Dragostea prefăcută versus Ura adevărată
Scris de Vladimir Moss
Biserica Ortodoxă este tulburată în zilele noastre de două maladii spirituale opuse şi egale una cu cealaltă: ecumenismul şi naţionalismul. Acestea sunt Scila şi Caribda ale Ortodoxiei contemporane. Ca şi nestorianismul şi monofizismul din secolul al cincilea, ele constituie două erezii aparent opuse, fiecare conducând la fel de sigur la îndepărtarea de Ortodoxie şi către prăpastia iadului. Ele au crescut în tandem în cursul secolelor XIX şi XX, răspândindu-se din Europa Apuseană (Franţa şi Germania) către Europa Centrală şi Răsăriteană (Polonia şi Balcani), şi dinspre Europa către întreaga lume. Ar putea părea ciudat că asemenea mişcări opuse să se dezvolte împreună, însă aflăm adesea exemple similare în istorie, dimensiunea exagerată şi unilaterală a uneia provocând reacţia celeilalte, la fel de exagerată şi de unilaterală. Ortodoxia nu stă în compromisul dintre două extreme, ci este un punct de vedere mai înalt care înţelege falsitatea şi pericolul fiecăreia dintre ele. Trist este faptul că mulţi dintre cei ce reuşesc să scape de una dintre cele două maladii cad adesea în cealaltă, şi doar puţini sunt într-adevăr aceia care reuşesc să le scape amândorura.
Originile ecumenismului se află în Iluminismul englez şi francez al secolului al XVIII-lea. Filosofii Iluminismului, atunci când nu au respins religia cu totul, au socotit-o ca fiind depăşită şi lipsită de însemnătate. De aici a fost doar un mic pas până la crearea unei noi religii, ecumenismul, care admite credinţe cu totul contradictorii şi consideră aceste contradicţii lipsite de importanţă, pentru că singurul lucru important este ,,dragostea’’, şi nu dragostea de adevăr, se înţelege de la sine, ci dragostea pentru o pace mincinoasă în care nu există dispute pe motive de credinţă, aşa fel încât oamenii să se poată focaliza pentru acele lucuri care contează chipurile cu adevărat şi anume îmbunătăţirea condiţiilor materiale a tuturor prin folosirea raţiunii neîngrădite de superstiţie sau de ignoranţă.
Originile naţionalismului se află undeva mult mai adânc în istorie, poate în preamărirea de sine a grecilor deasupra tuturor ,,barbarilor’’ sau în rebeliunea evreilor din primul secol împotriva puterii romane. În vremurile moderne însă, cultul naţiunii a început o dată cu revoluţia franceză care, deloc întâmplător, a marcat şi începutul eliberării evreilor de sub puterea neamurilor. Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 a considerat naţiunea drept valoare supremă, plasând-o deasupra altor valori în calitate de arbitru al lor.
Revolutia franceză a conţinut însă o tensiune internă între valorile universale, internaţionaliste pe care le-a moştenit de la Iluminism (libertate, egalitate şi fraternitate) şi cultul Rousseau-ist al naţiunii. Deci, pe de o parte, a năzuit către libertatea şi egalitatea tuturor naţiunilor şi tuturor oamenilor. Dar pe de altă parte, a preamărit Franţa ca pe ,,o naţiune măreaţă’’ prin excelenţă care avea dreptul să-şi impună asupra restului lumii puterea şi viziunea sa despre lume. Astfel, etapa internationalistă a revolutiei s-a metamorfozat rapid în etapa nationalistă de sub Napoleon…Această metamorfoză a fost ajutată de războiul german de eliberare de sub jugul lui Napoleon din 1813-1815, care a conferit un tăiş mai ascuţit şi mai egoist cultului naţiunii. Naţionalismul german se întemeia pe Contra-Iluminismul german, care a respins în mod conştient universalismul Iluminismului Francez, în favoarea cultului particularului în opoziţie cu universalul, al emoţionalului în opoziţie cu raţionalul. Tocmai această tranziţie condusă de Germania de la nationalism ca şi cult al naţiunii în general către cultul naţiunii mele în special s-a dovedit a fi atât de fatală pentru pacea lumii.
Din punct de vedere creştin, nici o formă de cult nu este acceptabilă, pentru că în Hristos nu este nici elin nici evreu (Epistolia Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 3,11), nici naţiune în general, nici vreo naţiune în special care să trebuiască a fi cinstită. Şi totuşi, creştinismul nu condamnă o dragoste sănătoasă pentru ţara ta, sau patriotismul, care nu este îndreptat în mod conştient şi agresiv împotriva altor patriotisme, şi nici nu caută binele naţiunii mai presus de binele Bisericii şi de poruncile universaliste ale Evangheliei. Hrisos şi-a iubit patria Sa şi a deplâns căderea ei. Dar El l-a lăudat şi pe centurionul roman pentru că avea o credinţă mai mare ca oricine din Israel; tot aşa El a lăudat credinţa femeii hananeence, si El a convertit-o pe femeia samariteancă şi s-a înfăţişat pe sine în rolul bunului samaritean. Şi mai important este faptul că El a refuzat să se alăture sau să consfinţească rebeliunea nationalistă a evreilor împotriva puterii romane, care este şi adevăratul motiv pentru care L-au omorât evreii: Hristos a fost omorât de către naţionalişti pentru că a refuzat să fie naţionalist…
Atât ecumenismul cât şi naţionalismul sunt în esenţă mişcări politice care năzuiesc către bunătăţile pământeşti: pacea şi prosperitatea în cazul ecumenismului, puterea şi prestigiul în cazul naţionalismului. Ele se înveşmântează însă în haina religiei pentru a se face mult mai atrăgătoare credincioşilor. Ecumenismul îşi acoperă respingerea sa pentru religia dogmatică sub mantia ,,dragostei’’ – ,,Dumnezeu este dragoste’’, spun ei, ,,existe multe căi care duc la Dumnezeu şi Dumnezeu le primeşte pe toate’’, ,,toleranţa este cea mai înaltă formă a virtuţii’’, ,,iubeşte şi fă ce vrei’’. Atracţia sa stă în îndepărtarea tuturor disputelor cu privire la chestiunea adevărului şi a oricărei nevoinţe morale împotriva patimilor căzute. Naţionalismul respinge această abordare insipidă a adevărului şi reintroduce o componentă de luptă. Însă ,,adevărul’’ său, deşi limpede şi fără compromis, este limpede că este fals: naţiunea mea are în esenţă mereu dreptate şi este întotdeauna victima nevinovată a altor naţiuni, indiferent ce greşeli minore ar putea să facă şi de orice argumente raţionale ai găsi ca să dovedeşti că ea greşeşte. Cât despre reintroducerea unei componente de luptă, acest fapt este doar aparent pentru că sforţarea de a te arăta superior faţă de naţiunile învecinate se realizează printr-o totală capitulare în faţa celor mai diabolice patimi: mândria şi ura. Pentru că, după cum scrie Mitropolitul Anastasie Gribanovski ,,Naţiunea, acest organism colectiv este la fel de înclinată să se autodivinizeze ca şi persoana omenească individuală. Nebunia mândriei creşte şi aici cu aceeaşi viteză, ca orice patimă aţâţată în societate, reflectându-se în mii şi milioane de suflete.’’[1] Astfel, aşa cum ecumenismul este o religie a dragostei false, sentimentaliste, naţionalismul este o religie a mult prea autenticei uri…
Deşi par a fi opuse, există de fapt o înrudire apropiată între ecumenism şi nationalism. Această înrudire a fost lămurită de către diplomatul şi publicistul rus Constantin Leontiev care, deşi un filoelen înflăcărat, a criticat cu putere naţionalismul revoluţiei greceşti. El credea de asemenea că naţionalismele sârbilor şi bulgarilor care au stimulat revoluţiile balcanice erau foarte similare prin ţelurile şi psihologia lor naţionalismului grecilor adică, le lipsea din păcate acel ,,naţionalism universalist’’ pe care l-a numit Bizantinism. Aceste naţionalisme meschine, susţinea Leontiev, erau strâns înrudite cu liberalismul. Ambele-şi trăgeau originile în revoluţia franceză: aşa cum liberalismul a insistat pe egalitatea esenţială a tuturor oamenilor şi a ,,drepturilor oamenilor’’, aşa şi aceste nationalisme au insistat pe egalitatea de esenţă a tuturor naţiunilor şi pe ale lor ,,drepturi ale naţiunilor’’. Însă această năzuinţă comună pentru ,,drepturile naţiunilor’’ a făcut naţiunile foarte asemanătoare în egoismul lor essential.[2] A înlocuit individualitatea cu individualismul, ierarhia cu egalitarismul, dreapta credinţă cu indiferentismul (ecumenismul).[3]
Leontiev credea, după cum scrie Andrej Walicki că ,,naţiunile erau o forţă creatoare doar atunci când reprezentau o cultură specifică, iar naţionalismul ,,gol’’ sau pur ,,tribal’’ era o forţă dizolvantă care nimicea atât cultura cât şi statul, un proces nivelator care era, în ultimă instanţă, cosmopolit; naţionalismul a fost de fapt doar o mască pentru tendinţele liberale şi egalitariste, o metamorfoză specifică a procesului universal de dezintegrare’’.[4] Potrivit lui Leontiev, naţiunea care lupta pentru independenţă se întemeia precis pe dorinţa ei de a fi asemenea altor naţiuni: ,,Eliberându-se pe plan politic, ele sunt foarte fericite să fie asemenea celorlalte, fie în ce priveşte viaţa de zi cu zi, fie în ce priveşte idealurile.’’ Prin urmare naţionalismul eliberat de idea universalistă a creştinismului conduce în final la un cosmopolitism fără suflet şi secular. ,,Atunci când va triumfa în toată Europa principiul pur naţional, adică cel etnic, odată eliberat de legăturile sale religioase, va face roade care nu sunt de nici un fel naţionale, ci dimpotrivă, cosmopolite în cel mai înalt grad sau mai precis, revoluţionare.’’[5] Revoluţia consta din faptul că naţionalismul statal va conduce la abolirea internaţionalistă (a lor) şi la contopirea statelor. ,,O grupare de state întemeiată pe naţiuni pure va duce omul european foarte repede sub stăpânirea internaţionalismului’’[6]: ,,către o Uniune Europeană sau chiar Naţiunile Globale Unite’’. O grupare de state întemeiate pe triburi şi naţiuni este… nimic altceva decât pregătirea (izbitoare ca vigoare şi intensitate) pentru tranziţia către un stat cosmopolit, primul stat pan-european şi apoi, poate, chiar către unul global!…’’ [7]
În 1872, Patriarhia Ecumenică a dat anatemei forma ecleziastică a naţionalismului cunoscută sub numele de ,,filetism’’. Dar acest fapt nu a împiedicat ca naţionalismul inter-ortodox dintre greci, sârbi, bulgari şi români să crească în ură şi violenţă în decursul următoarelor patru decenii şi jumătate. Nici pasiunile naţionaliste nu s-au redus ulterior cu adevărat: în anii 1918-1941, fascismul italian şi german a atras o simpatie considerabiă în Europa de Est, mai ales în România şi Croaţia. După 1945, cucerirea de către comunism a celei mai mari părţi a regiunii a mai atenuat pasiunile naţionaliste pentru o vreme. Însă după căderea comunismului din 1989-1991, războaiele naţionaliste au izbucnit din nou în multe regiuni ale fostei Uniuni Sovietice şi în special în fosta Iuguslavie.
Cât despre ecumenism, pentru că nu putuse fi anticipat din pricina războaielor pe faţă şi a vărsărilor de sânge, el a evoluat într-un fel mult mai perfid care s-a sustras multă vreme condamnării din partea autorităţilor bisericeşti. Abia în 1983 s-a petrecut anatemizarea oficială a ecumenismului de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor cârmuită de Sfântul Filaret de New York. Ca şi în cazul condamnării filetismului, acest fapt nu a avut efect imediat, şi până în zilele noastre, marea majoritate a celor care-şi spun creştini ortodocşi rămâne afundată în ,,erezia ereziilor’’ prin participarea lor la Consiliul Mondial al Bisericilor şi la mişcarea ecumenistă mai largă.
În zilele noastre, ecumenismul se întrepătrunde cu naţionalismul. Asemenea multora dintre liderii comunişti ai Europei de Est care s-au menţinut la putere prin transformarea lor în lideri naţionalişti, aşa şi atracţia palidă a ecumenismului a fost revigorată prin asocierea ei cu pasiunile naţionaliste.
Putem înţelege această întrepătrundere a ecumenismului şi naţionalismului în termeni psihologici: sentimentul de vinovăţie născut din amestecul ortodocşilor cu ereziile apusene a fost suprimat sau compensat de un val energic de naţionalism antiapusean (şi în special anti-american).
Primul şi cel mai important fapt în acest context este acela că deşi ortodocşii ecumenişti sunt deja de mai multe decenii afundaţi în erezia ecumenismului, din ce în ce mai mulţi ştiu că acesta este greşit. Ei ştiu că este o trădare a credinţei părinţilor lor şi ştiu, deşi neclar, că nu mai sunt vrednici să se numească fii lor. Acest fapt se aplică mai mult acelora dintre clericii şi mirenii care gândesc, şi mai puţin ierarhilor ale căror conştiinţe sunt adormite şi care par a nu mai fi capabili de pocăinţă. Autorul textului îşi aduce aminte o întâlnire a clericilor dizidenţi din Patriarhia Moscovei spre finele anului 1989 la care s-a petrecut o condamnare universală a ierarhilor şi o hotărâre de a se elibera de ecumenism. În final, în urma presiunii venite de sus doar unul dintre ei s-a alăturat Bisericii celei Adevărate; însă întrunirea vădeşte un sentiment real şi sincer – un sentiment care astăzi probabil că nu este mai puţin răspândit.
Totuşi, neputinţa de a proceda în armonie cu adevărul bisericii de-a lungul unei perioade îndelungate de timp crează condiţia propice existenţei unei tensiuni psihologice şi spirituale, a sentimentului de vină, care cere o rezolvare. Pocăinţa este singurul mod de a pune capăt acestei tensiuni. Dar nefăcând asta, una din modalităţile de a pune capăt aparent acestei tensiuni şi de a justifica rămânerea cuiva în biserica cea mincinoasă este aceea de a o investi cu statutul de instituţie naţională, o comoară care trebuie păstrată şi cinstită pentru motive culturale şi naţionale, dacă nu strict spirituale.
Terminologia joacă un rol important aici. Biserica mincinoasă este denumită simplu ,,Biserica Rusă’’ sau ,,Biserica Sârbă’’ de parcă nu ar mai fi nici una care să mai poată revendica mai mult această titulatură. Repetată de-a lungul timpului, este inoculată ideea că aceasta este Biserica cea una şi singură, şi a o părăsi ar echivala cu apostazia individuală şi colectivă…
Naţionalismul a devenit aici salvarea ecumenismului. Raţiunea devine ,,Nu poţi părăsi biserica ecumenistă’’,,pentru că ea este biserica naţiunii. Aşa că dacă o părăseşti, trădezi naţiunea. Cât despre ziloţii Ortodoxiei care părăsesc biserica oficială, ei ar fi mândri, punându-şi propria ,,corectitudine’’ deasupra datoriei lor faţă de naţiune. Prin ruperea turmei ar slăbi naţiunea, care poate dăinui doar dacă este unită sub actualii ei lideri’’.
Acesta este un argument mincinos pentru că ridicarea naţiunii deasupra adevărului conduce naţiunea nu către măreţie, ci la decădere morală şi spirituală. Domnul a spus că cel care-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe El nu este vrednic de El (Evanghelia după Matei 10.37), iar cel ce-şi iubeşte patria mai mult decât pe Domnul este nevrednic de El. Pentru că aceasta este o formă de idolatrie. După cum a arătat părintele Ioan Vostorgov, unul dintre primii martiri ai revoluţiei bolşevice, adevăratul patriotism nu se poate întemeia decât pe adevărata credinţă şi moralitate. ,,Acolo unde credinţa a cazut’’, spunea el ,,şi unde moralitatea a căzut, nu mai poate fi loc de patriotism, nu te mai poţi agăţa de nimic, pentru ca tot ce era mai de preţ în patrie a încetat a mai fi de preţ’’. [8]
Atât ecumenismul cât şi naţionalismul invocă unitatea ca valoare supremă, în cazul ecumenismului, o unitate mitologică a tuturor oamenilor de bună credinţă şi de bun simţ, iar în cazul naţionalismului, o unitate nu mai puţin mitologică a celor de acelaşi sânge sau cultură. Cei care refuză să se alăture acestor unităţi sunt categorisiţi drept nebuni sau trădători sau ambele. Ortodoxia însă preţuieşte mai presus de toate unitatea cu adevărul, cu Dumnezeu, Care este adevărul, şi cu Biserica cea Una şi Adevărată ,,stâlp şi întărire a adevărului (Epistolia Sfântului Apostol Pavel Întâia către Timotei 3,15). Cel care este în unitate cu adevărul se poate afla el însuşi în dezbinare cu toţi cei din jur, după cum au fost mulţi dintre sfinţii mărturisitori. Dar asta nu este de mirare căci, după cum spune Sfântul Apostol Pavel ,,ci fie Dumnezeu adevărat, şi tot omul mincinos’’ (Epistolia Sfântului Apostol Pavel cea către Romani, 3,4). Într-adevăr ,,când va veni Fiul Omului’’ spunea Domnul ,,oare va afla credinţa pe pământ?’’ (Sfânta Evanghelie de la Luca, 18,8).
August 6/19, 2013.
Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos
*) Expresia a fi între Scila şi Caribda înseamnă a fi într-o încurcătură, într-o primejdie din care nu se poate găsi o ieşire.
[1] Mitropolitul Anastasie (Grianovski) al New York-ului , Besedy s sobstvennym serdtsem (Convorbiri cu inima mea) Jordanville, 1998, pag.33.
[2] ,,Grecii au ,,Imperiul Bizantin’’, ,,Marea idee Elenă’’ în timp ce bulgarii au ,,Marea Bulgarie’’. Nu este oare la fel?’’ („Pis’ma o vostochnykh delakh – IV” (Epistole cu privire la chestiunile răsăritene – IV), Vostok, Rossia i Slavianstvo (Răsăritul, Rusia and lumea slavă), Moscova, 1996, pag. 363.
[3] ,,Ca să nu mai vorbim despre dezvoltarea naţională, care îi aseamănă pe toţi europenilor contemporani, care au răspândit raţionalismul îngust, egalitarianismul, indiferenţa religioasă, uniformitatea burgheză europeană în ce priveşte gusturile şi felul de a fi: maşini, pantaloni, manta, pălării şi demagogie!’’ („Plody natsional’nykh dvizhenij” (Roadele mişcărilor naţionaliste), op.cit. pag.560).
[4] Waliki, O istorie a gândirii ruse, Oxford: Clarendon, 1988, pag.303.
[5] Leontiev, Epistola unui Pustnic.
[6] Leontiev, ,,Despre naţionalismul politic şi cultural’’, Scrisoarea a 3-a, op.cit.pag. 363.
[7] Leontiev, ,,Politici tribale ca Armă a Revoluţiei Globale’’, scrisoarea a 2-a, în Constantin Leontiev , Izbrannie Sochinenia (Opere alese), editat de I.N.Smirnov, Moscova, 1993, pag.314.
[8] Vostorgov, în Formin. S & Formina T., Rossia pered Vtorym Prishestviem ( (Rusia înaintea Celei de-a doua Veniri) Moscova, 1994, pag.400.
ortodoxul traditional 
Pingback: ECUMENISM ŞI NAŢIONALISM | ortodoxiadreaptacredinta