ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: UN DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ. UN POTIR – 1

În noiembrie 2014 au fost date publicităţii două documente: unul fiind semnat de călugării de la schitul românesc Prodromu de la muntele Athos şi de alte persoane – clerici şi mireni; cel de al doilea – de către 6 mitropoliţi ai Bisericii oficiale a Greciei, de clerici, monahi şi mireni. Documentul semnat de către arhipăstorii greci poartă titlul de „Declaraţia istorică a Mitropoliţilor, Stareţilor de Mănăstire, preoţilor şi monahilor împotriva abaterilor eclesiologice ale Patriarhului Ecumenic (Bartolomeu)” (1) . Totodată, prezentarea acestei declaraţii în publicaţiile Ortodoxiei oficiale numesc acest document astfel: „O nouă ”mărturisire de credinţă”: Nu vom îngădui desfiinţarea sau pervertirea dogmelor de credinţă”. Publicaţia Ortodoxiei oficiale din Grecia „Ortodoxos tipos” preambulează documentul astfel: „Semnatarii amintesc Patriarhului Ecumenic că în trecutul istoric recent, atunci când răposatul Patriarh Ecumenic Athenagora a desconsiderat dogmele Bisericii, trei mitropoliţi ai Bisericii Greciei şi opt sfinte mănăstiri aghiorite au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic fără altă separare şi fără ruperea totală a comuniunii [s.n.]. Semnatarii Noii Mărturisiri de Credinţă îl cheamă pe Patriarhul Ecumenic să pună capăt pervertirii Credinţei Ortodoxe şi destrămării Bisericii celei Una de dragul ecumenismului, iar pe durata vizitei Papei Francisc la Fanar, la Serbarea Tronului Bisericii din Constantinopol, îl cheamă să evite rugăciunile în comun cu ereziarhul Papă şi dezbrăcarea Bisericii Ortodoxe de ”haina Adevărului”. În această declaraţie se enumeră numeroase afirmaţii eretice ale eresiarhului Bartolomeu, făcîndu-se trimitere la citate concrete din diferite documente semnate de acela şi predici-cuvîntări ale aceluiaşi. În final, „Declaraţia …” se adresează lui Dumnezeu cu rugăciunea „ca Patriarhul Ecumenic Bartolomeu să mediteze asupra uriaşei răspunderi pe care o are faţă de cei pe care îi conduce în înşelare şi pentru faptul că dezbracă Biserica de ”haina Adevărului, cea ţesută din teologia cea de Sus”. Atît .

Documentul de la Atos este întitulat „Mărturisire împotriva ereziei”(2) . În document sînt enumerate drept erezii mai multe afirmaţii făcute de către clerici ai Ortodoxiei oficiale neidentificaţi în document. El este adresat episcopilor, patriarhilor, preoţilor şi credincioşilor „care învaţă erezia”. Acest document anunţă faptul că semnatarii lui resping, se disociază (adică se delimitează) de învăţătura eretică a acestora şi că ereticii respectivi nu exprimă credinţa semnatarilor. În afară de aceasta, semnatarii documentului îi mustră pe ereticii ecumenişti pentru faptul că aceştia învaţă erezia. Atît.

Sub aspectul scopurilor acestor două documente – adresările finale, cele pentru care au şi fost întocmite ele, – nu există nici o deosebire, precum şi nu este, credem, deosebire între credinţa autorilor şi adepţilor lor. „Mărturisirea …” de la Atos conţine mai multe formulări insuficient de exacte şi chiar confuze ceea ce împiedică o înţelegere ortodoxă a unor afirmaţii. Textul de faţă reprezintă o tentativă de analiză a „Mărturisirii …” din perspectiva experienţei istorice a Bisericii documentată în Canoanele ei şi în scrierile corespunzătoare ale Sfinţilor Părinţi.

+ + +

I. CONTEXTUL ECLEZIOLOGIC: SEMNATARII „MĂRTURISIRILOR …”   DESPRE BISERICA OFICIALĂ ŞI ERES

„Membri deplini ai Bisericii” şi „cuprinşi de erezii”

Chiar cea dintîi propoziţie a documentului de la Atos conţine o trunchiere – voită sau nu – a definiţiei calităţii de membru al Bisericii: „Toţi cei care am fost botezaţi în Biserica Ortodoxă suntem membri deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, adică a (3) Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtaşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.” Trezeşte nedumerire minimalismul extrem al criteriilor de membru al Bisericii, precum şi introducerea unei gradări – necunoscute în învăţătura ortodoxă – în ceea ce priveşte calitatea de membru al Bisericii. Astfel, semnatarii documentului mărturisesc că, potrivit credinţei lor, este destul să fii botezat (inclusiv să fi primit „Taina Sfântului Mir […] Pecetea Darului Duhului Sfânt”) pentru a fi membru al Bisericii. Din istoria Bisericii, dar şi din experienţa personală aproape a fiecărui creştin, cunoaştem că sînt mulţi dintre cei botezaţi în Biserică care fie că au îmbrăţişat alte credinţe, fie că sînt excomunicaţi pentru eres sau alte abateri de la dreapta credinţă. Oare cei excomunicaţi sau trecuţi în alte credinţe continuă să fie membri ai Bisericii ? Nicidecum. Altceva e că ei oricînd pot reveni în sînul Bisericii după pocăinţa cuvenită fără a mai fi nevoie să fie iarăşi botezaţi: „Mărturisesc un botez …” (4)

Unul dintre semnatarii celor două documente este preotul profesor de teologie Theodor Zisis de la Universitatea din Thessaloniki care este autorul cărţii „Buna neascultare şi reaua ascultare ?” (dispunem numai de versiunea electronică rusească a acestei cărţi, deaceea nu putem indica pagina concretă la citarea din textul ei(5) ). În cartea sa pr. prof. Th. Zisis relatează (6): „Peste şapte sute de ani Sfîntul ierarh Grigorie Palama cunoştea, fără îndoială, această poziţie a Cuviosului Maxim şi susţinea şi mai apăsat că mădulare ale Bisericii sînt numai cei care acceptă adevărul Bisericii; iar cei care nu ascultă de acest adevăr nu pot nicidecum să alcătuiască Biserica, nu au nici o atingere cu ea. Asemenea oameni se amăgesc chiar dacă se întitulează pe sine preoţi şi arhierei. Creştinismul, cel autentic şi adevărat, se caracterizează şi se defineşte nu de către personalităţi, ci de adevărul de netăgăduit şi de credinţa neabătută. „Şi cei care sînt ai Bisericii lui Hristos sînt ai adevărului, iar cei care nu sînt ai adevărului nu sînt nici ai Bisericii lui Hristos [s.n.] oricîte minciuni ar întocmi ei despre sine cînd se numesc pe sine sfinţi păstori şi arhipăstori şi sînt numiţi aşa şi de către alţii. Noi doar ţinem minte că creştinismul se defineşte nu prin cele exterioare, ci prin adevărul şi exactitatea credinţei [s.n.]”. Prin urmare, faptul de a fi botezat este o condiţie necesară, dar ea nu este exhaustivă, nu este prin sine însăşi îndestulătoare. Ştim că Taina Botezului cuprinde şi momentul obligatoriu de mărturisire a dreptei credinţe de către cel care se botează (dacă nu e un copil) sau de către nănaşul copilului care se botează. Dar la fel ştim că acest moment nu se respectă practic de către aproape toţi clericii care fac această Taină. Lipsa conţinutului real al acestui moment – mărturisirea credinţei de către cel botezat sau de către nănaş – conduce la ruperea legăturii organice dintre Taina Botezului şi mărturisirea obligatorie a credinţei celei singure adevărate. Iar roadele ruperii acestei legături organice sînt apostazia şi erezia care se răspîndesc „în tot trupul Bisericii”. Declararea apartenenţei necondiţionate la Biserica lui Hristos a oricui doar în temeiul Sfîntului Botez de cîndva a persoanelor date reprezintă un adevăr incomplet, parţial, adică este un adevăr ciuntit. Iar un adevăr ciuntit nu mai este adevăr. Şi acest adevăr ţine de Biserica lui Hristos-Dumnezeu. Prezentarea ciuntită a adevărului induce o răstălmăcire substanţială a adevărului dumnezeiesc despre Biserica lui Dumnezeu. Iar ciuntirea oricărui adevăr dumnezeiesc este eres. Iar cei care propovăduiesc în mod conştient un adevăr ciuntit se numesc eretici. Căci orice mărturisire este concepută şi formulată în cel mai conştient şi riguros mod: în caz contrar nu este mărturisire, ci doar o opinie mai mult sau mai puţin ocazională.. Cel puţin, firul logic duce la o asemenea concluzie privind caracterul neortodox al acestei formulări în document despre condiţia de a fi membru al Bisericii. Unele afirmaţii din „Mărturisire …” confirmă apăsat, după cum vom vedea mai jos, această abordare minimalistă, reducţionistă, ciuntită a calităţii de membru pe care (abordarea) o mărturisesc semnatarii documentului. Folosirea sintagmei „membru deplin” ne conduce, în mod logic, la ideea că ar exista şi membri nedeplini, membri parţiali, în parte membri şi în parte nemembri, sub anumite aspecte fiind membri şi sub alte aspecte nefiind membri. Or, aşa ceva este cu totul imposibil şi inimaginabil. Dacă omul a trecut Taina Botezului şi nu crede altfel decît ortodox, atunci el este mădular al Trupului lui Hristos şi punctum(7) . Iar dacă el în mod conştient crede neortodox, adică el crede chiar şi în ceva anume altfel decît Biserica, decît Sfinţii Părinţi, şi, totodată, propovăduieşte acest crez al său, atunci el nu este membru al Bisericii, căci el nu este al Adevărului. El este eretic. De ce a fost nevoie chiar în cea dintîi propoziţie a documentului şi chiar în definiţia Bisericii să se facă specificarea aceasta cu desăvîrşire netrebuincioasă şi superfluă – „membru deplin” ? Dacă am accepta această gradare a calităţii de membru al Bisericii, de creştin, atunci ar rezulta că unii eretici sînt membri nedeplini ai Bisericii sau sînt membri ai Bisericii sub anumite aspecte, iar sub alte aspecte nu sînt membri ai Bisericii. Astfel, această gradare a calităţii de membru deschide larg poarta pentru admiterea în Biserică a ereticilor de diferite grade: suficient de eretic ca sa nu mai fie membru al Bisericii pînă la insuficient de eretic ca să nu fie membru al Bisericii.

Cunoscînd nivelul de cultură ecleziologică a unor semnatari este imposibil să admitem că ei ar crede într-o gradare a calităţii de membru al Bisericii. Atunci, singura explicaţie a acestei greşeli ar fi nebăgarea de seamă de care ar fi dat dovadă cei care au redactat textul final, dar şi, eventual, cei care au pus pe hîrtie textul iniţial. Nebăgarea de seamă care se adevereşte în cazul unei mărturisiri de credinţă este extrem de îngrijorătoare: Harul Duhului Sfînt, fără a Cărui călăuzire nu este cu putinţă vreo mărturisire dreaptă a credinţei drept-slăvitoare, înlătură cu desăvîrşire orice nebăgare de seamă. Tocmai acest lucru îndreptăţeşte îngrijorarea faţă de originea duhovnicească a textului „Mărturisirii …” „Cercetaţi duhurile …”

Bineînţeles, la această etapă de înţelegere a textului „Mărturisirii …”, exludem varianta potrivit căreia autorii şi adepţii acestui document ar insinua, prin introducerea noţiunii de „membru deplin al Bisericii”, o nouă ecleziologie, străină Ortodoxiei. În cea de a treia propoziţie a documentului autorii lui mai fac o afirmaţie incompatibilă cu Ortodoxia: „… arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii [s.n.].” Ce poate să însemne faptul că nişte oameni sînt cuprinşi de erezie ? Înseamnă oare altceva decît faptul că ei împărtăşesc anumite erezii ? Faptul că o persoană împărtăşeşte vreo erezie se poate vedea cumva altfel decît numai dacă ea declară public această mărturisire ereticească ? Deci, nu putem înţelege altfel expresia „a fi cuprins de erezie” decît numai că (1) persoana cuprinsă de erezie are o altă credinţă decît cea ortodoxă şi (2) că ea propovăduieşte această erezie.

Dar cum pot fi numiţi oamenii care împărtăşesc vreun eres şi pe care ei îl propovăduiesc decît eretici ? Eretic înseamnă un necreştin care se pretinde a fi creştin, nefiind aşa din pricina unei credinţe necreştine. Iar singura credinţă cu adevărat creştinească este credinţa ortodoxă. Deci, ereticii nu sînt ortodocşi, chiar dacă ei se pretind a fi ortodocşi şi chiar dacă ei „se numesc pe sine sfinţi păstori şi arhipăstori şi sînt numiţi aşa şi de către alţii”.

Pot fi neortodocşii membri ai Bisericii ? Adică, pot fi ereticii membri ai Bisericii ? Nicidecum: „cei care nu sînt ai adevărului nu sînt nici ai Bisericii lui Hristos”. Prin urmare, orice membri ai Bisericii care se lasă cuprinşi de erezie încetează de a mai fi membri ai Bisericii chiar dacă „se numesc pe sine sfinţi păstori şi arhipăstori şi sînt numiţi aşa şi de către alţii”. Atunci, cum putem înţelege afirmaţia din „Mărturisire…” precum că „ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii” ? Dacă ereziile deja i-au cuprins, atunci cei cuprinşi de erezii nu mai sînt membri ai Bisericii. Prin faptul însuşi al cuprinderii lor de către erezii ei încetează de a mai fi membri ai Bisericii. O asemenea exprimare neglijentă, cu totul improprie mărturisirilor ortodoxe de credinţă, lasă să se înţeleagă că credincioşii cuprinşi de erezii pot fi în continuare membri ai Bisericii lui Hristos. O asemenea idee, după cum am văzut din citatul de mai sus din Sf. Ghrigorie Palama, este eretică.

Totodată, această idee precum că cei cuprinşi de erezii continuă să fie membri ai Bisericii consună perfect cu ideea din propoziţia întîi a documentului potrivit căreia este suficient să fii botezat ca să fii „membru deplin” al Bisericii, fără a mai fi nevoie şi de o credinţă dreaptă, necuprinsă de erezii, neereticească. Sau poate introducerea gradării calităţii de membru – „membru deplin” – are drept scop să se admită ereticii ca membri „nedeplini” ai Bisericii ? Cei botezaţi şi care cred ortodox ar fi membri deplini ai Bisericii. Iar cei botezaţi şi care cred eretic ar fi membri nedeplini ai Bisericii ? Din asemenea afirmaţii se face auzită o ecleziologie eretică, antiortodoxă. Asemenea exprimări neglijente care lasă loc pentru idei ereticeşti trezeşte o tulburătoare îngrijorare privind originile duhovniceşti şi ecleziologice ale textului „Mărturisirii …” Şi această îngrijorare este alimentată şi de alte „imprecizii” care s-au strecurat în formulările şi afirmaţiile din textul documentului pe care le vom reproduce pe parcursul analizei.

+ + +

Starea ecleziologică „de aproape 100 de ani” a Bisericii Această „Mărturisire …” este făcută publică într-un cadru ecleziologic concret. Potrivit autorilor documentului, tocmai o anumită stare a Ortodoxiei oficiale („Biserica Universală” cum o denumesc semnatarii) i-a determinat să întocmească, să semneze şi să dea publicităţii acest document. Ce stare anume din Ortodoxia oficială i-a făcut pe semnatari să publice „Mărturisirea…” ? Iată ce afirmă autorii documentului: „… arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii [s.n.].” Astfel, apariţia acestei „Mărturisiri …” are drept cauză „ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii”. Această constatare este făcută în noiembrie 2014. Pentru a califica mai exact starea actuală a Ortodoxiei oficiale vom recurge la lucrarea din anul 2009 pomenită mai sus a profesorului de teologie protoiereul Theodor Zisis, unul dintre semnatarii celor două „Mărturisiri …”. În cartea sa pr. Theodor Zisis face mai multe afirmaţii în care califică situaţia din Ortodoxia oficială („Biserica”, cum se spune în lucrare) sub aspectul statutului pe care îl are în ea erezia ecumenismului, precum şi descrie spiritul care domneşte în ea. Pentru o ilustrare mai exactă vom reproduce în continuare cîteva citate.

„Evaluînd în mod obiectiv [s.n.] situaţia în care s-a pomenit astăzi [s.n.] Biserica, trebuie să recunoaştem (să constatăm) că ea s-a abătut tare de la [Sfînta] Predanie [s.n.], participînd la mişcarea ecumenică ereticească”.

Avem aici o constatare (recunoaştere) uluitoare şi, totodată, zguduitoare: Biserica s-a abătut tare de la Predanie. A se abate înseamnă „A (se) îndepărta (de la o direcţie iniţială, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.).”(8) Adică, Biserica s-a îndepărtat de la Predanie, nu mai este cu Predania, este în afara Predaniei. Predania este aparte de Biserică şi Biserica este aparte de Predanie. Una e Predania şi alta e Biserica. Logica formală ne conduce neabătut la această concluzie, dacă pornim de la cele afirmate.

Din învăţătura Bisericii cunoaştem cu toată certitudinea că orice alcătuinţă, orice obşte care s-a abătut de la Predanie nu mai este Biserică, ci o adunare ereticească. Dacă este vorba de Biserică, atunci ea, prin firea ei supra-fiinţială, dumnezeiască, nu se poate în principiu abate de la Predanie. Biserica şi Predania Una sînt. Acest lucru îl afirmă chiar pr. Theodor în cartea sa (drept că făcînd referinţă la Sf. Maxim Mărturisitorul): „Biserica este dreapta mărturisire a credinţei …”

Credinţa este dată în Predanie (şi Sfînta Scriptură). Noi credem în Biserică, deci şi în Predanie, ca în Dumnezeu, căci Predania este Cuvîntul lui Dumnezeu: „[Cred…] întru Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” .(9) Abaterea de la Predanie înseamnă abatere de la dreapta mărturisire a credinţei. Iar abatere de la dreapta mărturisire înseamnă strîmba mărturisire. Înseamnă, deci, eres. Abaterea de la dreapta mărturisire înseamnă desprinderea de Biserică, ieşirea în afara Bisericii, înseamnă anatema (anatema, etimologic, înseamnă „în afara ocolului Bisericii”, „în afara zidurilor, hotarelor Bisericii”), adică, în afara hotarelor Predaniei. Autorul recunoaşte că „Biserica” s-a abătut TARE. O comunitate anume de credincioşi s-a abătut tare, s-a îndepărtat tare de la Predanie. Este departe de Predanie. Departe de Biserică. Cutremurător. Pr. Zisis constată că nu unii membri ai Bisericii, ci Biserica, ca plinătate, ca pleromă, ca sobornicie, s-a abătut. O comunitate, o sobornicie abătută – abătută tare – de la Predanie nu mai exprimă Predania. Să continuăm să pătrundem în înţelegerea acestei constatări zguduitoare. De ce comunitatea nu exprimă Predania ? Nu vrea ? Dacă nu vrea, înţelegem atunci că acea comunitate, acea plinătate a apostaziat, s-a lepădat de Predanie. Sau nu mai poate să o exprime ? Dar ce poate împiedica Biserica lui Hristos, „pe care nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) să exprime Predania, Cuvîntul lui Dumnezeu ? Oare cine este în stare să închidă gura Bisericii, gura care exprimă Predania ? Nimeni nu poate face să amuţească Cuvîntul lui Dumnezeu, căci şi pietrele, în cazul tăcerii oamenilor, strigă. Iar dacă cineva a izbutit să astupe gura unei comunităţi, atunci acea gură nu exprima Cuvîntul lui Dumnezeu. Este lesne să fie astupată gura care s-a abătut tare de la Predanie. Adică, stricto sensu, comunitatea abătută (şi încă abătută tare) de la Predanie nu mai este Biserică …

Autorul, practic, recunoaşte că, „în mod obiectiv”, Ortodoxia oficială nu mai este acea Biserică pe care nu o vor birui nici porţile iadului. Adică el recunoaşte (constată) că Ortodoxia oficială nu mai este Biserică Ortodoxă, ci o adunare ereticească. O adunare de membri „nedeplini” ai „Bisericii”.

Din punct de vedere teoretic, se poate admite că este vorba de o greşeală de exprimare, de o exprimare nu prea exactă şi că autorul, de fapt, nu aceasta a avut în vedere. Dar cele scrise în citatul reprodus tocmai aceasta o afirmă despre Ortodoxia oficială. Iată încă o constatare:

„Ar fi putut oare bineplăcuţii lui Dumnezeu să îşi închipuie că noi vom lua parte [s.n.] la CMB (10) şi nu numai că vom lua masa [s.n.] împreună cu aceia, dar că vom face [s.n.] rugăciuni împreună cu pseudo-creştinii, cu reprezentanţii aşa-numitelor biserici care atît de mult s-au desprins de adevăr încît au început să binecuvînteze căsătoriile de acelaşi sex ?”

Sau:

„Din păcate, astăzi [s.n.] ierarhii Bisericii preferă să întreţină relaţii bune cu cei care deţin puterea, supunîndu-se planurilor lor lumeşti – celor sincretice, globaliste, ecumeniste, ecologice şi sociale (habotnice în esenţa lor).”

În aceste rînduri autorul recunoaşte că ierarhia Ortodoxiei oficiale („Biserică” cum se autoîntitulează dumnealor) se supune planurilor de globalizare ale autorităţilor antihristice, adică Ortodoxia oficială, în persoana ierarhilor ei, se supune nu lui Hristos, ci stăpînirilor antihristice, luptătoare împotriva lui Dumnezeu(11) . Sau, la fel:

„Sfînta neascultare este cu desăvîrşire necesară atunci cînt eresul şi descompunerea morală capătă dimensiuni colosale, cînd Biserica, în persoana ierarhiei, cade în rătăcire, cum se produce aceasta în zilele noastre [s.n.] în ceea ce priveşte arhieresul ecumenismului …”

Astfel, „în zilele noastre”, „eresul şi descompunerea morală capătă dimensiuni colosale” ?! Şi în ce constă, în atare situaţie, lucrarea ierarhilor arhieretici pentru mîntuirea turmei lor ? Dar constatarea cea mai ucigătoare este: „Biserica, în persoana ierarhiei, cade în rătăcire …” Cum poate Biserica, pe care nici porţile iadului nu o vor birui, poate să cadă în rătăcire ? Adică porţile iadului – rătăcirile, eresurile – au biruit-o ?! Dacă autorul se refertă la acea comunitate religioasă din care el face parte, poate că şi are dreptate … Încă:

„Astăzi [s.n.], însă, asemenea arhipăstori, care schimonosesc şi desfiinţează Evanghelia, care îi tăgăduiesc şi îi răstoarnă pe Sfinţii Părinţi, nu numai că nu sînt scoşi afară ca să vină katharsis-ul [curăţirea] cel mult-aşteptat, ci, dimpotrivă, ei se învrednicesc chiar şi de o ascultare necîrtitoare”.

Ne întrebăm: dar, poate, nu toţi ierarhii Ortodoxiei oficiale s-au abătut ? Poate, nu toţi ierarhii se supun stăpînirilor globalitare ? Poate, nu ierarhia în întregime cade în rătăcire ? Poate nu toţi ierarhii schimonosesc şi desfiinţează Evanghelia, nu toţi îi tăgăduiesc şi îi răstoarnă pe Sfinţii Părinţi ? Autorul răspunde fără echivoc:

„Dă, Doamne, ca şi în zilele noastre [s.n.] Dumnezeu să descopere lumii măcar pe un singur patriarh sau vreo doi-trei episcopi nepătaţi de ruşinea ecumenismului în jurul cărora să se adune „clerul şi norodul drept-credincios.”

Vedem că, potrivit profesorului Zisis, „în zilele noastre” nu există nici un patriarh cu adevărat ortodox şi nici măcar „doi-trei episcopi nepătaţi” de erezie. Astfel, potrivit autorului, astăzi nu ar exista Biserică, căci „unde este Biserica – acolo e şi episcopul, iar unde e episcopul – acolo e Biserica” (Sf. Sfinţit Mucenic Ipolit al Smirnei). Adică, dacă nu este episcop (ortodox !), nu este nici Biserică. Dacă autorul recunoaşte că în Ortodoxia oficială nu există nici un patriarh şi nici un episcop ortodox, atunci este Ortodoxia oficială Biserică ? Biserica lui Hristos ? Iarăşi:

„În acele vremuri pretudindeni domnea eresul monotelitismului (acum [s.n.], însă, peste tot, din păcate, stăpîneşte cel mai rău dintre eresuri – ecumenismul)”.

Autorul recunoaşte că acum ecumenismul este eresul care stăpîneşte, la fel cum era monotelismul pe vremea Sfîntului Maxim Mărturisitorul (sec. VII) cînd toate patriarhiile erau stăpînite de patriarhi eretici şi de sinoade eretice.. Mai mult chiar: eresul care stăpîneşte astăzi este mai rău decît eresul din vremea Sf. Maxim, este „cea mai rea” dintre erezii. Pr. Zisis continuă:

„…aprobarea în scris în faţa întregii Biserici a unor păreri eretice este de acum trădare a Ortodoxiei. Din păcate, astăzi [s.n.] am devenit – fără voia noastră – martori ai unei asemenea trădări – prin documentele aprobate şi hotărîrile scrise se produce, în zilele noastre [s.n.], răspîndirea şi domnia apăsătoare a eresului eresurilor – spurcăciunea ecumenismului”.

„Noi nu mai sîntem [s.n.] lumină lumii căci nu mai luminăm cu curăţia vieţuirii noastre, nu sîntem [s.n.] nici sarea pămîntului, căci nu apărăm lumea de descompunerea morală crescîndă”.

De ce oare autorul spune asemenea lucruri îngrozitoare, folosind la timpul prezent verbul care arată un fapt de acum împlinit ? Prin aceste cuvinte autorul nu face altceva decît să accentueze ideea că el aparţine unei comunităţi din afara Bisericii, deoarece ştim că Biserica lui Hristos nu poate şi nu va fi biruită de porţile iadului pînă la sfîrşitul veacurilor. Şi în încheiere:

„Nu vă pare că şi în zilele noastre [s.n.] Biserica s-a umplut de învăţători mincinoşi care gospodăresc aici cu totul nestingherit ? Că şi astăzi [s.n.] în biserici rar cînd vei auzi un cuvînt ortodox – unul autentic, fără amestecuri şi adăugiri dinafară ? Că în Biserică astăzi [s.n.] îşi fac mendrele ereticii – ecumeniştii şi, rezultă, că de la ei trebuie să cerem voie sau binecuvîntare pentru a izbăvi Biserica din robia ecumenistă ?”

Prin urmare, documentul de la Prodromu, la fel ca şi geamănul lui grecesc, a fost publicat tocmai în acest context ecleziologic, constatat de teologul pr. Theodor Zisis, şi, eventual, cauzat tocmai de acest context: Ortodoxia oficială („Biserica” în limbajul imprecis al documentului, dar şi al lucrării profesorului de teologie) ASTĂZI, ÎN ZILELE NOASTRE, ACUM, este stăpînită de eres, este abătută tare de la Predanie, ierarhia ei este căzută în rătăcire, se supune puterilor globaliste (antihristice) şi îi tăgăduieşte şi îi răstoarnă pe Sfinţii părinţi, precum şi schimonoseşte şi desfiinţează Evanghelia. Ortodoxia oficială s-a lepădat de rostul Bisericii lui Hristos şi şi-a asumat rostul antiortodox, antihristic al organizaţiei antihristice Consiliul Mondial al Bisericilor. În Ortodoxia oficială gospodăresc ereticii care nestigherit îşi fac acolo mendrele. În Ortodoxia oficială s-a răspîndit şi domneşte apăsător eresul.

Altfel zis, Biserica oficială este biruită de erezii, de pan-erezia ecumenismului. Sfîntul Ieronim al Stridonului, tîlcuieşte astfel făgăduinţa Mîntuiutorului cu privire la Biserica Sa: „Prin „porţile iadului” eu înţeleg patimile şi păcatele sau, fără îndoială, învăţăturile ereticilor …” Iar Sfîntul Isidor Pelusiotul astfel lămureşte aceeaşi sintagmă: „Cuvîntul lui Dumnezeu a numit „porţile iadului” chinurile făcute de către cei lipsiţi de Dumnezeu şi hulele ereticeşti, deoarece împotrivindu-se tuturor acestora, Biserica lui Dumnezeu nu este doborîtă de primele, iar cu cele din urmă se luptă.” La fel şi Sfîntul Teofilact al Bulgariei adevereşte: „”Porţile iadului” – aceştia sînt prigonitorii care îi pogorau pe creştini la iad. Şi ereticii la fel sînt porţi care duc la iad. Astfel, Biserica a biruit mulţi prigonitori şi eretici. Şi fiecare dintre noi este biserică, fiind lăcaşul lui Dumnezeu.”

Rezultă, astfel, din mărturisirile făcute în cartea menţionată, că ecumenismul – porţile iadului – au biruit Biserica oficială, ecumeniştii înstăpînindu-se de aproape 100 de ani în ierarhia ei: doar autorul recunoaşte că nu se cunoaşte nici un patriarh ortodox şi dacă se mai pot găsi vreo 2-3 episcopi ortodocşi dintre cei circa 500-600 de episcopi cîţi formează întreaga ierarhie a Bisericii oficiale. După toate aceste calificări, constatări şi mărturii mai putem înţelege că „Biserica oficială” este Biserica lui Hristos, acea Biserică pe care nici porţile iadului nu o vor birui ? Întrebarea este pe cît de legitimă, pe atît de necesară, mai ales că toate acestea sînt recunoscute nu de un duşman al Ortodoxiei oficiale, ci de unul dintre teologii ei de seamă, dar şi de autorii şi adepţii „Mărturisirilor …” în cauză. Istoria Bisericii nu cunoaşte vreo perioadă în istoria sa în care ea să se fi aflat măcar parţial într-o asemenea stare pe care o descrie pr. prof. Theodor Zisis. Biserica a cunoscut situaţii de dominare, chiar de stăpînire a vreunui eres. Dar acele dominări şi stăpîniri nu au fost nicicînd totale cum este astăzi în „Biserica oficială”, cum este de „aproape 1000 de ani” în „Biserica catolică”. Şi nu au durat nicicînd fără întrerupere „aproape 100 de ani”, ci mult mai puţin. Cum este, iarăşi, în „Biserica” catolică.

Biserica adevărată a cunoscut situaţii de dominare sau de stăpînire parţială, fie şi precumpănitoare a vreunui eres, situaţii în care s-au aflat creştinii din vremurile de stăpînire (cu sprijinul puterii de stat eretice) a arianismului, a nestorianismului, a monofizitismului, a monotelismului, a iconoclasmului, a catolicismului (uniatismul). Exact la aceste perioade şi la aceste eresuri face referinţă în cartea sa pr. prof. Theodor Zisis, trasînd paralele şi coincidenţe cu anumite aspecte ale situaţiei în care se află astăzi, acum, în zilele noastre Ortodoxia oficială.. Şi dumnealui aminteşte de aceste perioade tragice prin prigoane şi primejdii pentru Biserică şi slăvite prin numărul de mucenici şi mărturisitori, dar şi povăţuitoare şi mobilizatoare, întăritoare şi limpezitoare pentru creştinii vremurilor de după stîrpirea acestor eresuri prin tăierea lor din Biserica lui Hristos – Cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. În cartea respectivă se aduce – drept pildă – comportamentul sfinţilor de atunci care au luptat împotriva eresurilor respective. La acele pilde vom reveni şi noi pe parcursul analizei de faţă.

+ + +

partea a doua 

 1 https://graiulortodox.wordpress.com/2014/12/17/231-declaratia-istorica-a-mitropolitilor-staretilor-de-manastire-a-preotilor-si-monahilor-impotriva-abaterilor-eclesilogice-ale-patriarhului-ecumenic-sunt-condamnate-toate-abaterile-eclesiologice-a/ Vezi şi la sfîrşitul acestui text, Anexa 1.

2 http://saccsiv.wordpress.com/2014/11/21/marturisire-impotriva-ereziei-copiati-multiplicati-si-raspanditi-in-toate-bisericile/#more-23858 Vezi şi la sfîrşitul acestui text, Anexa 2.

3 Corect – ai.

4 Crezul (Simbolul Niceo-Constantinopolitan al Credinţei), încheietura a 10-a.

5 Протоиерей Феодор Зисис. «Благое непослушание или худое послушание?», Издательский Дом «Святая Гора», Москва, 2009.

6  Citatele sînt reproduse în traducere din limba rusă cu oferirea, după caz, a variantelor de traducere.

7 Totodată, trebuie să ţinem seama şi de faptul că orice păcat îl desparte pe om de Dumnezeu şi, prin urmare, de Biserică, căci tocmai despre aceasta vorbeşte rugăciunea de dezlegare a păcatelor rostită de preot la Taina Spovedaniei: „Stăpîne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti mîntuirea robilor Tăi, Milostive, Îndurate şi îndelung Răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre şi nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Însuţi şi acum milostiveşte Te asupra robului Tău (N) şi i dă lui chip de pocăinţă, iertare păcatelor şi dezlegare, iertîndu i lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Împacă şi-l uneşte pe dînsul cu sfînta Ta Biserică în Iisus Hristos [s.n.], Domnul nostru, cu Care împreună Ţi se cuvine stăpînire şi mare cuviinţă în veci. Amin.”

8 http://dexonline.ro/definitie/abate

9 Crezul (Simbolul Niceo-Constantinopolitan al Credinţei), încheietura a 9-a.

10 Consiliul Mondial al Bisericilor – adunare religioasă eretică de tip „bisericesc” care are propria sa ecleziologie, potrivnică întru totul Ortodoxiei. Comunităţile cu membrii lor (patriarhiile, eparhiile, blagociniile, parohiile şi mănăstirile, episcopii, preoţii, călugării şi mirenii) din Ortodoxia oficială sînt membri colectivi ai CMB şi au aderat, prin semnare, la misiunea (rostul) acestei organizaţii religioase: „obţinerea unei unităţi văzute într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică exprimată în rugăciune (în cult) şi viaţă comună în Hristos”. „În calitate de membri ai acestei comunităţi, bisericile membre ale CMB sînt chemate să realizeze scopul lor de unitate vizibilă într-o singură credinţă şi într-o singură comunitate euharistică; să promoveze mărturisirea lor comună în lucrarea lor de misionarism şi evanghelizare.” Aderarea la acest rost potrivinic rostului Bisericii lui Hristos nu înseamnă altceva decît lepădarea de rostul Bisericii lui Hristos. Pentru conformitate vezi:  http://www.oikoumene.org/fr/about-us/about?set_language=fr sau  http://www.oikoumene.org/en/about-us

11 O asemenea supunere faţă de autorităţile de stat, supunere care împiedică lucrarea mîntuitoare a Bisericii, reprezintă un eres cunoscut cu denumirea de serghianism – de la numele eresiarhului Serghie (Stragorodski), fostul mitropolit al Bisericii Ruse, intrat în cîrdăşie cu iudeo-bolşevicii împotriva Bisericii lui Hristos, participînd la prigoana creştinilor. Ereticul Serghie a promovat – inclusiv cu ajutorul aparatului represiv al totalitarismului bolşevic – eresul precum că orice stăpînire este de la Dumnezeu şi, prin urmare, Biserica trebuie să se supună acestei stăpîniri, să se roage pentru ca Dumnezeu să ocrotească şi să ajute această stăpînire în lucrarea ei, indiferent de natura acestei stăpîniri, de atitudinea ei faţă de Biserica lui Hristos şi de gradul de intervenţie a acestei stăpîniri în lucrarea Bisericii.