Ecumenismul – o cale către pierzare de Ludmila Perepiolkina (19)-Papa de la Roma și minciunile de veacuri ale latinilor

,,Romano-catolicismul, spunea Dostoievski, este chiar mai rău decât ateismul… orice ateism predică credința în nimic, în vreme ce Catolicismul merge mai departe, predică un Hristos deformat, pe care el însuși l-a defăimat și profanat, predică antiteza lui Hristos! Îl predică pe Antihrist’’’ [258]

Dorim să scoatem în evidență, asemenea autorului binecunoscutei cărți ,,Vaticanul și Rusia’’ [259] că critica noastră cu privire la Papalitate nu se aplică în nici un fel catolicilor evlavioși de rând a căror ignoranță este hrănită de veacuri de către Curia Romană. Potrivit lui Alexei Homiakov, ,,Catolicismul s-a spurcat complet prin minciuni, și are nevoie de sprijinul ignoranței predominante și mizează pe această neștiință generală’’. [260]

Încercând să demascăm cel puțin într-o oarecare măsură ideologia Vaticanului și fiind conștienți de greutatea acestei sarcini, întâi de toate în ce privește faptul că cititorii occidentali sunt obișnuiți să gândească în categorii diferite de cele ale Ortodoxiei, nu ne pasă de părerile la modă în veacul acesta, ci de ,,ceea ce gândește în veșnicie Dumnezeu despre noi’’.[261] Prin urmare, îndrăznim să sugerăm cititorilor occidentali să ,,lepede’’ precizările ideilor preconcepute și să adopte un mod de gândire ortodox. Cheia de înțelegere o reprezintă smerenia ortodoxă, adică ,,sărăcia cu duhul’’ ca ,,maică a tuturor virtuților’’ încredințată nouă de Părinții Bisericii.

Este binecunoscut faptul că Schisma Apuseană a început cu deformarea voită a Crezului de către Roma atunci când a adăugat Filioque la acesta în ciuda interdicţiei absolute a Bisericii de a schimba ceva din Crez [262]. ,,Schisma Apuseană reprezintă o excomunicare arbitrară si cu totul nemeritată a întregului Răsărit, confiscarea monopolului asupra revelaţiei divine, într-un cuvânt – fratricid moral. Acesta este înţelesul marii erezii împotriva universalităţii Bisericii, o erezie care a privat credinţa de fundamentul ei moral, şi a făcut astfel credinţa imposibilă’’ [263]. (Nu este acesta motivul scepticismului şi al lipsei de credinţă atât de caracteristice maselor de oameni din Apus?)

Întregul sistem de minciuni a transmis de la un secol la altul o falsă Decretalia (pe care s-a fundamentat teoria supremaţiei papale), false fapte de credinţă, deformări voite ale cuvintelor Părinţilor – toate acestea lăsând o urmă de nesterş în sufletele creştinilor apuseni. Potrivit lui A. Homiakov care a cugetat adânc asupra tragediei Schismei provocate de Roma ,,aici găsim adevăratul izvor al stricăciunii morale şi adevărata pricină a unui anume fel de rupturi de adevăr din mărturisirea de credinţă romană care desfigurează cele mai luminate suflete şi ruşinează minţile superioare. Nimeni nu ar trebui să-i judece prea aspru… minciuna ca un lanţ de fier înconjoară strâns cu zalele sale sufletele însetate de adevăr’’, şi vrând-nevrând romano-catolicii ,,au cedat tristei necesităţi de a deforma adevărul, ca să-şi păstreze credinţa şi să nu cadă în Protestantism, adică să nu rămână doar cu o posibilitate sau o nevoie de religie fără nici o substanţă reală’’. [264]

După ce a căzut din Biserica Ecumenică, adică Sobornicească (Universală, Catolică), Biserica Latină a adoptat în mod nelegitim denumirea de ,,Biserica Catolică’’[265]. Până acum nu toţi creştinii, şi în special ne-ortodocşii, crescuţi în duhul indiferenţei confesionale, sunt conştienţi de greşelile vechi de secole ale Romei care au pricinuit căderea ei din Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Dacă ar evalua cineva esenţa acestor greşeli, ar putea înţelege de ce ideea (atât de mult susţinută de ecumenişti) unei reunificări mecaniciste cu romano-catolicii este absolut inacceptabilă pentru adevăraţii creştini ortodocşi. Orice creştin ortodox adevărat îşi doreşte restabilirea unităţii pierdute dar ea este posibilă doar în condiţiile pocăinţei romano-catolicilor şi a respingerii din partea lor a erorilor lor dogmatice şi de altă natură şi a ereziilor. Potrivit celor spuse de Sfântul Grigorie Teologul ,,noi nu ne silim spre victorie, ci pentru întoarcerea fraţilor; despărţirea de ei ne chinuie’’.

Biserica Catolică şi-a însuşit de la Imperiul Roman duhul său legalist şi gustul pentru puterea pământească. Dostoievski scria: ,,Papa a acaparat teritorii şi un tron pământesc, şi a luat sabia; această stare de lucruri a continuat până acum, cu excepţia faptului că minciunile, insinuările, înşelăciunea…, ticăloşia, … s-au adăugat sabiei… totul s-a schimbat pe bani, de dragul puterii lumeşti. Şi nu este asta predania lui Antihrist?  Cum să nu se nască din toate acestea ateismul? Ateismul din toate acestea a apărut, din romano-catolicismul însuşi!’’[266] Dogma ,,infailibilităţii’’ Papei de la Roma discutată mai jos este cununa tuturor păcatelor dogmatice, canonice, ecleziologice, morale şi de orice alt fel ale latinilor. Acceptarea hotărârilor blasfemiatoare ale Conciliului Vatican I cu privire la vicariatul şi infailibilitatea Papei de către cei care se numesc creştini a fost posibilă ca urmare a apostaziei îndelungate şi încăpăţânate a Romei de la învăţătura lui Hristos şi de la Sfânta Tradiţie.

Ea începuse deja din secolul 4 în anul 325 când capitala imperială a fost mutată la graniţa cu Asia Mică, la Constantinopol. Această mutare a fost dureroasă pentru latini. Le-a rănit orgoliul şi s-a manifestat prin dorinţa de putere a unora dintre episcopii romani.

Duhul mândriei şi ispitele vanităţii au pus din ce în ce mai multă stăpânire pe ei, şi de atunci încoace, aproape toate Sinoadele Locale au inclus chestiunea latină pe agenda lor. Sinoadele Ecumenice şi-au îndreptat de asemenea atenţia asupra acesteia, şi însuşi faptul convocării lor ,,este o dovadă destul de puternică împotriva ideii exagerate a supremaţiei episcopilor romani’’[267]. În locul ,,întâietăţii în iubire’’ s-a ivit şi a crescut pretenţia unui primat juridic şi a unei supremaţii ecleziastice a Romei. Totuşi, pretenţiile ambiţioase ale Papilor înfrânate de înţelepciunea sinodală nu vătămaseră încă unitatea Bisericii. Ea fusese mai degrabă puternic tulburată, deşi nu încă vătămată (fără îndoială datorită iconomiei Bisericii)[268], şi nu de ritual, nici de neînţelegerile canonice, precum cea a pâinii nedospite [269] folosite la Euharistie, a hirotonirii directe a diaconilor în rang de episcopi, a celibatului, a postul în ziua de duminică, de cântarea Aliluia în timpul Paştilor, de săvârşirea Sfintei Liturghii în timpul zilelor aliturgice din timpul Postului Mare, etc.

Motivul căderii latinilor din Biserica Sobornicească l-a constituit învăţătura mincinoasă cu privire la Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl şi de la Fiul (ex Patre Filioque), bazată în întregime pe deducţie şi pe râvna fără de discernământ, ridicată la rang de dogmă şi ulterior introdusă oficial de Roma în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Această erezie care a devenit pricina Schismei, a fost urmată de altele şi astfel s-a creat prăpastia dintre Latini şi Ortodocşi. [270].
Următoarele inovaţii eretice s-au înrădăcinat treptat în Biserica Latină:

• Învăţătura mincinoasă despre supremaţia Papei de la Roma asupra Bisericii. După căderea Romei din Biserica Universală, această învăţătură a fost dusă până la extremele sale. Această învăţătură mincinoasă este legată de dogma infailibilităţii Papei de la Roma care ,,te îngrozeşte’’ [271]
• Învăţătura eretică despre purcederea Duhului Sfânt ,,şi de la Fiul’’ („filioque”) care deformează Crezul Niceo-Constantinopolitan. Sub Papa Urban al II-lea (1088-1099), în 1098 la Sinodul din Bari (Italia), „filioque” a fost declarată dogmă.
• Învăţătura latină cu privire la păcatul originar care a pervertit învăţătura tradiţională a Bisericii Soborniceşti ortodoxe. ,,Dusă până la consecinţele sale logice ultime, ea sugerează ca Dumnezeu Însuşi este cauza răului din lume, adică conduce la o absurditate’’[272].
• Doctrina soteriologică mincinoasă despre oferirea de satisfacţie lui Dumnezeu pentru păcate, care a înlocuit sensul moral al mântuirii omului cu unul juridic, şi celelalte care decurg din acesta.
• Învăţătura mincinoasă despre purgatoriu, acel stadiu intermediar chipurile între Rai şi iad, ca şi doctrinele născocite de Roma despre ,,comoara meritelor prisositoare ale Sfinţilor’’ şi despre indulgenţe. ,,Evaluarea’’ acestora este în mâna puterii bisericeşti supreme, şi înainte de toate a Papei. La început, indulgenţele erau acordate ca o recompensă pentru participarea la cruciade. Mai apoi şi până în zilele noastre, erau acordate contra donaţii cu preţ afişat, pentru rostirea repetată a unei anumite rugăciuni de un anumit număr de ori, pentru participarea la un pelerinaj şi respectarea anumitor reguli, pentru folosirea unor obiecte având chipurile ,,putere conciliantă’’. Indulgenţele indicau precis cu cât timp anume s-ar reduce ,,suferinţa din purgatoriu’’: 40 zile, 12 luni, 100 ani sau mai mult (perioada maximă de timp a unei indulgenţe parţiale era de 154000 ani)[273]. Dar poate oare cineva să evalueze vătămarea adusă de vânzarea indulgenţelor care aduc cu sine considerente de ordin financiar, profit şi socoteală numerică în relaţia dintre Dumnezeu şi om?! Şi de faptul că pocăinţa şi străduinţa morală sunt înlocuite de moralitatea cazuistică? [274]

,,Drama Romano Catolicismului constă nu din păcatele şi încălcările personale ale episcopilor Bisericii Romane, păcatele personale abundă pretutindenea; ci în faptul că duhul acestei lumi, duhul puterii, duhul juridic, utilitar şi al denaturării lumeşti a Tainelor dumnezeieşti a fost introdus chiar în fundamentul doctrinei creştine şi al ordinii spirituale a Bisericii. Acest duh a adus sclavia, a cărei amprentă s-a văzut în nevoia stringentă de a traduce legea vieţii în Duhul Sfânt într-o lege a unei evaluări exterioare, a unui calcul şi a măsurării mecaniciste a meritelor’’[275]. S-a petrecut treptat ceva irevocabil: trăirea dragostei de Dumnezeu a fost înlocuită de o teamă ostilă în faţa unui Creditor aspru, ceea ce a condus în Apus la înstrăinarea Omului de către Creator.

• În 1854, papistaşii au acceptat dogma ,,concepţiei imaculate a Prea Sfintei Fecioare Maria’’ adică a pretinsei neparticipări a Maicii Domnului la păcatul originar. Astfel, ei se departează iarăşi de învăţătura Sfintei Biserici mărturisită până atunci. Potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului, ,,ereziile fac vătămare şi atunci când Sfânta Fecioară este defăimată şi dacă, dimpotrivă, ea este cinstită mai mult decât i se cuvine Ei’’ (,,Împotriva ereziilor, a coliridienilor’’).

Această predanie mincinoasă a latinilor:

1) nu e conformă cu Sfintele Scripturi unde se face adesea referire la Iisus Hristos ca fiind singurul fără de păcat (Timotei 1, 2,5);

2) contrazice şi Sfânta Tradiţie pentru că Sfinţii Părinţi conglăsuiesc despre sfinţenia înaltă a Fecioarei Maria încă de la naşterea Ei şi despre curăţirea ei de către Duhul Sfânt în momentul când Ea a conceput pe Hristos, şi nu în momentul în care ea  a fost concepută de Sfânta Ana;

3) este absurdă pentru că dacă lipsa păcatului strămoşesc a Maicii Domnului încă dinainte de naşterea ei ar fi fost absolut necesară pentru naşterea lui Hristos cel fără de păcat strămoşesc, atunci aceeaşi condiţie (adică lipsa păcatului strămoşesc la Sfinţii Ioachim şi Ana) ar fi fost necesară şi pentru naşterea Ei, şi tot aşa înapoi până la Adam;

4) ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nemilos şi nedrept pentru că dacă El ar fi protejat pe Maria de păcat şi ar fi curăţit-o dinainte de naşterea Ei, atunci de ce predestinează El pe cineva la mântuire fără voia aceluia, în vreme ce pe alţii îi abandonează păcatului?

5) neagă de fapt toate virtuţile Maicii Domnului pentru că dacă ea nu ar fi putut comite păcate, atunci de ce a făcut-o Dumnezeu vrednică de cinstire? Aşa că ,,darul’’ primit de Ea de la Papa Pius al IX-lea şi de la cei care au gândit că o cinstesc pe Maica Domnului prin descoperirea de noi ,,adevăruri’’, a însemnat mai mult defăimarea Ei decât o preamărire şi o mai mare cinstire. ,,Prea Sfânta Fecioară Maria a fost proslăvită de Dumnezeu Însuşi în aşa fel şi a fost atât de înaltă prin propria Ei viaţă pe pământ şi prin cinstirea ei în Ceruri, încât nici o fantezie omenească nu mai poate adăuga nimic la cinstirea şi proslăvirea Ei’’[276] Cu aceste cuvinte îşi încheie Sfântul Ioan mustrările.

• Predania mincinoasă despre Învierea şi ridicarea cu trup la cer a Fecioarei Maria aparţine de asemenea aşa ziselor ,,dogme marianice’’ şi a fost consecinţa logică a ,,imaculatei concepţii’’. A fost pronunţată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Ambele aceste învăţături contrazic Sfânta Tradiţie şi teologia patristică ortodoxă (care nu conţin o mariologie autonomă, învăţătura cu privire la Maica Domnului fiind cuprinsă în Hristologie).

•  teologia romano catolică refuză în continuare să recunoască existenţa de sine stătătoare a energiilor divine, în conformitate cu erezia vaarlamită care era opusă învăţăturilor Sfântului Grigorie Palama.
• învăţătura mincinoasă despre infailibilitatea papală în chestiunile de ,,credinţă şi moralitate’’ atunci când aceştia vorbesc ex catedra (solemn, cu autoritate). Alcătuieşte fundamentul dogmelor latine şi, după cum am spus mai înainte, încununează toate devierile de veacuri ale Romei. Toate sunt pricinuite de pierderea smereniei, a ,,sărăciei cu duhul’’ şi au fost rezultatul înălţării minţii şi a întâietăţii acordate judecăţilor omeneşti în faţa celor dumnezeieşti. Latinii au pierdut înţelesul mistic despre Biserică ca Trup al lui Hristos. El a fost înlocuit de un scepticism raţionalist şi de o înţelepciune trupească. Antropocentrismul umanist care a propăşit pe fundaţia Papismului şi-a dorit dintotdeauna să detroneze credinţa în Dumnezeu în favoarea credinţei în om. ,,Dogma infailibilităţii Papei, care este doar un biet om şi nimic altceva, nu este nimic altceva decât renaşterea păgânismului, a unei axiologii pagâne ca şi criteriu al adevărului… Prin această dogmă, umanismul European şi-a atins idealul şi idolul – Omul a fost proclamat divinitate supremă, Panteonul umanist European şi-a aflat propriul Zeus… Istoria omenirii, spunea arhimandritul Iustin Popovici, cunoaşte trei mari căderi:  cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a Papismului’’. [277]

Pentru a-şi fundamenta pretenţiile cu privire la proeminenţa Papei în Biserică, latinii au început să recurgă la interpretarea arbitrară şi tendenţioasă a Sfintei Scripturi. Ne referim la supremaţia imaginară a Apostolului Petru care chipurile şi-a trecut drepturile asupra Episcopului Romei pe care l-a hirotonit. Această idee a privilegiilor exclusive ale Sfântului Apostol care, împreună cu Apostolul Pavel sunt numiţi Proeminenţi este în contradicţie cu Sfânta Tradiţie: nici unul dintre Părinţii şi învăţătorii Bisericii nu l-au considerat pe Apostolul Petru drept cârmuitorul Apostolilor şi cu atât mai puţin Vicar al lui Hristos. Tâlcuirea patristică a cuvintelor Domnului: ,,tu eşti Petru, şi pe această piatră voiu zidi Biserica mea’’ (Matei 16,18) nu are nimic în comun cu născocirea samavolnică a papistaşilor. Atât Sfinţii Părinţi Răsăriteni cât şi cei Apuseni au înţeles prin ,,piatră’’ credinţa nestrămutată a Apostolilor, şi în particular, piatra credinţei mărturisite de Sfântul Petru – ,,tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu’’ (Matei 16,16). Potrivit Sfântului Ieronim, Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântului Augustin, Sfântului Ambrozie al Milanului şi altor Sfinţi Părinţi, pe această piatră a mărturisirii credinţei a fost întemeiată Sfânta Biserică. ,,Domnul şi-a întemeiat Biserica Sa pe această piatră, şi de la această piatră şi-a primit Sfântul Apostol Petru numele’’ (Sfântul Ieronim, ,,Comentariu la Evanghelia după Matei’’, cartea VI).

Discursul bine cunoscutului Episcop romano catolic Joseph G. Strossmayer despre supremaţia şi infailibilitatea papilor romani rostit la Conciliul Vatican I (1870) merită o atenţie specială. Referitor la părerea Sfântului Augustin care era împărtăşită de toţi creştinii din vremea lui, Strossmayer a exprimat următoarele teze:

• Apostolul Petru nu a primit nici o autoritate exclusivă de la Domnul, prin comparaţie cu ceilalţi Apostoli;
• Sfinţii Apostoli nu l-au considerat niciodată pe Petru drept Vicar al lui Iisus Hristos şi un învăţător infailibil al Bisericii.
• Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată Episcop al Romei, nici nu a crezut că este vreun Papă, şi nu s-a comportat nicicând precum o fac Papii.
• Sinoadele primelor patru secole, recunoscând înalta poziţie ocupată de Episcopul Romei în Biserică având în vedere importanţa oraşului Roma, i-au acordat doar o proeminenţă de onoare dar niciodată de autoritate sau de jurisdicţie.
• Vestitele cuvinte ,,tu eşti Petru, şi pe această piatră voiu zidi Biserica mea’’ nu au fost nicicând tâlcuite de Sfinţii Părinţi ca însemnând că Biserica a fost întemeiată pe Petru (super Petrum) ci pe piatră (super petram), adică pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor.

După ce a enumerat toate acestea precum şi alte argumente cu greutate, care sunt cu totul în acord cu învăţătura patristică ortodoxă, Strossmayer a spus: ,,În baza acestor informaţii şi motive, a acestui raţionament, a bunului simţ comun şi a conştiinţei creştine, concluzionez solemn că Hristos nu şi-a împărtăşit autoritatea Sfântului Petru şi că Episcopii Romei au devenit stăpânii Bisericii prin confiscarea treptată a drepturilor celorlalţi episcopi, unul câte unul… Dacă recunoaştem pe Pius al IX-lea drept infailibil, atunci suntem nevoiţi să recunoaştem şi infailibilitatea tuturor predecesorilor săi… Dar cum poţi face asta când istoria ne arată limpede ca lumina zilei că papii au comis erori în învăţăturile lor? Poţi face asta şi să dovedeşti că papii – indivizi egoişti, perverşi sexuali, criminali, simoniaci – au fost vicarii lui Hristos pe pământ?’’ [278]

Nu este nevoie să adeverim corectitudinea acestor cuvinte ale acestui ierarh romano catolic cu privire la Papalitate; faţă de această erezie fundamentală a Bisericii Latine [279]. Este bine ştiut că discuţiile despre ,,infailibilitate’’ între participanţii la Conciul Vatican I au fost destul de furtunoase. Alături de Strossmayer, mulţi alţi episcopi s-au opus acestei dogme, în special Dupanloup şi Gonolli. Ei au invocat autoritatea Bisericii Universale şi numeroase cazuri de failibilitate a diverşilor papi. Răspunsul adresat de Papa Pius al IX-lea unuia dintre ei a fost destul de caracteristic: ,,De ce ţi-e frică? Roagă-te Duhului Sfânt să te lumineze şi să te convingă de infailibilitatea mea’’.[280] În ciuda tuturor criticilor, Conciliul a proclamat în 1870 dogma Infailibilităţii Papilor în chestiuni de ,,credinţă şi moralitate’’ atunci când vorbesc ex cathedra (cu autoritate).

Iată ce afirmă faimosul Decret al Conciliului Vatican I (sesiunea a IV-a, 18 iulie, 1870): ,,Rămânând cu hotărâre credincioşi Tradiţiei moştenite de la începuturile credinţei creştine (sic!) spre slava Mântuitorului nostru Dumnezeu şi proslăvirea religiei catolice şi pentru binele naţiunilor creştine, în acord cu Sfântul Conciliu, prin prezenta învăţăm şi recunoaştem drept învăţătură revelată dumnezeieşte (sic!) ca atunci când un Pontif roman (Romani pontificis) vorbeşte din scaunul său (cum ex cathedra loquitur), adică stabileşte doctrina de credinţă şi moralitate (de fide vel moribus) la care Biserica întreagă este obligată să adere; el, prin putere divină făgăduită lui în persoana Sfântului Petru, posedă infailibilitate (infallibilitate), cu care a binevoit Mântuitorul să înzestreze Biserica Sa pentru a preciza învăţătura de credinţă şi de moralitate; aşadar asemenea hotărâri ale Pontifului Roman în ele însele (ex sese), şi nu prin consensul Bisericii, sunt  imuabile. [281] (sublinierea autoarei L.P.)

Netemeinicia acestei dogme este dovedită de istoria Bisericii care adevereşte nu doar despre erorile doctrinare ale papilor individuali, ci şi despre ereziile lor vădite. Este de ajuns să ne amintim de Papa Liberiu I care a semnat în 354 Crezul Arian [282], de Papa Zosima (417-418) care era aplecat către erezia pelaghiană; de Papa Vigiliu (537-555) care şi-a schimbat de trei ori părerea în legătură cu controversa celor ,,trei capitole’’ şi care a declarat că ,,fusese unealta Satanei şi lucra la răsturnarea Bisericii înainte ca Domnul să-l lumineze’’ [283]… Împotriva infailibilităţii papale dau mărturie şi exemplul Papei Honoriu I (625-638) care a fost condamnat pentru predicarea ereziei monotelite, al Papei Benedict al VIII-lea care a introdus ,,filioque’’, al Papei Sixt al V-lea care a ameninţat că anatemizează pe toţi cei care ar îndrăzni să modifice textul Vulgatei modificat şi publicat de el şi care a fost retras în grabă din circulaţie şi distrus de către succesorul său Clement al VIII-lea din cauza numeroaselor erori pe care le conţinea (aproape 2000).

Noua ediţie modificată a păstrat cuvântul introductiv al lui Sixt cu a sa ameninţare de anatemizare. Un alt exemplu este şi ignoranţa Papei Inochentie al III-lea care a poruncit creştinilor să respecte toate regulile Deuteronomului. Strigător la cer este si exemplul aşa zisului Syllabus, lista principalelor erori ale vremurilor recente care trebuie anatemizate. A fost promulgat în 1869 de către Papa Pius al IX-lea. Printre altele, anatema se dădea celui care mărturisea libertatea de conştiinţă. Acum, din câte ştim, libertatea de conştiinţă este o componentă inalienabilă a doctrinei oficiale a Vaticanului, adică Papalitatea a căzut sub propria anatemă. 

Am enumerat aici doar câteva dintre contradicţiile şi absurdităţile legate de rolul papilor ca învăţători şi care sar în ochi chiar şi romano-catolicilor înşişi. Oricine poate îşirui o grămadă de alte exemple care dovedesc cât de absurdă este dogma infailibilităţii papale, ca o ,,adevărată aberaţie teologică’’ [284].

Oricine îşi poate da seama cât de dezgustător este acest cult al ,,papolatriei’’ [285], de pildă în baza celei mai cunoscute cărţi a Episcopului de Laval, profesorul de seminar Monseniorul Bougaud [286]. În această carte care a cunoscut mai multe ediţii (una dintre ultimele ediţii a văzut lumina tiparului în 1922) şi care a fost folosită drept manual practic de către toţi seminariştii de dinainte de al doilea război mondial şi ceva vreme după, autorul ajunge să susţină că:

,,Dacă Hristos este într-adevăr prezent în Taina Sfintei Euharistii, este oare prezenţa Lui acolo totală?…Se pare că nu, El este prezent, dar El este mut… Binecuvântat fie Domnul pentru că nu ne-a lăsat doar cu prezenţa sa moartă, să spunem aşa, ci cu cea vie, activă… ‘’

Această altă ,,jumătate’’ a lui Hristos este cea pe care o caut în zadar în potirul mut… şi ce ,,jumătate’’! Aproape că am spus ce trebuia spus… La urma urmei, dacă ,,jumătatea’’ întreagă a lui Hristos nu este prezentă în Sfânta Euharistie, asta înseamnă că trebuie să fie undeva; ea este în Vatican, este în Papa!.. Iată aici taina Creştinismului, acesta este miracolui prezenţei REALE al întrupării veşnice în două învelişuri!.. Ceea ce Iisus Hristos nu a pus sub unul din cele două văluri, El a pus sub celălalt; iar oricine Îl poate afla desăvârşit doar dacă ştie cum, într-o mişcare arzătoare a inimii de la Euharistie la Papă, şi de la Papă la Euharistie. În afara acestor două taine, care alcătuiesc de fapt una singură, îl aflăm doar pe Iisus Hristos CEL SMERIT (după cum a stabilit El însuşi) Care este nepotrivit pentru nevoile sufletelor individuale cât şi pentru societatea ca un întreg, Care nici măcar nu se poate apăra pe Sine Însuşi… Dacă-l înlături pe Papă, Iisus Hristos ar fi incomplet în Euharistie. (ce hule!) Prin urmare, Biserica care este mult mai sensibilă la aceste chestiuni divine decât noi, nici măcar nu ştie cum să vorbească despre Papă! Cuvintele par a nu fi suficient de puternice pentru a defini pătrunderea reciprocă care are drept rezultat aceea că capul Ei este alcătuit din Iisus Hristos şi din Papă, şi care este şi vizibil şi invizibil în acelaşi timp… Ce sentimente plăcute simte cineva în faţa potirului şi la picioarele Papei!…’’ [287]

Această apologie poate să ne pară de necrezut. ,,Dacă astăzi romano-catolicii vor citi această mărturisire de credinţă cu oroare şi amuzament şi vor refuza să o ia în considerare, deşi aparţine vremurilor noastre (1922) şi a fost publicată cu aprobarea cenzurii Bisericii, ne este din ce în ce mai evident că astfel de afirmaţii devin posibile doar în lumina dogmei infailibilităţii papale’’ [288]

În sine, faimosul drept papal de a decide personal, în afara Conciliului şi fără consimţământul conciliar, exprimă convingerea blasfemiatoare a catolicilor că Papa este de facto în afara şi deasupra Bisericii.  ,,Atât în teorie cât şi în practică, Papalitatea este al patrulea rang ierarhic (inventat de papalitate şi necunoscut Bisericii – L.P.) desfiinţând cu totul prin aceasta principiul universalităţii Bisericii’’. [289] La urma urmei, nu degeaba declara Monseniorul Bougaud că: ,,Episcopul primeşte nişte calităţi minunate la hirotonire… Dar una singură nu i se dă: aceea de a învăţa fără greş (infailibil). Toţi episcopii laolaltă nu o au într-o măsură mai mare decât fiecare luat separate. Prin urmare, sunt nevoiţi să se plece în faţa Papei care singur dispune de autoritate generală şi infailibilă.’’ [290]

Fără îndoială că Monseniorul Bougaud a oglindit în cartea sa doctrina latină oficială despre Papă. Acest fapt este adeverit de textul prin care Vaticanul a informat lumea despre alegerea Papei Pius al XI-lea în 1922 şi care concordă cu Baugaud: ,,Ce norocoasă este Roma! Ea singură posedă ambele potiruri: cel euharistic, în care Hristos se oferă pe El însuşi tuturor inimilor, şi Vaticanul, unde Iisus ne oferă, cu ajutorul declaraţiilor papale, Cuvântul Adevărului, cel neschimbător şi infailibil.’’ [291]

Dogma catolică despre ,,infailibilitatea’’ pontifului roman adoptată în urmă cu peste o sută de ani, a rămas în vigoare până astăzi. Locul Capului nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, în Biserica Latină a fost uzurpat în mod hotărâtor de ,,vicarius Dei’’, ,,vicarius Christi’’ cel văzut. În locul Duhului lui Dumnezeu cel nevăzut care împărtăşeşte viaţă Bisericii, Latinii, în persoana Papei, potrivit lui Alexei Homiakov, au pus ,,un profet străin de adevăr, pentru a i se inchina… Ni se înfăţişează o imagine de plâns… cea a prăbuşirii credinţei în Biserică’’. Este remarcabil faptul că Conciliul Vatican II care şi-a pronunţat cu voce tare hotărârile sale renovaţioniste nemaiauzite, nu a îndrăznit  să schimbe sau, mai mult, să abolească această dogmă. Acest Conciliu care, potrivit unui ierarh latin, scoate ,,fumuri satanice’’. (Vezi cartea cu acelaşi nume a lui Michael de Saint-Pierre ,,Fumurile lui satana’’) a confirmat toate înşelările şi învăţăturile mincinoase de veacuri ale Romei. Potrivit părerilor catolicilor înşişi, ea conduce direct către apostazie [292].

[258] F.M.Dostoievski,   ,,Idiotul’, partea a 4-a, cap.7.[259] Germain Ivanoff-Trinadtzaty ,,Vaticanul și Rusia’’Prima ediție a fost publicată de Frăția Sfântului Ioan de   Poceaev, Eparhia din Monreal și Canada a Biserici Ruse din Afara Granițelor,   Editura Mănăstirii, 8011 Strada Champagneur, Montreal, Quebec, Canada, 1989. În   Rusia, această operă a fost publicată de Mănăstirea de maici Marta și Maria   și de Frăția ,,Fapta ortodoxă’’ la Moscova, în 1993 iar apoi retipărită de   diverși publicişti. [260] Citat din Germain   Ivanoff-Trinadtzaty, ,,Biserica Rusă înfruntând Apusul’’, . O.E.I.L., Paris,   1991, pag. 112. Această carte ar putea deveni o adevărată revelație pentru   cititorii occidentali în ce privește felul în care înțeleg ei Rusia.   Traducerea sa rusească: Arhidiacon Germain Ivanov-Trinadtzaty, „Russkaia   Pravoslavnaia Tserkov litsom k Zapadu”. Munchen-Moscova, 1994. [261] Vladimir Soloviov, Opere Culese în 12 vol., Bruxelles, 1969, vol.11,   pag.92. [262] Caracterul neschimbător al dogmelor credinței este   adeverit de hotărârile Sinoadelor Ecumenice care sunt ,,autoritatea   pământească supremă a Sfintei Biserici a lui Hristos, traduse în viață sub   călăuzirea Duhului Sfânt, după cum s-a spus la început prin hotărârile   Sinoadelor Apostolice: ,,Pentru că s-au părut Duhului Sfânt și nouă’’   (Faptele Apostolilor 15, 28). (,,Legea lui Dumnezeu’’, Jordanville, 1987,   pag.494). Primul canon al Celui de-al Doilea Sinod Ecumenic spune: ,,să nu   se-nlăture credința… ci să rămână tare și să fie dată anatemei orice   erezie’’. Acest Canon este adeverit și de Canoanele celorlalte Sinoade   Ecumenice: Canonul 7 al Sinodului al Treilea, Canonul 1 al Sinodului al   Patrulea, Canonul 1 al Sinodului al Şaselea și Canonul 1 al Sinodului al   Şaptelea. [263] A.S. Homiakov ,,Opere teologice’’, vol. II. Editura Iuri   Samarin, Praga, 1867, pag.79. [264] Ibid., pag. 71. [265] În mod tradițional,   în Rusia, cuvântul ,,Biserică’’ nu se folosea cu referire la latini,   protestanți și așa mai departe. Doar în istoria St.Petersburg-ului, probabil   din cauza influenței folosirii de către ei a termenului occidental ,,Biserica   Catolică’’, ,,Biserica Luterană’’, iar în presa laică ,,Biserica Budistă’’,   ,,Biserica Musulmană’’, etc. , acest termen a devenit comun. [266] F.M.Dostoievski, ,,Idiotul’’, partea a IV-a, cap.7. [267] Protoiereul Mitrofan (Znosko-Borovsky, atunci Episcop al   Bisericii Ruse din Afara Granițelor), „Pravoslavie, Rimo-katolichestvo,   Protestantizm i Sektantstvo” (Ortodoxia, romano-catolicismul,   protestantismul și sectarismul. Prelegeri de teologie comparativă ținute la   Seminarul teologic Sfânta Treime). Editura Sfântul Iov de la Poceaev,   Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1972, pag. 23. [268] Termenul este folosit pentru a desemna atitudinea   binevoitoare față de o abatere parţială de la cerințele stricte ale canoanelor,   dacă este în folosul turmei și al Bisericii. [269] Irelevenţa observaţiilor latine despre obiceiurile   iudaice a fost discutată de mulţi. Astfel, în 1053, o astfel de lucrare a   fost scrisă de Arhiepiscopul bulgar Leo al Ohridei despre ordinele   Patriarhului Constantinopolului Mihail Cerularie. În secolul al XX-lea, declarând lipsa de implicare a evreilor   în Răstignirea lui Hristos şi recunoscând calitatea lor continuă de ,,aleşi   ai lui Dumnezeu’’, Papalitatea a început în fapt să practice iudaismul în   interiorul creştinătăţii, chemându-i deschis pe catolici să se pregătească   pentru venirea ,,vremurilor mesianice’’ împreună cu evreii. Oricine se poate  informa despre asemenea documente oficiale   romano-catolice, precum declaraţia „Nostra aetate” (Conciliul   Vatican II) şi ,,Îndrumări pastorale’’ (1973) şi prin nenumăratele de acum   declaraţii oficiale de acest fel existente în abundenţă în publicaţiile   Vaticanului şi ale mass mediei simpatizante. [270] Lucrarea   fundamentală şi foarte bine argumentată a lui Nicolae N. Voeikov ,,Tserkov’,   Rus’ i Rim” (Biserica, Rusia şi Roma), publicată de Mănăstirea Sfânta   Treime din Jordanville, New York, 1983 cu 512 pagini, se ocupă de alaiul de   probleme referitoare la Romano-Catolicism. Calitatea unică a acestei cărţi   bine documentate stă în informaţia nouă din istoria Bisericii primare şi   relaţiile dintre Roma şi Biserica Ecumenică, extrasă din surse occidentale şi   nemaipublicată până acum în limba rusă. Despre Biserica latină vezi şi M.I.Koialovici,   ,,Litovskaia Tserkovnaia unija” (Unificarea Bisericii Lituaniene), Sankt   Petersburg, 1859-1861, vol.1-2; P.N.Zhukovici, ,, Brestskii sobor 1596   goda” (Sinodul de la Brest din 1596), Sankt Petersburg, 1907 şi lucrarea   citată mai sus a arhidiaconului Germain Ivanov-Trinadtzaty. [271] Protoiereul Mitrofan Znosko-Borovsky, op. cit. pag. 44. [272] Ibid., pag. 30. [273] Papa Paul al VI-lea în lucrarea ,,Indulgentiorum   doctrina” publicată în 1967, potrivit căreia legătura dintre indulgenţe   şi perioada de timp petrecută în purgatoriu nu mai este fixată. [274] Papa Ioan al XII-lea (955-964) a elaborat un ,,tarif   special de preţuri pentru iertarea păcatelor’’ pentru ,,Penitenciarul   Apostolic’’. Uciderea unui preot de către un mirean costă 7 monezi de argint,   iar a unui mirean de către un mirean, 5 arginţi. Păcatele carnale au devenit   sursa cea mai profitabilă de venit pentru Biserica Romană timp de multe   secole ce au urmat; iertarea păcatului curviei comis de un preot se taxa cu o   sumă de 67 franci, 11 bani şi 6 firfirei; păcatele nefireşti îl costau pe un preot 219 franci şi 14   bani. Păcatul adulterului era evaluat la o sumă de 87 franci şi 13 bani pentru mirenii de ambele sexe. Papa Ioan al XII-lea   era destul de tolerant faţă de incest: acest păcat costa… doar 40 bani’’.   (Aceste detalii sunt culese din binecunoscuta carte a lui Dupin de   Saint-Andre, ,,Tarifele Penitenciarului Apostolic’’ publicată în 1520 şi   reeditată în 1741 la Roma, şi iarăşi în 1879). Citat din N.N.Voeikov,   ,,Biserica, Rusia şi Roma’’, pag.56-57. [275] Archpriest Mitrofan Znosko-Borovsky, op. cit., pag. 48. [276] Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco, „Kak   Pravoslavnaia Tserkov’ chtila i chtit Bozhiju Mater'” (Cinstirea Maicii   Domnului în Biserica Ortodoxă). Din culegerea ,,Cronică despre cinstirea   Arhiepiscopului Ioan (Maximovici)’’. Sfântul Gherman de Alaska, Platina,   California, 1980, pag 44-47. [277] Arhimandritul Justin Popovici, „Biserica Ortodoxă   şi ecumenismul”, Moscova, 1993, pag. 95-96. [278] Arhiepiscopul J.G. Strossmayer, „O namestnichestve   i nepogreshimosti pap. Rech na I Vatikanskom Sobore 1870 goda” (Despre   viceregenţa şi infailibilitatea Papilor. Discurs ţinut la Conciliul Vatican I   din 1870). Traducerea rusă a acestui document a fost publicată prima dată în Tserkovnye Vedomosti în 1905, numerele   30 şi 31. Am citat din colecţia ,,Papstvo i ego borba s Pravoslaviem”   (Paplitatea şi lupta sa cu Ortodoxia), Moscova, 1993, pag.26-30. [279] Potrivit   Cardinalului roman Baronius, tronul papal a fost ocupat vreme de 150 ani de   nişte ,,monştri cu o viaţă mizerabilă, caracter pervers şi în general,   persoanele cele mai infame în toate privinţele’’ (see ,,Pravda o   namestnichestve i nepogreshimosti rimskikh pap” (Adevărul despre   Viceregenţa şi Infailibilitatea Papilor Romani), Kameneţ – Podolsk, 1905,   pag.16). Despre imoralitatea profundă a pontifilor, episcopilor şi clericilor   romani din perioada premergătoare căderii Romei din Biserica Ecumenică,   profanările şi simonia comise de ei şi despre dezmăţul lor, oricine poate   citi în Enciclopedia Teologică Catolică (vezi Dicţionar de Teologie Catolică,   Paris, 1939, vol IV, col.2302). [280] Citat din N.N.   Voelikov, Biserica, Rusia şi Roma, pag.190. [281] Sinoadele   Ecumenice, Tomul II-2. ,,Cele treizeci de hotărâri ale Conciliului Vatican   II’’ (textul original în latină cu o traducere paralelă în franceză).   Ediţiile CERF, Paris, pag. 1658-1659 (816-817). [282] După ce a făcut   aceasta la presiunea puterilor seculare, Papa Liverius s-a pocăit şi a fost   ulterior canonizat. Ecleziologia ortodoxă nu vede nimic nefiresc în faptul că   viitorul sfânt a cedat unor slăbiciuni omeneşti. Dar cum poate cineva să   armonizeze acest caz cu ecleziologia romano-catolică care postulează   infailibilitatea pontifilor săi? [283] Citat din   Protoiereul Mitrofan Znosko-Borovsky, op. cit., pag. 47. [284] Vezi Epistola   Patriarhilor Răsăriteni din 1895. Citat din: Germain Ivanoff-Trinadtzaty,,Biserica   Ortodoxă Rusă înfruntând Apusul’’, Paris 1991, pag.207. [285] Cuvântul este   folosit de Germain Ivanoff-Trinadtzaty şi înseamnă idolatrizarea Papei de la   Roma, op.cit. pag.238. [286] Bougaud (zâmbiţi,   Episcopul de Laval), Creştinismul şi vremurile actuale. Tomul IV   ,,Biserica’’, Paris, Lib. Poussielgue freres, 1882. [287] Bougaud, ibid.   pag. 506-516 [288] Arhidiacon   Germain Ivanoff-Trinadtzaty, ,,Biserica Ortodoxă Rusă înfruntând Apusul’’,   pag.238 [289] Ibid. pag. 237. [290] Bougaud, ibid.   pag.47. [291] Citat  din Protoiereul Mitrofan Znosko-Borovsky,   op. cit. pag. 36. [292] Vezi de pildă   cartea Monseniorului Marcel Lefebvre ,,Sunt neîncoronaţi’’. De la liberalism   la apostazie. Tragedia conciliară. Ediţia Fideliter, N.-D. du   Pointet-Brout-Vernet. F. 03110 – Escurolles, 1987.

sursa

episodul anterior………………………………………………………………..episodul urmator

Publicitate