Puterea anatemei

de Vladimir Moss

  În ultimele decenii, dezvoltarea ecumenismului şi a altor erezii a fost acompaniată de  atacuri susţinute asupra puterii anatemei bisericii în general şi în particular asupra anatemei pan-ortodoxe împotriva noului calendar din 1583, 1587 şi 1593, a anatemei bisericii ruseşti asupra tuturor celor care au cooperat cu comuniştii în 1918 şi 1928 şi a anatemei ROCOR împotriva ecumenismului din 1983.Acest lucru nu este surprinzător: dacă, dupa cum Adevărata Biserică Ortodoxă crede, ecumeniştii şi alţi eretici au fost aruncaţi din Biserică prin puterea de a lega şi de a dezlega, deţinută de preoţia Bisericii, atunci este logic ca ei să incerce să submineze această putere. Să examinăm cateva
dintre argumentele ereticilor.

1. Despre anatema în general

Sfântul Teofan Pustnicul scrie: Anatema este mai precis separarea de biserică, sau excluderea din sânul ei a celor care nu îndeplinesc condiţiile unităţii cu ea şi care încep să gândească diferit faţă de ea, diferit faţă de calea pe care ei înşişi au promis să o urmeze atunci când s-au alăturat ei (s-au botezat).[1]

Sfântul Ioan Maximovici avertizează : „În documentele sinoadelor şi calea urmată de Biserica Neotestamentară, cuvântul anatema devine o totală separare de biserică. Biserica Universală ( Sobornicească ) şi Apostolică anatemizează „lasă-l pe el să fie anatema”, „lasă să fie anatema” însemnând o completă rupere de Biserică. În timp ce, în cazul separării de comuniunea bisericii şi a altor pedepse pentru ispăşirea păcatelor unei persoane, persoana rămâne membră a bisericii, deşi participarea ei ca persoană la împărtăşirea harului a fost limitată ,  aceia asupra cărora s-a pronunţat anatema au fost complet separaţi de Biserică până la pocăinţa lor  .

Realizând că omul este incapabil să se mântuiască , observând încăpăţânarea şi împietrirea inimii lui, Biserica pământească îl lasă la Judecata lui Dumnezeu. Acea judecată este iertătoare cu păcătoşii care s-au căit, dar înspăimântătoare pentru duşmanii încăpăţânaţi ai lui Dumnezeu.

” Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu…fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor”  ( Evrei 10,31 ; 12,21 ).[2]

Ca replică pentru aceste versete, ereticii pot răspunde : „Ei bine, anatemele exclud oamenii din Biserică. Dar aceasta este doar o judecată provizorie, în măsura în care judecata bisericii nu este încă judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu poate contrazice judecata bisericii. Şi ştim că Biserica adesea greşeşte în judecăţile ei. La urma urmei, biserica este compusă din oameni, care cu toţi sunt supuşi greşelii.”

Desigur este adevărat că ierarhii pot face greşeli şi Dumnezeu nu este constrâns să urmeze greşelile ierarhilor. Oricum înainte de a stabili cum şi unde o greşeală a fost făcută este necesar să definim ce este cu adevărat o anatemă. Pentru această vom arăta mai întâi ca anatema adevărată exclude un om din biserică şi că această judecată nu este provizorie. De ce? Pentru că Domnul însuşi a spus când i-a dat cheile Împărăţiei Cerurilor lui Petru: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în cer”( Matei 16,19). Aşadar Domnul nu îngăduie nici o distanţă între judecata  Adevăratei Biserici pe pământ şi judecata Lui din ceruri. Atât timp cât biserica acţionează în concordanţă cu legea lui Dumnezeu, judecata ei este aceeaşi cu judecata lui Dumnezeu. Iar asta este aşa pentru că i-au fost date lui Petru cheile Împărăţiei Cerurilor şi ceilalţi apostoli şi succesorii lor nu pot constitui o putere judiciară separată şi independentă, ci mai degrabă pot constitui puterea discernerii judecăţii celui mai competent Judecător şi singurului adevărat, Dumnezeul Atotputernic. Ei sunt „cheile cunoaşterii” deţinute de ierarhii adevăraţi dar care au fost pierdute de farisei şi eretici (Luca 18,52) .

Astfel , Sfântul Ioan din Karpathos interpretează cheile oferite lui Petru ca reprezentând cheile cunoaşterii spirituale: „ Lui Petru i-au fost date mai întâi cheile, dar apoi i s-a dat voie să cadă în păcat negându-l pe Hristos, şi aşa mândria lui a fost umilită de decăderea lui.Să nu fiţi surprinşi apoi dacă după ce aţi primit cheile cunoaşterii spirituale cădeţi în diferite gânduri diabolice.”[3]

Similar, Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre cheile cunoaşterii ” Ce ar trebui să spun despre aceia care vor să se bucure de reputaţie, şi care vor fi făcuţi preoţi, prelaţi (episcopi), stareţi, şi care vor să primească împărtăşirea gândurilor celorlalţi, şi care spun că merită să lege şi să dezlege? Când văd că nu ştiu nimic din lucrurile necesare şi dumnezeieşti, şi nici nu învaţă acele lucruri pe alţii, nici nu-i conduc spre lumina cunoaşterii, ce altceva să fie decât ce Hristosul a spus fariseilor şi cărturarilor: „Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe Cheia Cunoştinţei; nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat ” (Luca 11:52).[4]

Din nou, ţinând cont de părintele englez ortodox, Beda venerabilul (+735), puterea legării şi dezlegării constă în puterea de a discerne cine merită să intre în Împărăţia Cerurilor : „Cheile Împărăţiei Cerurilor desemnează actuala cunoaştere şi puterea de a discerne cine merită să fie primit în împărăţie şi cine trebuie să fie exclus din ea.”[5]

Aşadar sfinţii ierarhi îi leagă pe eretici şi îi exclud din Biserică prin harul cunoaşterii duhovniceşti care îi inspiră să ştie cine merită să fie în biserică şi cine nu.Nu este o putere de judecată independentă de puterea lui Dumnezeu, ci puterea de a vedea cum Dumnezeu a judecat deja. Astfel ei confirma judecata lui Dumnezeu prin propria lor judecată şi anatemizare.

Aşa cum Sf. Dionisie Areopagitul scrie: În măsura în care ierarhul face cunoscute judecăţile lui Dumnezeu, el deasemenea are puterea de a excomunica. Într-adevăr, nu că atotcunoscătoarea Dumnezeire cedează la fiecare impuls necugetat, dacă pot vorbi aşa cu toată reverenţa. Dar ierarhul se supune Duhului, care este sursa oricărei taine şi care vorbeşte prin intermediul cuvintelor.

Ei excomunică pe acei oameni nedrepţi pe care Dumnezeu deja i-a judecat. El spune: „Primeşte Duhul Sfânt, dacă ierţi păcatele cuiva, ele sunt iertate;dacă ţii păcatele cuiva, ele sunt ţinute”. Şi celui luminat de descoperirea sfântă a atotsfântului Dumnezeu Tatăl i se spune în Scriptură :” ceea ce legi pe pământ va fi legat şi în cer, şi ceea ce dezlegi pe pământ, va fi dezlegat şi în cer.”

Astfel Petru însăşi şi toţi ierarhii ca el au avut judecata Tatălui revelată lor, şi , ei însăşi fiind oameni care arată revelaţia şi tâlcuirea ei, au primit sarcina de a-i indica pe prietenii lui Dumnezeu şi de a-i ţine departe pe cei fărădelege. Acea sfânta înştiinţare a lui Dumnezeu a venit la el aşa cum Scriptura arată nu prin sine, nu printr-o revelaţie trupească, ci prin înţelegerea şi sub influenţa lui Dumnezeu care l-a iniţiat în ceea ce cunoştea. În mod similar, ierarhii lui Dumnezeu trebuie să-şi folosească puterea de excomunicare, ca de altfel toate celelalte puteri preoţeşti (canonice) până acolo unde le-a fost rânduit de Dumnezeu , sursa tuturor tainelor. Şi orice altcineva trebuie să se supună ierarhilor când acţionează ca atare căci ei sunt inspiraţi de Dumnezeu însăşi. „Cel ce nu te primeşte pe tine”, spune, „pe Mine nu mă primeşte”.[6]

Putem vedea adevărul în povestea excomunicării lui Arie din Biserică. La început , ierarhul mucenic Petru, arhiepiscopul Alexandriei, l-a alungat din comunitate (de la împărtăşanie) în dioceza sa. Câţiva ani mai târziu când Sf. Petru era în închisoare, Arie a simulat pocăinţă şi mai mulţi preoţi, inclusiv viitorii episcopi Achile şi Alexandru au venit la Sf. Petru şi l-au implorat să-l accepte în comuniune (la împărtăşanie).Cu toate acestea, Sf. Petru a refuzat, spunând: „Pe Arie, eu refuz să-l accept, pentru că el a fost alungat din Sfânta Biserică de Dumnezeu însuşi şi excomunicat nu neapărat de judecata mea, cât de a lui DUMNEZEU”. Apoi le-a spus lui Achile şi Alexandru : „Îl blestem pe el, nu prin propria mea judecată, ci prin cea a lui Hristos Dumnezeul meu, care mi-a apărut noaptea trecută. În timp ce mă rugam, după obiceiul meu , o lumină orbitoare a strălucit dintr-o dată în celula mea de închisoare, şi eu l-am privit pe Domnul Iisus Hristos sub înfăţişarea unui tânăr de 20 de ani. Faţa Lui era mai strălucitoare decât soarele, astfel încât nu am putut suporta să privesc asupra măreţiei negrăite a înfăţişării sale.Era îmbrăcat într-o robă albă ruptă de sus până jos pe care o ţinea la pieptul Său cu ambele mâini pentru a-şi acoperi goliciunea. Văzând aceasta, spaima m-a cuprins şi L-am întrebat:”Cine este acela, o Mântuitorule, care Ţi-a rupt îmbrăcămintea?” Domnul a răspuns „Nebunul de Arie a rupt-o prin separarea oamenilor pe care i-am răscumpărat cu sângele Meu. Ia aminte să nu-l primeşti în comuniune cu Biserica.”[7]

Acum Biserica lui DUMNEZEU, învelişul lui Hristos este întotdeauna una şi nu se poate diviza în ea însăşi.Cu toate acestea, Arie a divizat-o prin erezia sa, care nu poate să însemne decât întoarcerea oamenilor de la Biserica prin erezia sa. Aceasta înseamnă la rândul său că erezia separa ereticii de biserică, nu prin vreun act care ţine de ierarhia Bisericii, ci prin judecata lui Hristos însuşi înainte de acţiunile ierarhilor pământeşti.Ierarhii bisericii pământeşti discern , se supun şi confirmă judecata Bisericii cereşti şi capului său Domnul Iisus Hristos. Pentru că numai : „Domnul omoară şi învie, El coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo” (1 Împăraţi(1Samuel)* 2:6), şi  singur „are cheile iadului şi ale morţii” (Apocalipsa 1:18).

Deci în acest context putem înţelege cuvintele Domnului către Nicodim „Cel ce nu crede a şi fost judecat” (Ioan 3:18). Iarăşi apostolul Pavel spune: „Un om care este eretic …este de sine condamnat” (Tit 3.10-11). Deci nu pot fi „eretici necondamnaţi încă” aşa cum Chiprianitii afirma : „Toţi ereticii sunt condamnaţi imediat ce îşi predica erezia public” şi sunt „falşi episcopi” chiar „înainte de condamnarea sinodului”, aşa cum este explicit afirmat de al 15-lea Canon al Sinodului I-II din 861.

Iarăşi , va fi util de notat distincţia făcută de noul ierarh mucenic Mark (Novoselov), Episcop de Sargievo şi liderul bisericii catacombei în Moscova ,între trupul tainic al bisericii şi organizaţia ei externă vizibilă.[8] Până ce un eretic este condamnat de un Sinod canonic , el rămâne membru al organizaţiei externe, vizibile, a Bisericii, chiar dacă el a fost înlăturat de la trupul tainic al Bisericii de Hristos Însuşi.

În acord cu această distincţie, putem spune că Arie a fost înlăturat din trupul tainic al Bisericii de către Hristos imediat ce a început să-şi proclame public erezia, dar a fost înlăturat din organizaţia exterioară a bisericii, la început de către sinoadele locale ale Bisericii Alexandriei sub sfinţii Petru şi Alexandru şi apoi de către primul Sinod Ecumenic de la Niceea.

„Dar dacă ereticii sunt deja condamnaţi imediat ce îşi proclama public erezia” poate fi obiectat, „de ce este necesar că ierarhii să se întâlnească în sinoade şi să-i anatemizeze?” Pentru că un eretic deja condamnat care nu este recunoscut ca atare şi îi este permis să continue să-şi proclame erezia tuturor în timp ce participă la tainele bisericii, îi va conduce pe mulţi alţii spre pierzare. Este aşadar necesar să-i alungi pe  ereticii deja condamnaţi de ei înşişi din organizaţia externă a Bisericii, astfel încât drept credincioşii creştini să nu fie otrăviţi de ereziile lor, ci să-i privească cu dispreţ aşa cum Domnul le-a poruncit când a spus: „iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18:17).

Capitolul 2

Despre unele anateme în particular

Să ne întoarcem acum la cazurile particulare de anateme valabile şi la argumentele folosite în încercarea de a submina valabilitatea lor… Ereticii contemporanei ” Ortodoxii Mondiale” intră sub condamnarea unor anateme din mai multe epoci istorice.  Printre acestea se numără:

a) Anatemele celor de-al Patrulea, Cincilea, Şaselea, Şaptelea Sinoade Ecumenice împotriva ereziei monofizite.  În 1990, în Chambesy, Elveţia,  la o întâlnire între reprezentanţii  Ortodoxiei Mondiale şi ereticii monofiziţi, aceştia au convenit să ia „o atitudine pozitivă” dar fără a accepta în mod oficial, ultimele 4 Sinoade Ecumenice şi  Părinţii care au luat parte la ele , şi  ridicarea anatemelor împotriva lor; în timp ce ortodocşii au fost de acord să ridice anatemele împotriva sinoadelor monofizite şi a părinţilor, incluzându-i pe  notorii ereziarhi Dioscuros, Timotei şi Sever . Astfel, ambele „familii de Biserici” (o nouă expresie necunoscută a eclesiologiei ortodoxe) au fost de acord că „toate anatemele şi condamnările din trecut care ne despart ar trebui să fie ridicate de către Biserici pentru ca ultimul obstacol ce împiedica deplina unitate şi comuniune a celor 2 familii ale noastre să fie eliminat  prin harul şi puterea lui Dumnezeu.”

Dar acest lucru înseamnă că toţi cei 630 de Sfinţi Părinţi care au rostit aceste anateme şi condamnări au greşit!

Desigur Bisericile Ortodoxe Autocefale au respins deja implicit Sinoadele şi pe Sfinţii Părinţi prin comuniunea lor în rugăciune şi taine cu tot felul de eretici, şi chiar păgâni, Adunările Generale CMB de la Vancouver, în 1983 şi Canberra, 1991, fiind probabil cele mai extreme exemple. Aceasta reprezintă o alta şi importantă etapă de a spune în mod explicit ca Sinoadele Ecumenice au greşit, ca monofiziţii nu ar fi trebuit condamnaţi, că ei au fost ortodocşi toate aceste secole deşi Sfinţii Părinţi şi toţi sfinţii Bisericii Ortodoxe i-au considerat eretici. Acest lucru nu este pur şi simplu un eşec în a se ridica la standardele Sinoadelor Ecumenice: este  o completă renunţare la standarde. În esenţă, Bisericile Ortodoxe Locale s-au plasat singure sub anatemele împotriva monofizitismului începând cu al Patrulea Sinod Ecumenic încoace, şi trebuie considerate a fi „semi-monofizite”.

b) Anatemele Sinoadelor Constantinopolitane împotriva romano-catolicismului (1054, 1340). În 1965, Patriarhul Ecumenic Atenagoras „a ridicat” anatema din 1054 împotriva romano-catolicilor. Apoi în 1994, Biserica Ortodoxă a semnat un acord cu catolicismul la Balamand, în care Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică au fost declarate biserici-surori în sensul deplin, „doi plămâni” ai aceluiaşi organism (cu monofiziţii „al treilea plămân”?). Acordul de la Balamand, care a fost semnat din partea ortodoxă de către Moscova, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, România, Cipru, Polonia şi Finlanda, declară: ” Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică … se descoperă din nou reciproc ca biserici-surori” şi „se recunosc reciproc ca biserici surori”. „De către fiecare parte este recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – profesia de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine, succesiunea apostolică a episcopilor şi mai presus de toate, o singură preoţie celebrând singura Jertfă a lui Hristos  nu poate fi considerată a fi proprietate exclusivă a uneia din Bisericile noastre”. Botezul papiştilor pocăiţi în Biserica Ortodoxă a fost interzis: „toată rebotezarea (sic) este interzisă.” Biserica Ortodoxă „recunoaşte Biserica Catolică în întregul său ca o biserică sora, şi indirect recunoaşte şi Bisericile Catolice Orientale” (uniaţii).

Mai recent , în cadrul unei slujbe de la Constantinopol la care au luat parte atât Papa cât şi Patriarhul Ecumenic, numele Papei a fost comemorat înainte de al Patriarhului .[9] Nici o reacţie oficială sau critică nu a urmat de la niciuna din Bisericile Locale. Patriarhul Ecumenic trebuie considerat acum oficial un uniat, şi  căzut sub anatemele din secolele XI-XIV împotriva romano-catolicismului.

C) Anatemele împotriva noului calendar papal (1583,1587, 1593).

 Episcopul ciprianit Ambrozie al Metonului neagă faptul că aceste anateme cad pe noii calendarişti contemporani spunând: „sinoadele din sec al XVI-lea au anatemizat introducerea noului Paste Papal bazat pe noul calendar Gregorian”. Ele însă nu au anatemizat specific mixtul caracteristic folosit de către noii calendarişti „ortodocşi” care folosesc calendarul iulian pentru celebrarea Paştelui (în scopul de a evita condamnările clare ale celor care schimba calendarul pascal), dar folosesc Noul Calendar pentru sărbătorile fixe.” [10]

Acesta este un sofism. Al şaptelea punct al Consiliului Pan-Ortodox din 1583 declară: „Pentru că oricine nu urmează obiceiurile Bisericii aşa cum cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice au decis, şi Mineielor pe care au hotărât că trebuie să le urmăm, şi în opoziţie cu toate acestea  doreşte să urmeze Pastele Nou şi Mineiele astronomilor atei ai Papei, şi vrea să răstoarne şi să distrugă dogmele şi obiceiurile Bisericii care au fost pronunţate de către Sfinţii Părinţi, să fie acela anatema şi în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor…” Este evident că nu numai Pastele Papal ci deasemenea şi Mineiele Papale – adică „noul calendar pentru sărbătorile fixe”- cad sub anatema.

Dacă Episcopul Ambrozie doreşte să argumenteze că numai combinaţia celor două (Paştele şi Mineiele Papale) este sub anatema, şi că dintre cele 2 inovaţii doar Pastele Papal este într-adevăr gravă el trebuie să răspundă la întrebarea: De ce nu s-a spus asta? De ce din contră, Patriarhii Răsăriteni dau impresia clară că ambele inovaţii sunt anatemizate la fel? Dacă doar modalitatea de calculare a datei în care va pica Pastele a fost o inovaţie serioasă, de ce a fost necesar pentru vechii calendarişti greci să se rupă de noii calendarişti, dacă noii calendarişti încă mai păstrează Pastele Ortodox? Şi de ce atât de mulţi ierarhi ortodocşi au înţeles că Patriarhii au anatemizat Mineiele noi dacă de fapt ei au vrut să spună altceva?

Astfel, Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, rector al Academiei Teologice Sankt Petersburg, tutore al familiei regale şi primul ierarh adjunct al ROCOR-ului a scris: „Prin munca acestui Sinod [1583] a apărut: un volum sinodal, care a denunţat greşeala şi inacceptabilitatea calendarului Roman (catolic) pentru Biserica Ortodoxă, precum şi un decret Canonic Sinodal – Sigilionul din 20 noiembrie 1583. În acest Sigilion toţi cei trei mai sus menţionaţi Patriarhi cu Sinoadele lor, au chemat ferm şi neabătut ortodocşii, chiar până la vărsarea sângelui lor, să ţină Mineiele Ortodoxe şi Pascalia Iuliană, ameninţând pe călcătorii acestui lucru cu anatema, tăindu-i pe aceştia din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor…”

„În cursul următoarelor 3 secole: al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, o serie întreagă de Patriarhi Ecumenici s-au exprimat în mod decisiv împotriva calendarului gregorian şi, evaluându-l în spiritul decretului sinodal al Patriarhului Ieremia al II-lea, au sfătuit ortodoxia să-l evite…”

„Întrebare: este introducerea noului calendar de mare sau de mică importantă?”

„Răspuns: foarte important în special în legătură cu Paştele, şi este o tulburare extremă şi o schisma bisericească, care îndepărtează oamenii de la comuniunea şi unitatea cu întreaga Biserică a lui Hristos, îi privează de harul Duhului Sfânt, scutură dogma unităţii Bisericii, şi, ca şi Arie, rupe haina cea nepătata a lui Hristos, adică, îi dezbina peste tot pe ortodocşi, privându-i de unitatea minţii; rupe legătură cu Sfânta Tradiţie Bisericească şi îi face să cadă sub condamnarea sinodală pentru dispreţuirea Tradiţiei…”

„Întrebare: Cum trebuie să se poziţioneze ortodocşii faţă de noua schismă calendaristică conform canoanelor?”

„Răspuns: Ei nu trebuie să aibă nici o comuniune în rugăciune cu ei, chiar înainte de condamnarea lor Sinodală…”

„Întrebare: Ce pedeapsă se cuvine, în conformitate cu canoanele Bisericii pentru cei care se roagă cu noii schismatici calendarişti?”

„Răspuns: Aceeaşi condamnare ca şi acelora…” [11]

Din nou, într-o scrisoare către Mitropolitul Epifanie al Ciprului datată 20 sept 1975, Mitropolitul Filaret al New York-ului scria: „este evident pentru toţi că inovaţia calendarului a cauzat o schismă în Biserica Greacă în 1924, şi responsabilitatea pentru schismă cade exclusiv pe inovatori. Aceasta este concluzia la care va ajunge oricine va studia Sinodul Patriarhal (de la 1853)…” .[12] Datorită faptului că schisma calendarului din 1924 a afectat doar Mineiele şi nu şi Paştele, este evident că Mitropolitul Filaret, cu privire la presupuşii „extremişti” vechi calendarişti greci şi nu la ciprianiţi, a considerat Sinodul din 1853 ca expulzând noii calendarişti din Biserică…”

Episcopul Ambrozie îşi continuă atacul asupra anatemelor pan-ortodoxe după cum urmează: „există un ultim aspect la această problemă care trebuie menţionat: toate trei Sinoadele par să spună exact acelaşi lucru. Dacă un Sinod a făcut o declaraţie definitivă şi obligatorie, atunci de ce, după doar câţiva ani, un alt sinod trebuie să se adune ca să facă aceeaşi declaraţie? Şi de ce, câţiva ani după aceea, încă un al treilea? Deasemenea textele care s-au conservat sunt în greaca demotica – greacă foarte demotica – şi acesta este un lucru neobişnuit pentru un Patriarh Ecumenic să publice o astfel de enciclică foarte importantă în greaca demotică. De presupus că a existat un text în Biserica Greacă care a fost pierdut”.

De ce sunt anatemele repetate? Pentru acelaşi motiv pentru care repetam ciclul Evangheliei în fiecare an şi al Fericirilor în fiecare Duminică: Pentru că sunt importante! Cât priveşte faptul că enciclica este scrisă în greaca demotică, ce posibilă însemnătate poate avea aceasta asupra validităţii gândirii conţinute în ea? Dacă aşa cum Episcopul Ambrozie bănuieşte, textul anatemelor este un fals produs de către cineva care  a scris doar în greaca demotică, de ce acest lucru nu a fost subliniat de către nimeni timp de peste 300 de ani? De ce chiar şi atât de târziu în 1919 (adică cu 5 ani înainte de schimbarea calendarului), Hrisostom Papadopoulos însuşi a declarat că dacă va adopta noul calendar va deveni  schismatic ? Faptul important este că Biserica Ortodoxă a acceptat gândul exprimat în anateme ca fiind corespunzător gândului ei – şi Biserica are mintea lui Hristos. Dacă noii calendarişti schismatici, sau colegii lor de călătorie vechi calendarişti , aleg să pună la îndoială un eveniment sau fapt pe care Biserica l-a acceptat sute de ani, acest lucru nu ar trebui să-i afecteze pe cei care se încred în Biserică mai mult decât în raţionamentul greşit al lor sau al altora.

Episcopul Ambrozie continuă răspunzând la întrebarea dacă doar scrisoarea din 1848 a Patriarhilor Răsăriteni ar trebui să fie luată în serios cu privire la noul calendar ?:  „Da, cu siguranţă, dar şi celelalte ar putea fi luate în serios însă cu unele rezerve. Ele nu sunt o decizie ale unui Sinod Ecumenic de unde avem textul original şi ştim când au fost luate şi de ce.” Deci, potrivit Episcopului Ambrozie, doar anatemele emise de către Sinoadele Ecumenice şi de la care avem textele originale, pot fi acceptate din toată inima. Asta lasă pe dinafară toate Sinoadele Bisericii de la 787 (data celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic) fără excepţie, incluzând: Sinodul Local din 1054 care i-a anatemizat pe romano-catolici, Sinoadele din sec. al XIV-lea care i-au anatemizat pe varlamiţi, Sinoadele Pan-Ortodoxe din sec al XVI-lea, Sinoadele Locale ruseşti din 1918 şi 1923 care i-au anatemizat pe bolşevici şi pe renovaţionişti, Sinoadele Bisericii din Catacombă care au anatemizat serghianismul, deciziile Adevăratei Biserici Ortodoxe a Greciei din 1935, 1950, 1974 şi 1991 care au declarat pe noii calendarişti ca fiind lipsiţi de har, Sinodul local din 1983 care a anatemizat ecumenismul şi reiterarea acestuia în 1998…Se pare că multe dintre cele mai importante decizii de la nivel înalt ale Bisericii Ortodoxe pentru ultimii 1200 de ani trebuie puse sub îndoială, dacă este să acceptăm teza ciprianiţilor.

d) Anatema Bisericii Ruse din afara graniţelor împotriva ecumenismului din 1983.

Această anatemă, cea mai importantă din timpurile recente a fost criticată din mai multe motive. În primul rând, s-a susţinut că această anatemă a fost doar un avertisment pentru liderii Ortodoxiei Mondiale; nu i-a tăiat pe aceştia din Biserică. Cu toate acestea după cum am văzut anatemele sunt în general tocmai acte de separare din Biserică: ele nu sunt avertismente despre viitoare separări, ci proclamă faptul că separarea a avut deja loc.

În al doilea rând s-a susţinut că anatema din 1983 nu a căzut pe cineva în particular, pentru că nici un nume nu este menţionat individual. Cu toate acestea, în cazul în care ar fi aşa, atunci ar trebui să îl acuzăm pe Apostolul Pavel de cuvinte goale atunci când a emis următoarea anatemă generală: „Dacă vreun om nu-L iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, acela să fie anatema” (1Corinteni 16:22). Cu toate acestea, deşi nimeni nu este numit aici, aceste cuvinte sunt orice altceva numai în zadar nu, ci exprimă hotărârea înfricoşătoare pe lumea care nu iubeşte pe Dumnezeu. Din nou, apostolul spune: „Dar chiar dacă noi, sau  înger din cer, v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o , să fie anatema!” (Galateni 1:8). Nu poate fi nici o îndoială că această anatemă cade pe aceia care se îndepărtează de învăţătura apostolică deşi nimeni în particular nu este numit.

Din nou multe dintre anatemele Sinoadelor Ecumenice şi Locale sunt îndreptate împotriva învăţăturilor false, fără a numi în special învăţătorii falşi – sau pe cei mai importanţi dintre ei. Dar aceasta nu subminează în nici un caz valabilitatea sau puterea lor în relaţie cu toţi cei care predică erezia în cauză, în conformitate cu formula: „pentru toţi cei care învaţă… să fie anatema”. Dumnezeu ştie cui i se aplică anatema, chiar dacă oamenii nu ştiu, şi cuvântul anatemei este nu mai puţin decât ” Cuvântul lui Dumnezeu  viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și care pătrunde chiar până la despărțitura dintre suflet și duh.” (Evrei 6:12).

În al treilea rând se afirmă că anatemele cad doar pe acei eretici care au fost contemporani cu ierarhii care i-au anatemizat: pentru generaţiile ulterioare de eretici, anatemele trebuie să fie reaplicate de către „sinoadele de episcopi în viaţă”. Luat la concluzia lor logică şi absurdă, acest argument implică că fiecare nou Papă al Romei trebuie anatemizat imediat ce îşi ocupă scaunul, altfel acesta se întoarce la Ortodoxie şi dacă anatema din 1983 împotriva ecumenismului nu ar fi fost repetată de Sinodul ROCOR în 1998, şi-ar fi pierdut deja puterea, ca o mâncare căreia i-a expirat termenul de valabilitate! Dar să ne depărtăm de la astfel de sofisme! Aceia care argumentează în acest fel uita că Iisus Hristos este „acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna” (Evrei 13:8), şi adevărurile exprimate în anatemele Bisericii sunt adevăruri eterne, care nu îmbătrânesc. Aceştia uită de asemenea că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi ci al viilor.” (Matei 22:32), şi că adevăraţii Săi episcopi împreună cu cuvintele adevărului şi puterea cu care se pronunţă trăiesc pentru totdeauna.

În orice caz , nu sunt anatemele Sinoadelor Ecumenice reaplicate de către „Sinoade de episcopi în viaţă” în fiecare an în Duminica Ortodoxiei? Şi nu pentru că aceste anateme „şi-au pierdut din putere” în cursul anului trecut (ce gând blasfemiator!), ci tocmai pentru că oamenii nu ar trebui să uite semnificaţia lor eternă şi ar trebui ca prin a le pronunţa ei înşişi, să aibă grijă ca ei înşişi „să nu cadă sub propria lor anatema” prin participarea la erezie şi comuniunea cu ereticii. Astfel, Sinodiconul Ortodoxiei face ca să se manifeste încă o dată în timp judecata eternă a lui Dumnezeu, pentru aceia care ar putea uita că „în neam şi neam este adevărul Tău” (Psalmul 118:90).

Un al 4-lea argument împotriva anatemei din 1983 caută să limiteze validitatea anatemei nu atât de mult în timp, cât în spaţiu. Acest lucru a fost prima oară exprimat de către întâistătătorul ROCOR , mitropolitul Vitalie , în 1986 (deşi s-a corectat singur mai târziu), şi repetat de către părintele protopop Alexander Lebedev în 2000. Argumentul a fost că anatema împotriva ecumenismului era doar de importanta locală; ar putea cădea doar pe membrii ROCOR şi nu pe membrii altor biserici locale; de fapt, ideea că anatema ar putea avea aplicare universală a fost “erezia jurisdicţiei universale”.

Acum , în măsura în care o anatema este aruncată de către Ierarhii unui district împotriva unui eretic sau erezii care operează doar în acel district, se poate spune că este doar de importanta locală. Cu toate acestea, în măsura în care exprimă adevăruri universale şi eterne, acea anatemă va avea aplicare şi în alte districte, semnificaţia ei nefiind în nici un caz locală. Ca un exemplu, să ne uităm din nou la erezia ariană.

Arie a fost iniţial anatemizat de către Episcopul de Alexandria, ceea ce a însemnat că a fost exclus de la primirea Tainelor în întreaga Biserică din Alexandria. Potrivit Sfintelor Canoane, el ar fi trebuit atunci exclus din comuniunea cu toate celelalte Biserici ale celei Una Sfântă Catolică * şi Apostolică Biserică. Cu toate acestea, unii Episcopi din Bisericile vecine au fost de acord cu învăţătura lui Arie, deci el a fost capabil de a participa în Bisericile lor. Dar aceasta a contrazis nu numai Sfintele Canoane dar şi înţelegerea Bisericii ca fiind ea însăşi păstrătoarea singurului adevăr.  Deci primul Sinod Ecumenic a fost convocat pentru a-l expulza pe Arie şi anatemizarea ereziei sale „în întreaga lume locuită”.

Aceasta explică de ce atunci când Bisericile locale au anatemizat o erezie, niciodată nu au definit anatema spunând: „dar desigur aceasta se aplică doar ereticilor din Biserica noastră locală”. Din contră: istoria arată ca Bisericile locale au anatemizat eretici nu numai în Bisericile lor proprii, dar şi în altele – şi s-au aşteptat ca celelalte Biserici să fie de acord cu ele. Astfel Nestorie, Patriarhul Constantinopolului a fost pentru prima oară condamnat de către un Sinod local al Bisericii Romei, condus de Sfântul Celestin; ereticii monoteliţi au fost  pentru prima oară condamnaţi de către un Sinod local, din nou, al Bisericii Romei ; şi ereticii papişti au fost pentru prima oară condamnaţi de către un Sinod local la Constantinopol.

Luaţi în considerare ceea ce a spus Sfântul Maxim despre monoteliţi: „În afară de faptul că s-au excomunicat singuri din Biserică, ei au fost depuşi şi lipsiţi de preoţie în sinodul local care avusese loc recent la Roma. Astfel , ce taine pot ei săvârşi ? Sau ce duh va coborî asupra celor hirotoniţi de ei?”  În mod clar Sfântul Maxim a crezut că anatema Bisericii locale de la Roma nu a fost numai „de importanta locală” ci avea validitate în toată Biserica Ecumenică.

Aspectele administrative şi căderile morale sunt treburile Bisericilor şi sinoadelor locale. Cu toate acestea, ereziile prin însăşi natura lor sunt de semnificaţie universală, având potenţialul de a infecta întreaga Biserică. Acesta este motivul pentru care apariţia unei erezii într-o Biserică locală nu este treaba numai acelei Biserici Locale, ci a tuturor Bisericilor locale – şi fiecare Biserică locală poate şi trebuie să o anatemizeze.

A fost întotdeauna o coincidenţă stranie că „antitezele eclesiologice” ale mitropolitului Ciprian de Oropos şi Fili au trebuit să apară în 1984, la doar un an după ce ROCOR a anatemizat ecumenismul şi pe ecumenişti. Deşi nu au admis niciodată public, această primă formulare a noii eclesiologii distincte a ciprianiţilor părea să fie o încercare de „antiteza” la „teza” ROCOR a anatemei din anul anterior. Aceste încercări oblice, non-explicite de discreditare a anatemei au continuat fără întrerupere până în zilele noastre. Cel mai recent exemplu vine din peniţa Arhiepiscopului Hrysostom al Etnei care scrie:”Se poate vedea destul de uşor de ce poziţia noastră austeră împotriva sincretismului religios al ecumenismului nu ne face bigoţi religioşi, sau înţelegători cu aceia care , uzurpând locul lui Dumnezeu, cred că au dreptul de a condamna ecumeniştii şi pe bolnavii ortodocşi (şi pe noi în mărturia noastră de iubire) ca eretici în afara Bisericii.Acţionăm prin echilibru perfect cu adevărurile duale ale exactitudinii confesionale şi a iubirii pastorale, aşa cum ar trebui” [13].

Deci nu trebuie să existe nici o înţelegere pentru „aceia care uzurpând locul lui Dumnezeu, cred că au dreptul de a condamna ecumeniştii şi pe bolnavii ortodocşi”. Rezultă că Arhiepiscopul Hrysostom nu are nici o simpatie pentru Mitropolitul Filaret şi pentru Sinodul ROCOR care a condamnat ecumeniştii – aceştia fără îndoială uzurpau locul lui Dumnezeu”! Desigur Hrysostom ar nega faptul că cuvintele sale se aplică Mitropolitului Filaret pe care ciprianiţii continuă să îl laude în totalitate în timp ce subminează şi denigrează principalele realizări ale vieţii sale. Dar nu poate fi nici un dubiu despre asta: chiar înaintea anatemei din 1983, Mitropolitul Filaret l-a condamnat pe patriarhul Moscovei ca fiind fără har şi după această a fost perfect consecvent în aplicarea anatemei sale tuturor ecumeniştilor, astfel încât „a uzurpat locul lui Dumnezeu” în conformitate cu învăţăturile ciprianite…

Să ne întoarcem acum la criticile pe care Episcopul Ambrozie al Metonului le face textului detaliat al anatemei din 1983. „În primul rând, dacă citeşti textul anatemei, definiţia pe care aceasta o da învăţăturilor ecumenismului este atât de exagerată încât aproape nici un ecumenist ortodox,în afară de Patriarhul Athenagoras, ar putea fi vreodată pus în categoria celor care învaţă această nouă doctrină”.

Acum anatema este împărţită în mai multe părţi. Prima este îndreptată împotriva „acelora care atacă Biserica lui Hristos învăţând că aceasta este divizată în aşa numitele „ramuri” care diferă în doctrină şi mod de viaţă”. Cu alte cuvinte, teoria ramurilor Bisericii este anatemizată. Ce este greşit sau exagerat în asta? Toţi ecumeniştii susţin teoria ramurilor. Deci toţi sunt sub anatema.

Anatema continuă : „sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor când toate „ramurile” sau sectele sau denominaţiile , şi chiar religiile vor fi unite într-un singur trup”. Aici o formă mai extremă a ecumenismului este anatemizata. Nu toţi ecumeniştii „ortodocşi” ar cădea sub această parte a anatemei deşi mulţi ar face-o , şi nu numai Patriarhul Athenagoras. Deci în prima parte a anatemei este condamnată o formă moderată a ecumenismului, teoria ramurilor inter-crestine,  şi în partea a doua este condamnată o formă mai largă inter-religioasă.

Anatema continuă: „şi care nu disting preoţia şi tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ce spun că Botezul şi Împărtăşania ereticilor sunt eficiente pentru mântuire”. Acest lucru este pur şi simplu o redeclarare a canonului apostolic 46, deci nu este „exagerat”, ci pură doctrina a Bisericii. Desigur se pune întrebarea dacă ciprianiţii înşişi cad sub această parte din anatema pentru că ei nu fac distincţie între preoţia şi tainele Bisericii şi cele ale ereticilor. Pentru că în timp ce spun că ecumeniştii sunt eretici, ei le recunosc tainele ca adevărate…

Anatema continuă: „prin urmare pentru cei care se împărtăşesc cu bună ştiinţă cu ereticii mai sus menţionaţi, sau sprijină, difuzează sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frăteşti sau a presupusei unificări a creştinilor separaţi, Anatema.” Aici nu doar ecumeniştii dar şi aceia care rămân conştient în comuniune cu ei sunt condamnaţi. Aceasta se aplică poate cel mai bine, Patriarhiei Ierusalimului, care în timp ce îşi exprimă rezervele despre ecumenism, cu toate acestea rămâne în unire cu ecumeniştii. Deci, vedem că raza de aplicare a anatemei împotriva ecumenismului este foarte largă şi se aplică mult mai multora decât celor mai extremişti ecumenişti.

Când ROCOR a intrat în comuniune cu ciprianiţii în 1994 şi a acceptat oficial eclesiologia lor, Episcopul Grigorie (Grabbe) a subliniat faptul că ciprianiţii „îşi mărturisesc învăţătura lor proprie şi în nici un caz pe cea ortodoxă asupra posibilităţii acţiunii harului Duhului Sfânt în Bisericile care au devenit în mod clar eretice.” Mai mult el a declarat: „În trecerea acestei Rezoluţii asupra comuniunii cu grupul Mitropolitului Ciprian, sinodul nostru a uitat din păcate despre textul Rezoluţiei acceptat anterior sub preşedenţia Mitropolitului Filaret care a anatemizat erezia ecumenistă… De fapt prin faptul că nu ne-am uitat asupra problemei serios şi am uitat despre anatemizarea noilor calendarişti ecumenişti care a fost anterior confirmată (şi prin faptul că nu au decis să anuleze această Rezoluţie), Sinodul nostru, oricât de greu ar fi să o admită, a căzut sub propria-i anatema…Trebuie să ne gândim că Sinodul Ierarhilor a intrat pe calea trădării tradiţiei patristice, sau doar dintr-o neînţelegere a permis o greşeală pentru care nu este încă prea târziu de a fi corectată la sesiunea din Noiembrie din Franţa?” [14]

Această greşeală a fost corectată din fericire câţiva ani mai târziu şi acum, dintre acele părţi ale fostului ROCOR care nu au intrat în comuniune cu Patriarhia Moscovei, doar urmaşii Mitropolitului Agatanghel rămân în ghearele eclesiologiei ciprianite. Dar  punctul principal al Episcopului Grigorie rămâne: eclesiologia ciprianită este incompatibilă cu anatema Mitropolitului Filaret împotriva ecumenismului. Deci toţi ortodocşii trebuie să aleagă fie una fie alta, şi nu pot pretinde a fi loiali amândoura.

Episcopul Ambrozie îşi continuă criticile asupra anatemei împotriva ecumenismului după cum urmează: „În al doilea rând, modul în care această anatema a fost aprobată sau mai degrabă nu a fost aprobată de către Sinodul Rusesc este foarte ciudat. După ce am vorbit cu mulţi episcopi ai ROCOR, mulţi dintre ei au afirmat că nu au avut cunoştinţă de existenţa acestei anateme decât până aceasta a fost publicată, incluzându-l pe Mitropolitul Lavru, iar acest lucru trezeşte cel puţin o impresie curioasă.”

Mitropolitul Lavru nu este, desigur,  martorul cel mai de încredere pe care Episcopul Ambrozie ar fi putut să-l citeze! S-a raportat că acesta a murit în ajunul Duminicii Biruinţei Ortodoxiei,  imediat după ce a dat comanda ca aceasta anatemă să nu fie citită în slujba de a doua zi. Desigur un martor mai credibil este Mitropolitul Filaret însuşi, care a trimis o copie a anatemei Părintelui Anthony Galamas din New York City, confirmând că aceasta este acum doctrina oficială a ROCOR.

Dacă anatema împotriva ecumenismului a fost un fals, de ce Sinodul ROCOR nu a spus asta niciodată? De ce, în loc să o condamne ca un fals, 14 episcopi au confirmat-o în texul original în 1998? Concluzia poate să fie doar aceasta: nu a fost un fals, dar unora dintre episcopi nu le-au plăcut implicaţiile sale clare…

„În al treilea rând”, continuă Episcopul Ambrozie, „aceasta anatema a fost de fapt scrisă în limba greacă, tradusă în limba engleză, apoi în limba rusă: acest lucru este evident din sintaxă. A fost lucrarea episcopilor ruşi? Nu, ştim de unde provine…Mănăstirea Boston – şi anume Mănăstirea Schimbarea la Faţă. Acest lucru a condus la toate însuşirile spuse de către Mitropolitul Vitaly şi ceilalţi episcopi ROCOR când aceştia au spus că anatema se referă numai la membrii propriei turme – „Nu anatemizam pe nimeni din afară… ar fi astfel absurd să pretindem că anatema a fost proclamată cu scopul de a-i tăia pe toţi ecumeniştii din Biserică chiar dacă aceştia mărturisesc doctrinele extreme descrise în textul anatemei””.

Dar de ce contează faptul că anatema a fost scrisă de către Mănăstirea Schimbarea la Faţă? Faptul important este că Sinodul a acceptat textul şi a devenit parte a mărturisirii de credinţă oficiale a ROCOR . Şi de ce are importanţă faptul că anatema a fost iniţial scrisă în limba greacă? Acest lucru ar fi relevant numai dacă variantele oficiale în limba rusă sau engleză sunt incorecte într-un fel sau altul – lucru pe care Episcopul Ambrozie nu-l pretinde.

Pretenţia Episcopului Ambrozie că „ar fi absurd să se pretindă că anatema a fost proclamată cu scopul tăierii tuturor ecumeniştilor din Biserica” nu poate fi în nici un fel justificată din text, care este o anatemizare perfect generală – adică excluderea din Biserica – a tuturor acelora care mărturisesc teoria ramurilor. După cum am văzut, încercarea de interpretare a anatemei ca aplicându-se numai pentru membrii ROCOR nu numai că nu are nici o bază în text, dar conduce la consecinţe absurde. Astfel, dacă interpretările ar fi corecte o femeie bătrână cu credinţa îndreptată spre ecumenism s-ar găsi sub anatema, în timp ce Papa de la Roma, Arhiepiscopul de Canterbury, Patriarhul Alexie al Moscovei şi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului ar rămâne cu toţii în cadrul Bisericii!

Imediat după aceasta Episcopul Ambrozie continuă prin absolvirea Mitropolitului  Filaret de toate criticile, spunând că nu ar trebui să confundăm „neclarităţile” anatemei (care, după cum am văzut, nu există) „cu condamnarea fără compromisuri, confesională şi absolut clară a ereziei ecumeniste de către Mitropolitul Filaret, pe care el a văzut-o evoluând în jurul lui, lucru pe care l-a exprimat în ale sale „scrisori deschise””. Cu alte cuvinte „vechiul” Filaret – Filaretul Scrisorilor Deschise – era bun, în timp ce „noul” Filaret – Filaretul Anatemei împotriva ecumenismului era nu chiar rău, dar „neclar” – şi putem da vina pentru această lipsă de claritate pe sfătuitorii săi…

Cu toate acestea, dacă ne uităm la standul confesional al Mitropolitului Filaret din Scrisori Deschise de la 1960 la Anatema din 1983, putem vedea un drum foarte clar şi consistent. Scrisorile Deschise îi avertizau pe capii Bisericilor locale că ecumenismul era o erezie şi că trădau adevărul ortodoxiei. Cu toate acestea, nimeni nu a fost anatemizat şi nici relaţiile cu aceste biserici nu au fost rupte în acest moment. Totuşi, când a devenit evident faptul că Bisericile locale nu aveau de gând să răspundă avertismentului său  Mitropolitul şi-a convocat Sinodul pentru a întări sancţiunile împotriva lor şi pentru a adopta o poziţie mai strictă. Liberalii din ROCOR, sub conducerea Arhiepiscopului Antonie de Geneva, au luptat împotriva acestei presiuni. Cu toate acestea, apostazia din lumea ortodoxă nu putea fi negată, şi după ce Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor din 1983 din Vancouver a atins noi culmi de anticreştinism, Sinodul ROCOR care s-a întâlnit de asemenea în Canada, a anatemizat ecumenismul. Acesta a fost punctul culminant al luptei Mitropolitului Filaret de a trage o linie fermă între Adevăr şi minciună, între Biserica Adevărată şi cea falsă – o linie pe care ciprianiţii au tot încercat să o tulbure de atunci.

III Cine are puterea de a anatemiza.

În dialogul recent dintre Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei şi „Sinodul în Rezistenţă” ciprianiţii au refuzat să accepte cererea Adevăratei Ortodoxii de a accepta  „validitatea condamnării ecumenismului de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi de către Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi a Greciei” [15]; s-au temut să îi anatemizeze pe eretici deoarece continuau să creadă că ei (ereticii) sunt în continuare în interiorul Bisericii Adevărate.

Mai mult, în acest document, ei au adus încă o justificare a  acestei strategii elitiste de şedere pe gard, o justificare adusă pentru prima oară în a lor „Epistola Informativă” din 1998: ei resping autoritatea oricărui Sinod contemporan de a-i anatemiza pe eretici. Astfel ei scriu că „un drept şi o „demnitate” atât de mari sunt „acordate” numai corului Apostolilor şi „acelora care au devenit cu adevărat succesorii lor în sensul cel mai strict plini de har şi de putere” (Sf. Ioan Gură de Aur)”. Ei continuă: „nu putem să înţelegem această tendinţă grăbită în zilele noastre de a anatemiza şi de a condamna, până când astfel de urmaşi  vor exista, „toţi cei care sunt ortodocşi în toate privinţele anatemizează potenţial pe fiecare eretic, chiar dacă nu verbal” (Sf. Teodor Studitul)” (6.10).

Cu toate acestea, în cazul în care nu există nici un Sinod în lumea de astăzi care are harul şi puterea de a-i anatemiza pe eretici atunci cea Una Sfântă Sobornicească Biserică – Doamne fereşte! – şi-a pierdut puterea de a lega şi de a dezlega! Apoi chiar dacă ar fi să apară Antihristul şi să se proclame pe sine a fi Dumnezeu astăzi, Biserică de pe pământ nu ar avea putere să-l anatemizeze!

          La o parte cu o astfel de blasfemie, asta denotă lipsa de credinţă în puterea şi demnitatea Bisericii!

Dacă, aşa cum spune Sf. Teodor „oricine este ortodox poate anatemiza potenţial orice eretic, chiar dacă nu verbal”, atunci o adunare de ierarhi ai Bisericii, chiar dacă sunt „doi sau trei  adunaţi în numele” lui Hristos (Matei 18:20), au puterea de a anatemiza orice eretic, nu numai potenţial dar şi efectiv, nu numai în şoaptă dar şi verbal şi de pe acoperişul caselor! Pentru că aşa cum Sf. Ioan Gură de Aur spunea, „în problemele lumeşti suntem blânzi ca mieii, dar în problemele de credinţă ragem ca leii!”. Îi mulţumim lui Dumnezeu că aşa cum Înalt Preasfinţia să Episcopul Fotie a indicat într-un interviu recent din Ekklesioastikos [16], încă există asemenea ierarhi care sunt pregătiţi să utilizeze puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o şi care nu consideră  asemenea Arhiepiscopului Hrysostom al Etnei, că „îi iau locul lui Dumnezeu”!

Pentru că nu poate fi nici o îndoială împreună cu asta: în timpul lui Antihrist nici o Biserică nu va supravieţui dacă nu îşi va folosi toate armele pline de har pe care Dumnezeu i le-a dat. Nu va supravieţui nici dacă, din falsă smerenie, îşi exprimă îndoielile că mai exista succesori adevăraţi ai Apostolilor, care este în concluzie credinţa că cea Una Sfânta Sobornicească şi Apostolică Biserică a căzut din har… Când Antihristul va apărea ca un lup în haine de oaie în mijlocul Bisericii Ortodoxe „canonice”, doar acei ierarhi care au curajul de a face un lup lup şi să-l arunce afară din Biserică prin puterea anatemei, se vor salva pe ei înşişi şi-şi vor proteja credincioşii de capcanele lui.

Concluzie

Puterea anatemei, sau puterea de a lega şi de a dezlega, este puterea, în primul rând, de a discerne dacă un om a fost alungat din trupul tainic al Bisericii de către Capul ei, Domnul Iisus Hristos, şi în al doilea rând, puterea, în conformitate cu, şi în ascultare faţă de acest ceresc, verdict Dumnezeiesc, de a expulza eretici deja condamnaţi din organizaţia vizibilă pământească a Bisericii. Această putere este deţinută de ierarhi canonici drept credincioşi care se adună în sinoade locale, pan-ortodoxe sau Ecumenice. În măsura în care Biserica lui Hristos, în conformitate cu promisiunea Fondatorului ei, va birui porţile iadului până la sfârşitul timpurilor, puterea anatemei există de asemenea în zilele noastre în Sinoadele Adevăratelor Biserici Ortodoxe .

 Vladimir Moss.

16/29 Septembrie  2010.

---

sursa

*catolică = soborniceasca ,nota blog

[1]  Sf. Theofan, Predica la  Sinodiconul Orthodoxiei.

[2] Sf. Ion Maximovici, “Cuvantul ‘Anatema’ si intelesurile lui”, Orthodox Life, vol. 27, Martie-Aprilie, 1977, pg. 18-19.

[3] Sf. Ion, Texte pentru calugarii din India, 62; Filokalia, volum 1, p. 312.

[4] Sf. Simeon the Noul Teolog, Cuvantarea 33, 3.

[5] Sf. Beda, Predica la Sarbatoarea Sfintilor Petru and Pavel, P.L. 94, col. 219, predica 16.

[6] Sf. Dionsie Areopagitul, Despre Ierarhia Cereasca, capitol 7, 564B-564D.

[7] Sf. Dimitrie al Rostovului, Colectia Mare a Vieților Sfinților, Noiembrie 25, pg. 592, 593.

[8]Novoselov, Pis’ma k Druziam (Scrisori catre prieteni), Moscova, 1994.

[9] http://www.youtube.com/watch?v=vzSuXSAPUSc&feature=player_embedded#!

[10] http://sbn-nathanael.livejournal.com/, 27 Iunie 2008.

[11]Arhiepiscopul Theofan, “Kratkie kanonicheskie suzhdenia o letoschislenii” (Scurte hotarari canonice privind calendarul), in V.K., Russkaia Zarubezhnaia Tserkov’ na Steziakh Otstupnichestva (Biserica Rusa din diaspora pe calea apostaziei), St. Petersburg, 1999, pp. 29-30 ®.

[12] Srisori din arhiva Adevaratei Biserici Ortodoxe a Greciei, furnizate de episcopul Fotie al Marathonului.

[13] Arhiepiscop Hrisostom, “Primatul Absolut al Ortodoxiei si Exclusivitatea Lui Hristos”,  21 Iunie 2008.

[14] Episcopul Gregorie (Grabbe), “Ortodoxia indoielnica a grupului mitropolitului Ciprian”, in “Arkhierejskij Sobor RPTsZ 1994 goda: Istoria Prinyatia Russkoj Zarubezhnoj Tserkoviu Yereticheskoj Ekkleziologii Mitropolita Kipriana”, Sviataia Rus’, 2003; Vernost, 98, Decembrie 2007.

[15] “Incetarea dialogului informal”, http://www.synodinresistance.org/pdfs/2009/06/02/20090602aCessationofDialogue%20Folder/20090602aCessationofDialogue.pdf.

[16] http://www.ekklisiastikos.com/2010/09/interview-of-his-grace-bp-photios-of.html.Inalt Preasfintia Sa scria : “Mi-ar placea sa cred ca este o problema de exprimare nefericita a ideii pe care au dorit sa o exprime si astept raspunsul acestora la intrebarile pe care li le-am adresat pentru clarificare . Dar , în cazul în care acest lucru rămâne neclar, cred ca trebuie sa-l  interpretam ca pe o disputa asupra autenticitatii succesiunii apostolice a GOC . Am confirmat deja acest lucru printr-o adnotare din sfarsitul raspunsurilor SiR in editia mai-iunie a Vocii Ortodoxiei pg. 13 . Daca cineva doreste sa o interpreteze ca pe o concluzie logica , ar putea fi condus la ideea ca in formularea raspunsului lor asupra punctului 10 , ei denunta insasi esenta succesiunii apostolice . Pentru ca daca ne-am pune candva in viitor problema condamnarii ereticilor , cand ar fi „astfel de urmasi ai Sfintilor Apostoli” , adica  „aceia care ar deveni urmasi deplini si veridici , plini de putere si de har” , asta inseamna ca acum nu exista asemenea urmasi ai Sfintilor Apostoli. Deci, in opinia lor , continuitatea succesiunii apostolice a fost intrerupta si trebuie sa asteptam restaurarea acesteia in viitor într-un mod necunoscut și de neconceput . Dar din moment ce consideram ca este imposibil ca sa insemne asa ceva , cred ca au comis o eroare in formularea lor .”

Publicitate