna un ,,liberal” în această privinţă, după cum adeveresc primele numere ale publicaţiei mănăstirii sale intitulate ,,Cuvântul ortodox”. Şi totuşi, începând cu mijlocul anilor 70 o altă influenţă a început să se simtă în opiniile sale pe acest subiect: respingerea ,,zilotă” a tainelor ecumeniştilor ortodocşi din partea mănăstirii ,,Hartford”, un pseudonim pentru mănăstirea Greco-americană a Schimbării la Faţă din Boston. Găsind că mănăstirii din Boston şi adepţilor ei ,,super-corecţi”  le lipseşte milostenia şi adevărata căldura specifică evlaviei ortodoxe, şi neprimind în mod destul de îndreptăţit vederile lor pe alte subiecte precum cele despre sufletul după moarte, părintele Serafim a reacţionat exagerat, în opinia autorului acestui text, prin adoptarea poziţiei ,,liberale” respinse de Boston.

Un alt factor care a influenţat convertirea sa la poziţia liberală în această privinţă a fost aşa numita controversă pe tema ,,rebotezării”. Bostonul, având binecuvântarea Mitropolitului Filaret, întâi stătătorul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, a botezat pe câţiva convertiţi la ortodoxie care fuseseră anterior primiţi fără botez în Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Părintele Serafim a considerat această practică ca fiind prea zeloasă şi vătămătoare (el însuşi fiind primit de la protestantism doar prin mirungere).

Acum, de vreme ce controversa cu privire la ,,rebotezare” începuse în Anglia din 1976, după spusele Părintelui Damaschin, şi de vreme ce autorul acestui text a fost primul ,,rebotezat” acolo, nu ar fi chiar atât deplasat din partea acestuia să-l corecteze pe părintele Damaschin în câteva aspecte legate de această chestiune.

În primul rând, convertiţii englezi nu au fost ,,rebotezaţi” de vreme ce nu au primit niciodată botezul în nici una dintre jurisdicţiile ortodoxe (stropirea anglicană nefiind în nici un sens botez). În al doilea rând, când au cerut să fie botezaţi, ei nu acţionau la îndemnul mănăstirii din Boston, ci la cel al propriilor lor conştiinţe; şi nici nu a fost Arhiepiscopul Nicodim al Marii Britanii, cel ce a aprobat cererea convertiţilor, influenţat în vreun fel de Boston, cum reiese din cele scrise de părintele Damaschin. În al treilea rând, nici Arhiepiscopul Nicodim şi nici cei convertiţi nu au insistat ca cineva aflat într-o situaţie asemănătoare cu a lor să fie botezat, sau că s-ar fi aflat în afara Bisericii anterior botezului lor (pentru că fuseseră anterior primiţi în ROCOR prin mărturisire). Se poate acum ca Părintele Serafim să fi simţit că el sau alţii care fuseseră primiţi în ROCOR prin ,,iconomie”, adică fără botez, sunt acum nevoiţi să primească ,,rebotezarea”, ceea ce ar explica vehemenţa Părintelui Damaschin împotriva ,,rebotezării” în Anglia. În orice caz, putem doar să repetăm că nici Arhiepiscopul Nicodim şi nici preotul care ne-a botezat şi nici noi înşine nu am avut asemenea idei.

Ceea ce este adevărat este faptul că noi am arătat prin aceasta că atunci când ne-am transferat din Patriarhia Moscovei în ROCOR, noi ne-am mutat din ,,biserica” eretică în biserica cea adevărată, şi că mirungerea pe care am primit-o în Patriarhia Moscovei era lipsită de har sfinţitor. Părintele Serafim a tăgăduit această părere pe câteva temeiuri:

(1)   Noul Mucenic Chiril al Kazanului a recunoscut harul tainelor Patriarhiei Moscovei în 1934; *)

(2)   ROCOR nu făcuse nici o declaraţie oficială pe această temă, şi

(3)   Existau încă presupuşi mari mărturisitori în Patriarhia Moscovei – de pildă, părintele Dimitrie Dudko.

Să ne aplecăm pe scurt asupra fiecăruia dintre cele trei argumente:

a)      Mitropolitul Chiril al Kazanului şi-a exprimat părerea cu mare precauţie şi a recunoscut că s-ar putea să fie mult prea precaut prin asta. Mai mult decât atât, el a arătat că – iar acesta este unul dintre aspectele trecute întotdeauna cu vederea de către tendinţa ,,liberală” – cei care se împărtăşesc de tainele Patriarhiei Moscovei cunoscând bine răul din interiorul său, se împărtăşesc spre propria osândire. În orice caz, părerea Mitropolitului Chiril a fost exprimată în 1934, pe vremea când schisma din Patriarhia Moscovei era incompletă, pentru că ambele părţi îl comemorau încă pe Mitropolitul Petru de Krutiţa. Este mult prea puţin probabil ca Mitropolitul Chiril să fi continuat să susţină după moartea Mitropolitului Petru şi desăvârşirea schismei din octombrie 1937, ceea ce recunoscuse a fi o poziţie mult prea prudentă. Mai mult, deja din martie 1937, el a scris o epistolă in care, deşi nu spunea explicit că Patriarhia Moscovei era lipsită de har, el observa că era ,,renovaţionistă în esenţă” şi că trecuse deja  timp suficient pentru ca oamenii să-i poată aprecia natura şi să o părăsească. Iar până la moartea sa din noiembrie 1937, potrivit surselor din Catacombe, ajunsese la un acord deplin cu poziţia ,,zilotă” a Mitropolitului Iosif de Petrograd pe această temă înainte de a fi împuşcaţi împreună în Chimkent. Poate fi vreun dubiu despre care ar fi părerea lui acum, după ce Patriarhia Moscovei şi-a adăugat la păcatul său originar al serghianismului, printre multele sale ticăloşii, şi pe cel al ,,ereziei ereziilor”, ecumenismul?

b)      Este adevărat că întregul Sinod ROCOR nu făcuse încă nici o declaraţie pe această temă. Dar unii lideri individuali o făcuseră deja – şi nu vorbeau doar pentru sine. De pildă, în enciclica sa din 1928, Mitropolitul Antonie (Hrapoviţky) al Kievului a declarat în numele întregului său Sinod că capii Patriarhiei Moscovei erau schismatici şi apostaţi. Această declaraţie a fost citată de Mitropolitul Filaret în enciclica sa din 1969 cu privire la mitropolia americană iar în 1977, acelaşi Mitropolit Filaret i-a spus autorului de faţă în prezenţa unor martori că ar trebui să rămână credincios anatemei Bisericii ruse din Catacombe împotriva Patriarhiei Moscovei. Alţi membri ai Sinodului ROCOR care au adoptat poziţia zilotă erau Arhiepiscopul Averchie de Jordanville**), Arhiepiscopul Nicodim al Marii Britanii, Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles, Arhiepiscopul Andrei de Rockland, Protoiereul Mihail Polsky şi profesorul Andreyev, ultimii trei fiind toţi membri ai Bisericii Ruse din Catacombe. Chiar şi Părintele Serafim însuşi i-a asemănat o dată pe serghianişti şi pe ecumenişti cu iconoclaştii, care erau nişte eretici lipsiţi de har.

Poziţia mărturisitorilor din Catacombe cu privire la această chestiune a fost hotărâtoare, de vreme ce ei au cunoscut fără mijlocire Patriarhia Moscovei şi s-au aflat în poziţia cea mai bună spre a o judeca, din punct de vedere canonic. Printre ierarhii mucenici despre ale căror vederi zilote nu poate fi nici un dubiu, putem să-i amintim pe Episcopul Maxim de Serpukov (care a spus că Biserica din Catacombe a anatemizat oficial Patriarhia Moscovei***)), Arhiepiscopul Dimitrie de Gdov, Mitropolitul Iosif de Petrograd, Arhiepiscopul Andrei de Ufa, Arhiepiscopul Teodor de Volokolamsk şi cei patru episcopi care au participat la sinodul de la Ust-Kut din 1937. Iarăşi, Pr. Işmael Rozhdestvensky, a cărui viaţă a fost tradusă de Pr. Serafim Rose, a oprit pe fiii săi duhovniceşti până şi să privească la bisericile Patriarhiei Moscovei.

c)      Părintele Serafim l-a apărat pe Dimitrie dintr-un sentiment adânc de compasiune. Acum, compasiunea, atunci când e despătimită, este o mare virtute. Dar nu ar trebui să i se îngăduie să stea în calea unei judecăţi sobre şi obiective, şi nu este nici o îndoială că Pr. Serafim şi-a lăsat inima (mai ,,adâncă este inima decât toate” – Ieremia 17,9) să-i întunece judecata în această chestiune. Pr. Dimitrie era un preot al bisericii sovietice care a refuzat invitaţia Bisericii din Catacombe de a i se alătura. El era un ecumenist – îl venera pe Papa şi i-a cerut să-i binecuvânteze lucrarea, iar cei care au publicat ediţia engleză a lucrării Nădejdea noastră i-au spus autorului de faţă că fuseseră nevoiţi să scoată din ea nişte ample materiale ecumeniste. Şi a mai fost şi serghianist – sub presiunea din partea autorităţilor – şi i-a spus o dată unui fiu duhovnicesc de 15 ani să se întoarcă la Komsomol (Uniunea Tinerilor Comunişti ). În 1980, el s-a dezis public de activităţile sale antisovietice la televiziunea sovietică. Atunci când ROCOR a primit pentru prima oară nişte parohii de pe pământ rusesc în 1990, el a refuzat cu încăpăţânare să se alăture lor, deşi la acea vreme era deja mult mai puţin pericol dacă o făcea. Iar către sfârşitul vieţii sale (a murit în iunie 2004) a devenit un susţinător înfocat al canonizării lui – Stalin!

Vorbind despre pr.Dimitrie, discernământul obişnuit pare să-l fi părăsit pe Pr.Serafim. Astfel, el a scris ,,predica înflăcărată, de primă însemnătate”  a pr. Dimitrie ,,nu a mai fost auzită în Rusia şi poate că nici în întreaga lume ortodoxă din zilele Sfântului Ioan de Kronstadt” (pag.859) – o exagerare uimitoare care l-a aşezat pe pr. Dimitrie deasupra Patriarhului Tihon şi a altor mari predicatori dintre adevăraţii martiri şi mărturisitori ai Rusiei. Iarăşi, el a spus adesea că se afla în aceeaşi Biserică cu pr. Dimitrie, dacă-i cităm cuvintele potrivit cărora: ,,Unitatea Bisericii stă în diviziune la ora actuală” (pag. 863) ca să arate că schisma evidentă dintre Patriarhia Moscovei şi ROCOR fie că nu exista, fie era de mică însemnătate.

În 1980, atunci când pr. Dimitrie s-a ,,pocăit” în faţa puterii sovietice, împlinind prin aceasta profeţia Mitropolitului Filaret, care a afirmat cam pe de-a dreptul că el va cădea pentru că nu se afla în Biserica cea Adevărată, s-a vorbit foarte mult despre pericolul ,,exaltării maliţioase”. Dar nimeni nu a exaltat. Căderea pr. Dimitrie a fost limpede o  cauză de tristeţe profundă, şi nu de triumfalism ****). Dar nu-i foloseşte nici pr. Dimitrie şi nimănui altcuiva să negi că a fost vorba despre o cădere, ceea ce au încercat să argumenteze numeroşi liberali. Autorul de faţă a auzit de la un fiu duhovnicesc al pr. Dimitrie, acum preot al Bisericii celei Adevărate din Rusia, că nu a mai fost niciodată acelaşi om după dezicerea sa publică. Şi, după cum am observat mai devreme, în ultimii săi ani, el a devenit un susţinător înfocat al celui mai rău aspect al Patriarhiei Moscovei, idolatrizarea lui Stalin. Deoarece casa lui a fost construită pe nisip, nisipul comunismului sovietic, acesta este singurul motiv pentru care a căzut (Matei 7.27).

Oricât de multă compasiune a simţit pentru pr. Dimitrie, Pr. Serafim s-a înşelat în a-l prezenta drept model de urmat şi ,,mărturisitor”. (nu cumva s-a înşelat la fel şi în privinţa pr. Gheorghe Calciu şi a pastorului Richard Wurmbrandt ?) Mai întâi pentru că el nu aparţinea Adevăratei Biserici şi nu mărturisea Credinţa cea Adevărată (ceea ce nu înseamnă, fireşte, că nu a făcut uneori şi lucruri bune). Apoi, pentru că a proslăvi un preot al bisericii sovietice, oricât ar fi el de curajos, înseamnă a subestima mărturiile adevăraţilor mărturisitori ai Bisericii din Catacombe. Dacă e cu putinţă să existe ,,martiri” şi ,,mărturisitori” care aparţin bisericii celei mincinoase care mărturiseşte erezia, atunci de ce s-ar mai strădui cineva să se pună în primejdia de a se alătura Bisericii celei Adevărate? Însă multe mii, chiar milioane de oameni tocmai făcuseră acest lucru, preferând moartea în loc să facă ce făcea pr. Dimitrie; şi trebuie să recunoaştem că poziţia lor nu doar că era ,,corectă” din punct de vedere canonic, ci era singura cale creştină.

 Să luăm doar un exemplu: în anii 70, exact în vremea în care pr.Dimitrie îşi rostea predicile înflăcărate, ierarhul din Catacombe Ghenadie (Secaci) trăia aproape de Novy Afon în Caucaz. Ierarhul sovietic Ilia de Sukumi (un agent KGB încă din 1962 şi acum ,,patriarh”  al bisericii oficiale georgiene) auzind de locul unde trăia acesta cu ajutorul unor spioni, i-a oferit lui Ghenadie un loc călduţ în interiorul organizaţiei bisericii sovietice. Ghenadie a refuzat, spunând că ar ,,pierde totul”  dacă ar accepta această ofertă. Atunci Ilia l-a denunţat KGB-ului, care l-a întemniţat într-o închisoare în Georgia şi l-a torturat până ce sângele a curs în valuri…

Ghenadie a fost un adevărat mărturisitor – iar Pr.Serafim i-a dedicat un capitol în cartea sa Sfinţii Rusiei din Catacombe. Atunci de ce i-a mai dedicat încă un capitol lui Dudko, cel care a făcut tot ceea ce Ghenadie refuzase să facă? Cum pot fi ei amândoi deodată mărturisitori?!

Părerea autorului de faţă ar putea fi criticată ca fiind ,,ultra raţională” şi ,,super corectă” dovedind o mândrie obişnuită a convertiţilor şi lipsă de compasiune. Cu siguranţă, el poate recunoaşte la el însuşi numeroase dintre trăsăturile pe care Pr.Serafim le stabileşte ca fiind tipice pentru mentalitatea convertitului. Dar ferească Dumnezeu ca noi să subestimăm vreodată mărturiile adevăraţilor mărturisitori prin proslăvirea falşilor mărturisitori – nu aceasta este calea adevăratei smerenii şi a compasiunii. Asta pentru ca să nu facem nici o greşeală: pentru că dacă proslăvim pe falşii mărturisitori, îi vătămăm şi pe ei (prin întărirea lor în propria lor erezie şi schismă) şi am putea cădea noi înşine din adevăr. Ceea ce s-a şi întâmplat exact, din păcate, cu unii dintre tovarăşii de strădanie ai Pr.Serafim după moartea lui… (autorul se referă probabil la căderea ROCOR în braţele Patriarhiei Moscovei prin abandonarea luptei şi a credinţei celei adevărate la care ţinuseră atât de mulţii sfinţii lor înaintaşi. A se vedea cum explică un fost membru al ROCOR modul în care s-a făcut posibilă această cădere aici )

Părintele Serafim însuşi, în ciuda greşelilor sale, a rămas în Biserica cea Adevărată până la moarte, şi este vrednic a fi amintit printre mărturisitorii cei adevăraţi. Autorul textului de faţă crede cu adevărat că dacă părintele ar fi trăit să asiste Anatema ROCOR împotriva ecumenismului din 1983, şi la sărbătoririle păgâne ale ecumeniştilor de la Vancouver din 1983, de la Assisi în 1986 şi Canberra în 1991, ca să nu mai amintim despre uniunea ecumeniştilor ortodocşi cu monofiziţii de la Chambesy din 1990 şi cu romano-catolicii de la Balamand din 1994, ar fi revenit la poziţia lui anterioară mai zilotă şi la concepţia comună cu privire la această chestiune a Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.

Să recunoşti acest fapt în duh de smerenie şi de ascultare nu înseamnă să fii ,,supercorect” sau fariseu, ci înseamnă a fi drept şi ortodox; pentru că ,,ortodoxie” înseamnă ,,dreaptă credinţă”. Mai mult, înseamnă să fii cu adevărat plin de compasiune; pentru că ,,cea mai mare faptă de milostenie” potrivit Sfântului Fotie cel Mare, ,,este să spui adevărul”. Rezultă de aici că dacă luăm în râs nevoia de asemenea corectitudine mândrindu-ne cu a noastră ,,ortodoxie a inimii” – ceea ce a nu a făcut nici unul dintre Sfinţii Părinţi – ne primejduim a fi osândiţi. Pentru că, potrivit cuvintelor Domnului: ,,cela ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor…”(Matei 5,19).

Text revizuit pe 19 iunie / 2 iulie, 2004.

Sfântul Ioan Maximovici

sursa

 

 *) Ecleziologia Sfântului Chiril al Kazanului la care se face referire în acest text este următoarea:

,, …Tainele săvârşite de către serghianişti care sunt hirotoniţi în mod canonic şi nu au interdicţia de a sluji ca preoţi, sunt fără îndoială Sfinte Taine mântuitoare pentru cei care le primesc cu credinţă, în simplitate, fără deliberări şi îndoieli cu privire la validitatea lor, şi care nu suspectează nimic incorect la caracterul serghianist al Bisericii. Dar în acelaşi timp, ele slujesc pentru judecata şi osândirea chiar a celor care le săvârşesc şi a celor care se împărtăşesc de ele înţelegând bine neadevărul pe care se întemeiază serghianismul, şi prin lipsa lor de împotrivire dau dovadă de o nepăsare  aducătoare de moarte faţă de felul în care este maimuţărită Biserica. Pentru aceasta este esenţial pentru un episcop (cu adevărat) ortodox să se reţină de la comuniunea de rugăciune cu serghianişti. Acelaşi lucru este de mare importanţă şi pentru mirenii care au o atitudine conştientă cu privire la toate amănuntele vieţii bisericeşti…” Nu sunt necesare prea multe comentarii, găsim că sunt suficientele observaţiile autorului textului.

**) Despre Vlădica Averchie Tauşev putem aminti că el a făcut precizări ecleziologice foarte valoroase în legătură cu unde putem afla Biserica cea Adevărată şi în legătura cu pseudo-ortodoxia bisericilor oficiale ecumeniste, renovaţioniste, serghianiste şi apostate. El este citat adesea în mediile ,,tradiţionaliste” oficiale în încercarea de a confisca şi denatura mesajul său cu privire la Biserică. Deşi este foarte limpede şi este notoriu că Vlădica Averchie a adoptat poziţia zilotă ,,ultra-corectă” cu privire la Biserică şi că el considera ca fiind lipsite de har bisericile pseudo-ortodoxe oficiale căzute în ecumenism, ei totuşi îndrăznesc să-l citeze pe fondul totalei lipse de cunoştinte teologice despre ecleziologie şi al lipsei de dragoste de adevăr cultivate în acele medii. A se vedea de pildă textele Vlădicăi Averchie postate pe site-ul  http://www.razbointrucuvant.ro/.

***) Despre Biserica Rusă din Catacombe se tace mâlc în zona ortodoxiei oficiale pentru că dacă lumea ar afla despre existenţa şi despre mărturia ei, despre sfinţii ei şi mărturia lor scrisă cu sânge în cursul celei mai fioroase prigoane împotriva Bisericii lui Hristos, ar înţelege degrabă că Patriarhia Moscovei este o pseudo-biserică şi că celelalte biserici cu care se aseamănă şi e unită în duh, adică toate bisericile ,,ortodoxe” oficiale sunt şi ele doar nişte ,,pseudo-biserici”.

****) Căderile ,,preotului” şi ,,mărturisitorului” Dimitrie Dudko, cel care s-a căit public la televiziunea sovietică de ,,păcatele” lui antisovietice din perioada sa ,,mărturisitoare”, cel care spre sfârşitul vieţii susţinea cu înflăcărare canonizarea lui Stalin, sunt văzute a fi drept faptele unui mărturisitor iar greşelile pr. Serafim Rose sunt considerate etalon de ortodoxie autentică şi sunt aduse ca argument pentru o pseudo-ecleziologie care susţine rămânerea în comuniune cu erezia (vezi http://www.razbointrucuvant.ro/?s=Dudko ).

,,Ce este aceasta dacă nu nebunia ce urmează după căderea din Har, după înşelare?”(Sfântul Victor de Glazov al Bisericii Ruse din Catacombe)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în adevarata ortodoxie, Biserica din catacombe, ciprianiti, comunisti, ecumenism, erezii, ROCA, ROCOR, zilotism și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Despre pseudo-ortodoxia teoriilor ,,căii împărăteşti” şi a ,,extremelor ce trebuie evitate: ecumenismul şi stilismul” (2)

  1. andrei zice:

    Va deranjez cu o rugaminte, as vrea daca se poate sa imi trimiteti si mie niste link-uri sau chiar textul in word cu viata Noului Mucenic Mitropolit Chiril al Kazanului cel care a recunoscut harul tainelor Patriarhiei Moscovei în 1934, precum si cu sau despre Istoria Bisericii din Catacombe si a Sfintilor sai (a fost cumva tradusa in ro cartea Pr. Serafim Rose, „Sfinţii catacombelor Rusiei” ?).Nu gasesc nicaieri informatii despre viata si marturisirea lui de credinta. Orice materiale despre Sf Chiril si sfintii Bis. din Catacombe sunt binevenite. Ar fi minunat daca textul este in limba romana.
    Imi cer iertare pt indrazneala si va multumesc pt intelegere.
    Doamne ajuta. Imi puteti raspunde la adresa, dogmartist7@gmail.com

  2. un ortodox zice:

    andrei credinta crestina este foarte grea,asa ca fi atent :pina la luarea unei hotariri definitiva harul exista IN PRINCIPIU !!!!!! nu lucrator ca la binecredinciosi !! adica o familie e in regula pina unul pleaca si curveste-atunci harul il paraseste pe curvar dar taina casatoriei inca lucreaza,este valabila !! pina la o desfacere a casatoriei !!! asa e si cu tainele bisericii cand se produce o schisma !!! in gruparea care gresete harul lucreaza tot in pricipiu pina la un sinod…adica pina la un sinod orice persoana din gruparea care greseste poate spune:am gresit !! si astfel sa intre iar in posesia harului !!! si este si logic sa fie asa caci altfel nimeni nu s ar mantui caci nu este om fara greseala !!! de aceeea nici o biserica de stil vechi nu a ales patriarh,de aceea nici diaspora rusa nu a ales patriarh..ca sa ofere celor ce gresesc sansa sa se poata intoarce usor !!alegerea unui patriarh ar oficializa ruperea bisericii si intoarcerea s ar face doar cu botez….ca a unui pagan..asa sper ca gandea acest mucenic,daca ar gandi altfel adica sa spuna ca aceasi lucrare o are si patriarhia moscovita si diaspora degeaba a fost canonizat,degeaba a murit martir ca moare in erezie !! caci serghianismul este erezia lui antihrist !!! caci antihrist fiind politic distruge biserica luind o sub ocrotirea lui…sf Averchie spune clar ca serghianismul este mai rau ca erezia !!! cine are urechi sa citeasca (un fel de gluma)

  3. un ortodox zice:

    frate mirel,tu ai sa intelegi sigur sigur ce am sa scriu acum dupa multi ani de cercetari!!cartile din limba romana a sf Serafim Rose(care a fost si canonizat) sant tipografiate de cei de pe nou!!! eu am lucrat intr o tipografie a bor si stiu cum se inlocuieste ce e dureros pt ei cu ceva mincinos mincinos !!! Sf Serafim Rose a fost primit prin botez!!!!!!!!!!!!!!!! dar s a scris minciuna cu mirungerea si pe multi ia pus pe ganduri !!! sf Ioan Maximovici sfant al carui nume il port si e sfantul meu ocrotitor(caci am fost botezat acum 10 ani..) a explicat legatura sa cu preotul acela care in principiu apartinea de o biserica oficiala dar nu s a mai scris asta ca ei acei ierarhi care l au dat in judecata pe sfant il urau si erau posedati de draci caci au si tradat pe fatza ortodoxia dupa cum sti in anii urmatori..in cartea vietii Sf Serafim Rose aia verde sant minciuni grosolane minciuni diavolesti,eu dupa ce am aflat adevarul caci am rude de stil vechi in sua am aruncat cartea rupta sa nu mai minta si pe altii, prima carte a sf Ioan Hozevitul publicata in Romania de ucenicul lui fost cumparata imediat de m anania (bor ) si arsa !!! este greu pentru omul obisnuit sa inteleaga tupeul diavolesc al acestor slujitori ai satanei de acum..Hristos sa va lumineze mintile sa intelegeti tupeul acesta maxim al mincinosilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s