O părere ortodoxă despre transplanturile de inimă

de Sfântul Nou Mărturisitor Filaret, Mitropolit de New York

Lumea, incluzând aici și pe majoritatea celor care se consideră pe sine ,,creștini’’, primește orice nouă realizare a științei moderne ca pe o binecuvântare de necontestat care trebuie de la sine înțeles acceptată. Creștinii ortodocși însă trebuie să deosebească mai mult lucrurile, pentru ca nădejdea noastră nu este în această lume care trece, ci în viața veșnică. Iată-l pe fostul Întâi Stătător al Bisericii Ruse din Afara Granițelor vorbind despre o asemenea realizare dintre cele mai recente, celor a căror conștiință spirituală nu a fost încă cu totul omorâtă de deșertăciunea lumească și de raționalism (Rusia Ortodoxă, nr. 4, 1968).

Veacul acesta este neobișnuit. Ştim că de-a lungul întregii istorii omenești au existat momente de criză spirituală și culturală, de declin moral și de refacere; au existat de asemenea și momente pentru o așa numită ,,reevaluare a valorilor’’. Însă doar în veacul nostru s-a ivit în lume o manifestare mult mai înspăimântătoare și mai primejdioasă: anume pierderea valorilor, dispariția lor catastrofală din viața, și din orizontul spiritual și intelectual al omenirii contemporane.

Oricine poate constata cu repeziciune pierderea concepțiilor normale despre națiune și familie, pierderea valorii vieții însăși, în sine și ca cel mai mare dar de la Dumnezeu, și străduința de a fugi de obligația de a trăi – în lumea iluzorie a narcoticelor, într-o sinucidere temporară, ca să spunem așa. Şi odată cu dispariția adevăratelor valori apar valorile contrafăcute. Pentru că astăzi literalmente totul este contrafăcut, Evanghelia însăși este falsificată; cultura în cele mai bune manifestări ale sale, năzuința pentru pace, etc.,etc, – totul este cufundat în minciună și falsitate, iar omul cu suflet viu și cu conștiință se sufocă în regatul minciunii și al contrafacerii.

Iar în această atmosferă sufocantă a descompunerii spirituale evidente și neîndoioase, ,,ultimul cuvânt’’ este cel mai îngrozitor dintre toate. Vorbim despre cea mai nouă ,,realizare’’ a științei medicale: transplantul de inimă de om.

Iată în fața noastră cea mai terifiantă dintre toate contrafacerile: contrafacerea vieții însăși – acest suprem dar al Creatorului! Un om își trăiește viața, puterile sale slabesc, organismul moare, iar inima, acest centru al vieții organismului, este pe cale de a se opri… Nici un medicament, nici un remediu sau încercare de a prelungi, de a împiedica pierderea vieții nu mai poate ajuta… Dar acum – s-a găsit o soluție! Omului i se dă o inimă nouă, străină, și odată cu aceasta este întrodusă o nouă viață străină în acest organism, aparținând altui om…

Inima este nucleul, punctul central al existenței omului. Şi asta nu doar în sens spiritual, unde inima este cuvântul potrivit pentru nucleul persoanei spirituale, ,,eu’’-l cuiva; ci și în viața fizică unde de asemenea inima fizică este organul central și nucleul organismului, fiind legat în mod tainic și indisolubil cu experiențele sufletului omului. Este binecunoscut cum experientele pur fizice și nervoase ale omului de bucurie, mânie, teamă, etc. sunt reflectate imediat în mișcarea inimii și dimpotrivă cum o condiție bolnavă a inimii înnăbușește psihicul și cunoștința… Da, este o legătură indisolubilă aici și dacă, în locul continuări vieții personale spiritual-trupești  a omului concentrate în propria sa inimă, i se impune o inimă și un soi de viață străină, până atunci cu totul necunoscută lui, atunci ce este asta dacă nu o contrafacere a vieții lui pierdute; ce este asta dacă nu nimicirea vietii lui spiritual-trupești, a individualității sale, a ,,eu’’-lui său? Şi cum și drept cine se va prezenta un asemenea om la învierea cea de obște?

Însă noua realizare nu se oprește nici măcar aici. Se intenționează a se introduce în organismul omului inima unui animal, astfel încât la învierea de obște un ,,om’’ va ședea la Judecata din urmă cu inima unei maimuțe (sau a unei pisici, a unui porc sau ce-o mai fi).* Poate cineva să-și imagineze o parodie mai absurdă și mai blasfemiatoare a firii omenești înseși, făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?

Nebunie și oroare! Dar ce a adus acest coșmar al amestecului criminal în viața omului, în acea viață al cărui singur stăpân legiuit este doar Făcătorul și nimeni altcineva? Răspunsul nu este prea greu de aflat. Pierderea nădejdii creștine, necredința în viața viitoare, neputința de a înțelege Evanghelia și necredința în ea, în adevărul ei divin, acestea au adus aceste experimente monstruoase și blasfemiatoare peste personalitatea și viața omului. Viziunea creștină despre viață și moarte, ințelegerea și concepția creștină despre viața pe pământ ca fiind dăruită de Dumnezeu ca pregătire pentru veșnicie, s-au pierdut cu totul. Iar de aici roadele sunt: groaza în fața morții văzută ca un sfârșit absolut al vieții și o anihilare a personalității, și o agățare disperată de viața pământească – să trăiești, să trăiești, să trăiești, cu orice preț și orice mijloace să-ți prelungești viața pământească, după care nu mai urmează nimic!

Cât de departe de asta este viziunea luminoasă creștină despre viață și moarte! Să ne gândim la un creștin care crede profund și care s-a străduit toată viața pentru a împlini poruncile Domnului și pentru a-și curâți propria sa inimă, și care se apropie de un sfârșit al acelei vieți creștine pentru care s-a rugat și pentru care s-a pregătit toată viața, dacă i-ar zice deodată cineva: ,,Nu vrei să mai trăiești o vreme? Iată, îți vom lua inima și vom pune în locul ei alta, poate a unei maimuțe, și vei mai trăi o vreme…’’ Ce-ar putea răspunde un creștin credincios dacă nu cu aceste cuvinte ale Evangheliei”: ,,mergi după mine, satano! Sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor’’ (Matei 16:23).

,,Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază’’ a strigat cândva Apostolul, ,,nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiți nepricepuți, ci cunoscând ce este voia Domnului’’. (Efeseni 5:15-17). Vai cu câtă grijă trebuie să pășim în zilele noastre – cu câtă prudență, ca să nu apostaziem și să nu cădem în cursa vrăjmașului. Cu adevărat zilele noastre sunt chiar mai rele decât cele din vremea Apostolilor…. Şi nu degeaba în aceste zile din urmă, deja post-revoluționare, unul dintre arhipăstorii noștri din Răsăritul îndepărtat se ruga mereu lui Dumnezeu ca să ,,rupi vălul minciunii, să slăbești ispitele apăsătoare și cu puterea Harului Tău să ne aperi și să ne păzești și să dai inimilor noastre simțirea adevărului’’.

Pentru că omenirea contemporană în majoritate a pierdut cu totul simțirea, sensul și primirea adevărului și inzestrarea de a discerne duhovnicește ceea ce se petrece în lume. Iar profeția amenințătoare, îndurerată a Apostolului se împlinește cu cei care nu au învățat să iubească adevărul: ,,Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înșelăciunii, ca să crează ei minciuni, ca să se judece toți care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate’’. (Tesaloniceni II, 2 :11-12).

Creștini! Aduceți-vă aminte ce este viața și ce este moartea! Şi mulțumind Făcătorului vostru pentru cel mai de preț dar al bunătății sale, pentru viața voastră, folosiți acest dar cum se cuvine, pentru ca la sfârșitul vieții voastre pământești, fară să vă agățați cu lașitate de viața asta trecătoare, să puteți muri în așa fel încât să se împlinească cu voi fericita făgăduință a Apocalipsei: ,,fericiți cei morți, care în Domnul mor acum; așa, zice Duhul, ca să se odihnească de ostenelile lor; iar faptele lor vor urma cu ei’’. (Apocalipsa 14:13).

• De când a fost scris acest text, s-a făcut într-adevăr un transplant de inimă de oaie într-un trup omenesc; iar o încercare nereușită patru ani mai târziu a folosit o inimă de cimpanzeu. O operație recentă din California ne pune în fața altei imagini îngrozitoare: transplantul inimii unui sinucigaș. (nota trad.)

Din Cuvântul Ortodox, vol 4 , nr. 3 (mai-iunie 1968), par.134-137.

+ + +

Date despre Credință

Inima omului. Exista o credință printre antici – printre medicii din veacul Faraonilor egipteni de pildă – că inima este centrul trupului, răspunzătoare de reglarea tuturor funcțiilor acestuia. Învățătura Bisericii Ortodoxe susține de asemenea că inima este centrul persoanei, conținându-i nu doar identitatea individuală, ci care adăpostește în cămările sale multe dintre virtuțile duhovnicești spre care năzuim. Învățăturile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama, care se trag din tradiția veche a Bisericii, concentrează activitatea omului în inimă. Reglarea fizică a bătăii inimii și a respirației favorizează, în parte, atingerea unei stări de rugăciune intensă și concentrată agonisite de cei care se roagă și cu trupul și sunt transformați prin Harul lui Dumnezeu. Folosite cum trebuie, trupurile noastre, ne spune Sfântul Grigorie Palama, nu sunt rele, ci sunt chiar temple ale Duhului Sfânt. Iar inima este vasul de primire al Harului Divin.

În zilele noastre, când creierul este considerat centrul persoanei omenești și depozitar al personalității, pare absurd să-ți imaginezi că inima, care este ,,doar o pompă’’, ar putea juca literalmente un rol in viața spirituală. Din acest motiv, mulți teologi ortodocși au început să vorbească despre inimă ca o metaforă a sufletului și să nege rolul fizic pe care-l joacă inima în viața noastră spirituală.

Şi totușii, unii savanți contemporani încep să privească inima sub alt aspect. Dr. Nikolai Khokhlov, un membru al  comitetului consultativ al Centrului pentru Strudii Ortodoxe Tradiționaliste a vorbit neoficial acum câțiva ani la Mănăstirea Sfântul Grigorie Palama despre o cercetare pe care avea de gând s-o studieze în timpul unei întrevederi de la prestigiosul Institul Max Planck. Această cercetare sugera că inima, contrar teoriei curente, este un fel de mecanism regulator pentru trupul omenesc, care controlează metabolismul, toate funcțiile trupului și chiar și ceva din activitatea creierului. Această cercetare sprijină cu totul ipotezele anticilor și experiența și învățăturile Părinților Ortodocși.

Trebuie să fim foarte prudenți deci în a respinge învățăturile Sfinților Părinți cu privire la inima omului doar din cauza științei moderne, care ar putea să nu înțeleagă pe deplin lucrările mai subtile ale inimii, și care pare să atribuie creierului acele lucruri pe care Părinții le atribuie inimii. Ştiința ar putea sprijini părerile Părinților pentru a ne dovedi odată în plus izvorul divin al cunoașterii lor.

Îmbălsămarea și autopsiile. În Biserica Ortodoxă, nu facem distincția dualistă între trup și suflet pe care o putem afla la unii antici, la sectele pre-creștine și în unele dintre ereziile creștine. Trupul și sufletul, potrivit învățăturii ortodoxe, sunt cu totul unite împreună. Starea bună de sănătate și întrebuințarea morală corectă a trupului poate afecta sufletul, după cum și un suflet sănătos și bun se poate refecta în aparența exterioară a trupului (și îndeosebi în ochi).

Când un creștin moare, arătăm un respect deosebit trupului său ca și loc unde a locuit duhul omului. Trupul unui sfânt de pildă este cinstit cu deosebire, pentru că până și carnea și sângele lui s-au pătruns de sfințenia vieții lui. A îmbălsăma și a desfigura trupul mort fără motiv (iar îmbălsămarea nu este obligatorie în majoritatea statelor din America) înseamnă a nu-i arăta respect. Iar autopsiile, când nu sunt făcute cu un scop anume ci doar de rutină, sunt blasfemiatoare. Oricine e de față la o autopsie înțelege că această afirmație nu este exagerată, ci întru totul corectă. Cu excepția cazurilor când e necesară din motive criminalistice sau pentru nevoi medicale specifice, autopsiile ar trebui descurajate printre creștinii ortodocși.

Trupurile monahilor și episcopilor ale căror vieți sunt dedicate principiilor și țelurilor spirituale, nu ar trebui în nici un caz îmbălsămate ori supuse vreunei examinări medicale post-mortem, cu excepția cazurilor în care este suspectată crima. Aceasta este o regulă pe care ar trebui s-o înțeleagă orice medic creștin ortodox și oricine ar trebui să incerce s-o susțină prin orice mijloace posibile. Dacă monahii ar trebui să moară, pe cât cu putință, în mănăstirile lor mai degrabă decât la spital, după cum se obișnuiește acum in lumea apuseană, medicii ortodocși ar trebui să fie disponibili și gata să asiste la pregărirea certificatelor de deces necesare, astfel încât să se evite eventualitatea unei autopsii.

Dacă credința noastră se limitează doar la niște precepte intelectuale, și nu se aplică și lumii trupești, atunci ea este o credință artificială și incompletă.

Din Tradiția Ortodoxă, vol. VII, nr.2, pag. 15

sursa 1

sursa 2

Şi ,,știința modernă’’, dacă ar avea dragoste de adevări și ,,ochi să vadă’’ și ,,urechi să audă’’, ar trage concluziile de rigoare din experiențele sale proprii:

,,Transcrierile interviului sunt mai mult decât uluitoare. A fost cazul unui donator vegetarian normal care a transformat după transplant un primitor militant gay iubitor de mâncare de la McDonalds întrr-un vegetarian normal (adică nu gay) preocupat de hrană sănătoasă. Un alt caz a fost al unui tânăr donator muzician care cânta la vioară care a făcut dintr-o dată ca un primitor în  vârstă cu aversiune pentru muzică clasică să vrea dintr-o dată să asculte ore de muzică clasică după operație. Un  al treilea caz a fost al unei tinere femei de foarte proastă reputaţie care a moștenit subit de la donatorul ei dragostea
pentru muzică și poezie. Ea a putut chiar să  ducă până la capăt cuvintele cântecului lui, pe care nu le auzise niciodată. Un caz nostim a fost al unui bărbat de 47 ani care a primit inima unei fete de 14 ani rănite într-un accident de gimnastică. Soția lui a comentat cât de mult s-a schimbat după operație. ,,Guy este un adolescent, fără nici o îndoială. Este un copil, sau cel puțin așa crede el. Chiar și când jucăm popice, țipă și țopăie de jur împrejur ca un prost. Are și un râs straniu acum. Este râsul unei fete și îi spunem asta, dar nu-i pasă.’’

http://mohamedghilan.com/2012/02/10/intelligence-is-it-in-the-brain-or-the-heart/

Publicitate