A JUDECA SAU A NU JUDECA

Şi de vreme ce dreptul abia se mântuiește, cel necredincios și păcătos unde se va arăta?

I Petru 4:18.

Blogul Ortodoxia necenzurată mulţumeşte Mihaelei pentru ajutorul acordat la traducerea acestui text .


“Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1) – știm cu toții această însemnată poruncă lăsată de Domnul. Știm ce înseamnă: a rosti condamnarea unei persoane cu ură sau cu bătaie de joc. Iar dacă suntem sinceri cu noi înșine, știm că păcătuim adeseori împotriva ei… Cu toate acestea, cuvântul “a judeca” are multe înțelesuri; și există o tendință de a ne folosi de această poruncă de a nu judeca drept scuză pentru lipsa de acțiune, ca pe un toiag cu care să suprimăm părerile disidente, iar uneori chiar ca pe un argument în favoarea ecumenismului. Să ne îndreptăm atenția asupra acestor înțelesuri diferite.

Întâi de toate, este important să nu confundăm judecata în sensul de condamnare pătimașă cu mustrarea sau cu dojana. Sfântul Teofilact scrie: “El ne oprește să îi condamnăm pe alții, dar nu să-i dojenim. O dojană este spre binele aproapelui, dar judecata exprimă doar batjocură și zeflemea. Puteți înțelege și că Domnul vorbește despre un om care, în ciuda păcatelor sale mari, îi condamnă pe alții care au mai puține păcate pentru care doar Dumnezeu va fi judecător.”  [1]

Să mustri cu blândețe și fără o judecată sau o ipocrizie pătimașă, este un meșteșug foarte greu dar vital. În mod deosebit, clericii sunt cei care trebuie să mustre. După cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: “Pe cei ce păcătuiesc, înaintea tuturor mustră-i, ca și ceilalți să aibă frică” (Timotei 1,5:20), “cu blândețe certându-i pe cei ce stau împotrivă” (Timotei 2,2:25). Chiar și creștinii obișnuiți, trebuie să facă uneori mustrări. Părinții trebuie să-și mustre copiii, părinții duhovnicești asemenea, trebuie să-și mustre fiii, frații în Biserică trebuie să se mustre unul pe altul atunci când se văd apucând pe calea greșită. “Fraților, de va și cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești, îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândețelor” (Galateni 6:1). Dacă nu ne-am sfătui și nu ne-am mustra unul pe altul, așa cum ne poruncește Evanghelia (Tesaloniceni 1,4:18; Evrei 12:5; Efeseni 5:11), comunitățile noastre și-ar pierde foarte repede Harul. Dojana bine direcționată este asemenea vinului turnat de bunul samarinean pe rănile bărbatului prădat de tâlhari, sarea care păstrează trupul Bisericii neîntinat.

Ne putem abține de la a-i mustra pe alții din motive întemeiate sau neîntemeiate. Motivele întemeiate includ: frica de ipocrizie a unei conștiințe încărcate cu păcate grele; frica persoanei respective de a nu greși, din cauza lipsei de cunoștințe suficiente; și frica de natura noastră păcătoasă, care este tot timpul pregătită să mai adauge și latura păcătoasă a batjocurei și a disprețului la caracterul fără de păcat al mustrării. Dar sunt deasemenea și motive neîntemeiate: frica de a nu pierde favorurile unei persoane – cu alte cuvinte, lingușirea omului sau lașitatea socială; și simpla indiferență față de mântuirea aproapelui – cu alte cuvinte, lipsa dragostei. Lingușirea omului este un viciu larg răspândit în vremurile noastre și periculos, după cum a fost arătat de curând de către Sfinția sa, Episcopul Fotie al Maratonului.[2] Indiferența față de mântuirea celorlalţi este poate cel mai vădit viciu al vremurilor în care trăim, potrivit cuvântului Domnului: ”și pentru înmulțirea fărădelegii, va răci dragostea multora” (Matei 24:12).

În al doilea rând, nu trebuie să confundăm judecata, în sensul de condamnare, cu discernerea adevărului despre o persoană sau o faptă. Apostolul Pavel folosește cuvântul “a judeca” în sensul de “discernământ” atunci când spune: “iar omul duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă” (Corinteni 1,2:15). Discernământul, darul de a vedea deosebirea dintre bine și rău atât în privința oamenilor, cât și a anumitor situații, este un alt har vital, fără de care mântuirea este cu neputință.

În zilele noastre, discernământul este dobândit, mai presus de toate, prin cercetarea mai degrabă a sine-lui și a propriilor păcate decât prin cercetarea păcatelor celorlalți. Iar preocuparea față de păcatele altora poate duce la fariseim, la orbirea față de propriile păcate și în acest fel, la opusul adevăratului discernământ. Cu toate acestea, frica de fariseim nu ar trebui să fie folosită drept scuză pentru a refuza să vedem răul din fața ochilor noștri și care are nevoie de acțiune din partea noastră.

În al treilea rând, “să judeci” – ca o acțiune păcătoasă de condamnare a cuiva – trebuie clar deosebită de “judecare” ca și “înfăptuire a dreptății” sau “a urma judecății unui judecător calificat corespunzător”, atât din punct de vedere ecleziologic cât și lumesc.

Această confuzie este adesea făcută de către ecumeniști, care îi acuză pe ortodocși că “judecă”, când noi nu facem decât să ascultăm de judecățile Domnului și ale Bisericii Sale Sfinte. S-ar părea că nu avem voie să-I “judecăm” pe eretici și pe apostați, chiar dacă nu este vorba despre o condamnare personală păcătoasă, ci despre credincioșia și ascultarea față de canoanele Bisericii celei Una, Sfântă, Apostolească și Sobornicească.

*

O atenție deosebită ar trebui acordată “refuzului de a judeca” argument des folosit în contextul ecumenismului.

Astăzi ecumenismul poate fi descris ca un refuz de a primi gândirea Uneia, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică cu privire la ereticii din toate veacurile. Vedem cum ecumeniștii contemporani ai Ortodoxiei Mondiale (adică ortodoxia oficială) au călcat în picioare hotărârile Bisericii luate de-a lungul celor Șapte Sinoade Ecumenice, în ceea ce-i privește pe eretici, cum ar fi nestorienii și monofiziții, cât și asupra ereticilor celui de al doilea mileniu al istoriei bisericii, romano-catolicii și protestanții. Dacă un creștin ortodox adevărat (aşa sunt denumiţi ortodocşii care nu fac parte din ortodoxia oficială) afirmă, de pildă, că anglicanii sunt eretici și se află în afara Bisericii, sau că anglicanii vor merge în iad după moarte dacă nu se căiesc, el primește adesea răspunsul: “Nu judeca”. Ecumeniștii mai extremiști spun că toată lumea, până și ereticii, se va mântui; în timp ce, unii mai moderați sau chiar unii dintre “tradiționaliștii moderați” precum Ciprianiții, sunt pur și simplu agnostici, afirmând că nu știm cine se va mântui, stă numai în puterea lui Dumnezeu să hotărască acest lucru.

Așa că se ridică întrebarea: Ce știm noi cu siguranță? Putem să face judecăţi despre mântuirea sau osândirea celor din afara Bisericii? Și dacă da, în ce sens al cuvântului “să judecăm”?

Înainte de a trece mai departe, este nevoie să ne ocupăm de obiecția conform căreia noi nici nu ar trebui să discutăm despre această chestiune, pentru că, așa cum spun Sfinții Părinți, trebuie să ne concentrăm mai degrabă asupra propriilor noastre păcate decât asupra păcatelor celorlalți.

În contextul ascezei personale, aceasta situație ar fi perfect adevărată. În acest context, să iți pui întrebarea dacă vecinul tău va fi mântuit sau nu, este în cel mai bun caz o distragere, iar în cel mai rău caz o ispită. Cu toate acestea, contextul acestei discuții nu este unul personal, ci unul dogmatic. După cum este bine ştiut, ecumeniștii afirmă adesea că ar fi nedrept față de Dumnezeu și contrar iubirii Sale binevoitoare să îi expulzăm pe aceștia în afara Bisericii. Și din aceasta, ei au dedus că există mântuire și în afara bisericii și chiar, în anumite forme contemporane ale acestei erezii, că toată lumea se va mântui. Această idee falsă trebuie combătută în scopul apărării Ortodoxiei. Și astfel suntem îndreptățiți să discutăm problema mântuirii celor aflați în afara bisericii.

Acum, trebuie să facem diferența dintre cele două înțelesuri ale cuvintelor “mântuire” și “iad”. Câteodată, prin “mântuire” înțelegem izbăvirea sufletului de iad – adică, infern – imediat după moarte, la “judecata particulară” a fiecărui suflet. Totuși, cu alte ocazii, înțelegem acea mântuire “finală”, adică izbăvirea de gheenă – la Judecata de Apoi a tuturor sufletelor. Acum este limpede că o persoană care este izbăvită de iad după moartea sa, este în pericol de a fi dat gheenei la Judecata de Apoi. Cu toate acestea, există o diferență între a fi în iad și a fi dat gheenei. Astfel, știm din Sfânta Tradiție și din Viețile Sfinților că unii oameni care se aflau în iad au fost izbăviți (mântuiți) prin rugăciunile bisericii; dar știm deasemenea că, nimeni din cei care sunt dați gheenei, nu vor mai scăpa vreodată de aceasta. Cazurile de izbăvire din iad sunt fără îndoială rare; iar ele însele nu sunt suficiente ca să dea naştere unei dogme a credinței. Ele indică totuşi posibilitatea, dar nimic mai mult, ca o persoană care se află în iad să nu fie dată gheenei la Judecata de Apoi și la Învierea tuturor.

În acest sens putem fi de acord cu “tradiționaliștii moderați” – și într-adevăr, cu toți Sfinții Părinți ai bisericii – că nu știm cine se va mântui. Nu știm nici dacă noi, cei care ne aflăm în biserică, vom fi mântuiți, şi nici măcar dacă vor fi mântuiţi la Judecata de Apoi cei care mor în afara ei.

Așadar: 1.Nu putem afirma cu certitudine că toți aceia care mor în afara Adevăratei Credințe și a Adevăratei Biserici vor fi condamnați la focul veșnic al gheenei.

Vom numi aceasta, nu o dogmă a credinței, deoarece credința este încredințarea celor nădăjduite (Evrei 11:1), ci o axiomă a nădejdii. Și deci, mântuirea celor aflați în afara bisericii este un complement îngăduit al dragostei – acea dragoste care “toate le nădăjduiește” (Corinteni 1,13:7)

Totuși, acesta nu este sfârșitul relatării. Unele lucruri despre mântuire chiar le știm cu siguranță, inclusiv următoarele: 2. Putem afirma cu certitudine că toţi cei care mor în afara Adevăratei Credințe și Adevăratei Biserici vor fi trimiși în iad după moarte.

Dovada acestei a doua afirmații se găsește în cuvintele categorice ale Domnului Însuși: “Amin, amin grăiesc ţie: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Și din nou: “Amin, amin grăiesc vouă, de nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” (Ioan 6:53). Aici Domnul subliniază că tainele Sfântului Botez și divina Euharistie sunt condiții absolute pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Este imposibil pentru un om care nu a fost botezat să intre în Rai, deoarece rămâne în păcatul originar, şi împovărat de propriile sale păcate și fără curăţirea și luminarea care vin doar prin botez. Nu s-a născut din nou în sânul bisericii; nu a fost înmormântat cu Hristos, deci nu poate învia întru Hristos. (a lua aminte cei care îşi îngăduie libertatea neruşinată şi iresponsabilă de a nu boteza canonic pe prunci sau pe oricine, fie că sunt preoţi sau mireni)

O altă condiție absolut necesară pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu este adevărata credință: “Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16:16). Deci ambele, adevărata credință și adevăratul botez sunt necesare. Dar niciuna dintre acestea nu o găsim la eretici, păgâni sau necredincioși. Ereticii prin definiție nu au adevărata credință. Iar Sfânta Biserică ne învață că nu au nici taine pline de har. (același lucru este adevărat și despre ereticii ecumeniști, oricât de greu le vine unora să creadă asta)

Acest fapt este adeverit de două canoane. Primul este canonul al 46-lea al Sfinților Apostoli: “Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” Al doilea este canonul 1 al Sinodului Ecumenic de la Cartagina (al Sf. Ciprian): “Hotărâm că nimeni nu se poate boteza afară de soborniceasca biserică; pentru că botezul este unul şi pentru că se află în singură  soborniceasca biserică.”

La aceste mărturii scripturistice și canonice putem adăuga mărturia Sfintei Tradiții, prin experiența Cuvioasei Teodora, care, după ce a trecut prin toate vămile văzduhului și s-a întors în trupul său, i s-a spus de către îngeri: “Aceia care cred în Sfânta Treime și se împărtășesc cât mai des cu Preacuratele lui Hristos Taine, trupul și sângele Mântuitorului – asemenea oameni urcă direct la Ceruri, fără nici un fel de piedici, iar sfinții îngeri îi apără și sfinții lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea lor, de vreme ce au trăit în mod cuvios. Nimeni nu îngrijeşte însă de ereticii vicleni și depravați care nu fac nimic folositor pe parcursul vieții și trăiesc în necredință și erezie. Îngerii nu pot spune nimic în apărarea lor… [Numai aceia] luminați prin credință și sfântul botez pot urca spre a fi cercetați în vămile de chinuri [adică, vămile văzduhului]. Necredincioșii nu vin aici. Sufletele lor aparțin iadului încă dinainte de a părăsi trupurile. Atunci când mor, diavolii le iau sufletele fără a fi nevoie să le cerceteze. Aceste suflete sunt prada ce li se cuvine și le duc jos în abis.” [3]

Oricine ar putea susţine că: “Chiar dacă o persoană nebotezată nu poate intra în Împărăția Cerurilor, asta nu înseamnă că este în iad.” La aceasta, noi răspundem astfel: “Există doar două locuri în care poate un suflet să meargă după moarte: în ceruri sau iad. Deci dacă nu se află în ceruri, trebuie să se afle în iad. Nu există o a treia posibilitate, de vreme ce ortodocșii nu cred, asemenea latinilor, în purgatoriu sau ceva asemănător.”

*

Ne-ar fi de folos să cercetăm aceste concluzii prin referire la un articol al arhimandritului (Mitropolit) Filaret de vrednică pomenire intitulat “Se vor mântui eterodocșii?” [4] Nu există nimic în acest articol care să contrazică cele două afirmaţii de mai sus. Totuși, mitropolitul introduce în demonstraţie câteva nuanțe de mare preț, după cum urmează:

1. Mitropolitul scrie: “Ce s-ar spune despre cei din afara Bisericii, despre cei care nu îi aparțin? Un alt apostol ne dă un indiciu: ‘Că ce îmi este mie a judeca pe cei dinafară? Au nu pe cei dinlăuntru voi îi judecaţi? Iar pe cei dinafară Dumnezeu îi va judeca.’ (Corinteni I 5:12-13). Dumnezeu ,pe care voiește miluiește’ (Romani 9:18). Este de trebuinţă să menționăm un lucru: ca să “ducem o viață cu adevărat desăvârșită”, după cum s-a exprimat tânărul cel bogat, înseamnă să trăim conform îndemnurilor din Fericiri – ceea ce este dincolo de puterea unuia singur, care este înafara Bisericii Ortodoxe, fară ajutorul harului care este tăinuit în ea.”

Nu este foarte clar ce vrea mitropolitul să spună aici. O posibilă tâlcuire ar fi: decât să spunem că heterodocșii nu se vor mântui, ceea ce este dincolo de cunoștința noastră, pentru că pe “pe cei dinafară Dumnezeu îi va judeca”, este mai bine să spunem în esență același lucru, dar într-o manieră mai fermă și mai puţin ,,judecătoare” : aceea că, harul care ne ajută să respectăm poruncile lui Dumnezeu este dăruit doar celor din Biserica Ortodoxă. (cea adevărată, neatinsă de nici o erezie)

Pentru a stabili dacă este sau nu aceasta tâlcuirea corectă a cuvintelor mitropolitului, ar fi de folos să cercetăm mai îndeaproape ce înţeles are pasajul din Corinteni 1,5  pe care îl citează, privindu-l în contextul său mai larg.

“Cu adevărat”, scrie apostolul, “se aude întru voi curvie, și curvie ca aceea care nici întru păgâni nu se numeşte, ca să aibă cineva pe muierea tatălui său. Şi voi v-ați semețit, şi nu mai bine aţi plâns, ca să se ridice din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta…” (5:1-2).

Putem trage două concluzii imediate: (1) aceasta nu era o problemă de credință, ci de moralitate și (2) corintenii “căutau printre degete”, cum spune proverbul rusesc, la desfrânarea fratelui; ei nici nu-l mustrau, nici nu-l excomunicau, după cum ar fi cerut canoanele. Apostolul, departe de a-i lăuda pentru “refuzul lor de a judeca”, i-a mustrat pentru că “s-au umflat în pene” – adică, s-au mândrit. Aceasta arată din nou că “refuzul de a judeca”, poate veni nu din smerenie, ci din direcția opusă…

“Eu dar,” continuă apostolul, “nefiind la voi cu trupul, iar cu Duhul fiind de faţă acolo, iată am judecat ca și cum aș fi de față, pe cel ce a făcut aceasta aşa, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acela satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Nu este bună lauda voastră. Au nu știți că puțin aluat toată frământătura dospește? Curățiți dar aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum sunteți fără de aluat; că Paștele noastre Hristos pentru noi s-au jertfit.” (5:3-7).

Putem trage acum o a treia concluzie: (3) contextul acestui pasaj nu este despre caracterul drept sau nedrept al “judecării” păcătoșilor în sensul condamnării sau blamării lor, ci este mai degrabă despre dreptatea sau nedreptatea de a-i “judeca” în sensul de a-i aduce în fața instanței. În ce-i priveşte pe păcătoşii din Biserică, apostolul declară că este de trebuinţă să fie excomunicaţi și lăsaţi pradă pedepsei trupești în mâinile Satanei de dragul mântuirii lor întru Hristos din ziua Judecății. Mediul de judecată este o parohie sau o adunare eparhială la care apostolul nu este prezent fizic, ci conduce adunarea în duh. (adică se face apel la Sfânta Tradiție a Bisericii pentru cârmuire) Corintenii sunt încă odată mustrați pentru “lauda” lor, pentru că s-au complăcut în ideea că ei nu pot fi molipsiți de exemplul negativ al fraților lor păcătoși. Dar aluatul păcatului otrăveşte toată frământătura, întreaga comunitate a credincioșilor, dacă nu este izgonit prin judecata comunității – adică, prin judecata unei curți ecleziastice convocată aşa cum se cuvine. Hristos, Paștile noastre s-a jertfit pentru noi, tocmai pentru a alunga păcatul din trupurile și sufletele noastre, iar noi îngăduim cu autosuficienţă orgolioasă păcatului să revină în viețile noastre?

Însemnătatea acestui pasaj este adeverită, după cum arată arhiepiscopul Averchie, prin introducerea lui în Sfânta Liturghie din Sâmbăta Mare. Ne învață că noi cei care suntem pe cale de a primi Jertfa Trupului și Sângelui lui Hristos pentru dezlegarea de păcate, trebuie să avem mare grijă să ne curăţim noi înșine de tot păcatul, nu numai în mod personal, dar și în comunitate ca un întreg. Ne arată deasemenea pericolul care s-ar putea abate asupra noastră dacă nu îi judecăm pe păcătoșii dintre noi – cuvântul “a judeca” fiind folosit aici în triplul lui înţeles de “a discerne” păcatul lor, “a condamna” păcatul lor și de “a rosti hotărârea” oficială asupra păcatelor lor. (am putea aici trage o concluzie destul de limpede despre cauzele care au dus la proliferarea unor păcate foarte grele în rândul clericilor și credincioșilor bisericilor oficiale ecumeniste. Lepădarea Tradiției, nesocotirea Sfintelor Canoane și nesancționarea păcatelor a făcut ca aluatul cel rău să dospească toată frământătura)

Totuși, continuă apostolul, este cu totul altceva când este vorba despre oameni din afara bisericii care păcătuiesc împotriva noastră. “Căci ce îmi este mie a judeca pe cei din afară? Au nu pe cei dinăuntru, voi îi judecați?” (5:12-13). Sau, după cum arată Episcopul Teofan: “Noi înșine ne judecăm păcătoșii aici, și prin aceasta, rânduindu-i spre pocăinţă, îi izbăvim de judecata lui Dumnezeu. Păgânii însă nu au o instanţă mijlocitoare de îndreptare: ceea ce îi așteptă pe ei, fără nici o mijlocire, este judecata lui Dumnezeu.” [5]

Apostolul nu spune nici că trebuie să-i predăm unui tribunal civil pe asemenea păcătoși. Pentru că “au doar îndrăzneşte cineva din voi, având vreo pâră împotriva altuia a se judeca la cei nedrepţi şi nu la cei sfinţi [creștinii]? Au nu știți că sfinții vor să judece lumea? Şi de se va judeca lumea prin voi, nevrednici sunteţi de judecăţi mai mici?” (6:1-2). Sau, după cum spune Episcopul Teofan: “Vorbind despre instanţa de judecată din Biserică în chestiunile duhovniceşti, apostolul dorește ca problemele de fiecare zi să fie deasemenea cercetate numai de creștinii înşişi, fără a le aduce în fața tribunalelor păgâne… Dacă este de trebuinţă dreptatea vreunei instanţe, atunci ei trebuie să o caute în faţa oamenilor drepți – a sfințiţilor creștini… Creștinii sunt sfințiți, iar prin pilda lor de credință și dragoste vor fi acuzatorii lumii profane la Judecata lui Hristos, deci sunt ei oare nevrednici să-și cerceteze propriile chestiuni care sunt de mai mică însemnătate?” (pag.146)

Putem stabili că acest pasaj nu este relevant cu privire la problema dacă este bine sau rău să spunem că ereticii merg în iad. Pentru că contextul nu se referă la păcatele împotriva credinței, ci la păcatele morale, iar “judecata” în discuție nu este o condamnare pătimașă, ci aducerea unui păcătos spre cercetare în fața unei instanţe bisericeşti sau civile. Mai mult, singurul mod de “judecată” pe care apostolul îl condamnă în mod explicit este aducerea păcătoşilor în fața unui tribunal civil.

2. Mitropolitul continuă astfel: “Încercând să răspundem la această întrebare [pot fi mântuiți heterodocșii?], este nevoie, mai întâi de toate, să ne amintim că în Evanghelia Sa, Însuși Domnul Iisus Hristos pomeneşte însă despre o stare a sufletului omului care duce negreșit la pierzanie – adică hula împotriva Sfântului Duh (Matei 12:1-32). Același text limpezeşte faptul că, până și hula împotriva Fiului Omului – adică împotriva Domnului Iisus Hristos, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu Însuşi, se poate ierta oamenilor, de vreme ce poate fi proferată din greșeală sau din neştiință şi care se poate spăla mai târziu prin convertire și pocăinţă (un exemplu de astfel de blasfemiator convertit şi pocăit este chiar Sfântul Apostol Pavel – vezi Faptele Apostolilor 26:11 și Timotei 1,1:13) Dacă, totuși cineva se împotriveşte Adevărului pe care îl poate pricepe limpede prin rațiunea și conștiința sa, atunci el orbeşte și comite sinucidere sufletească, pentru că în acest fel se asemuieşte diavolului, care crede în Dumnezeu şi se cutremură, deşi Îl urăşte, Îl huleşte şi I se împotriveşte.

“Astfel, refuzul omului de a primi Adevărul Divin și prin acesta împotrivirea sa, îl face fiu al pierzării. Prin urmare, când și-a trimis ucenicii să propovăduiască, Domnul le-a spus: ‘Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi’ (Marcu 16:16), pentru că acesta din urmă a auzit Adevărul Domnului și a fost chemat să îl primească, dar a refuzat, moștenind astfel osânda acelora ‘care nu au crezut adevărul, ci au binevoit întru nedreptate’ (Tesaloniceni 2,2:12).

Sfânta Biserică Ortodoxă este deținătoarea Adevărului dumnezeiesc revelat în toată deplinătatea sa și în devotamentul faţă de Tradiția apostolică. Așadar, cel care părăsește biserica, care conștient se îndepărtează de ea, intră în rândurile potrivnicilor ei și devine un apostat în ceea ce privește tradiția apostolică. Biserica a anatemizat îngrozitor astfel de apostați, potrivit cuvintelor Mântuitorului Însuși (Matei 18:17) și ale apostolului Pavel (Galateni 1:8-9), condamnându-i la pierzare veșnică și chemându-i să revină în ţarcul Bisericii ortodoxe. Este foarte clar, totuși, că creștinii sinceri care sunt romano-catolici, sau luterani sau membrii ai unei alte confesiuni non-ortodoxe, nu pot fi considerați apostaţi sau eretici – adică dintre cei care cu bună știință denaturează adevărul… S-au născut, au fost crescuți și trăiesc conform crezului pe care l-au moștenit, după cum faceţi majoritatea dintre voi care sunteți ortodocși; în viața lor nu a fost nici un moment de renunțare personală sau conștientă la ortodoxie. Domnul, ‘care voiește ca toți oamenii să se mântuiască’ (Timotei 1,2:4), și ‘care luminează pe tot omul ce vine în lume’ (Ioan 1:43?), îi ghidează fără îndoială spre mântuire în felul Său.” (înțelegem acum de ce tocmai cei care se autointitulează ortodocși, deși se scaldă de trei generații în mocirla ereziei ecumeniste, sunt totodată și prigonitorii și denigratorii cei mai înverșunați și mai înrăiți – întrecându-i pe atei și pe ceilalți eretici – ai adevăraților ortodocși tradiționaliști care au rupt comuniunea cu bisericile ecumeniste și au ieșit din ascultarea față de ereziarhi)

Se poate naşte confuzie de la definirea neobişnuită şi oarecum paradoxală a cuvântului “eretic” dată de Sfântul Mitropolit, care este mult mai amănunțită decât definiția obișnuită. Definiția obișnuită este următoarea: un eretic este o persoană care crede într-o învățătură eretică, adică, într-o învățătură contrară credinței ortodoxe – fără să-i pese dacă a fost crescut în adevăr sau nu, sau care a renunțat conștient sau nu la ortodoxie. “Creștinii sinceri care sunt romano-catolici sau luterani sau membrii ai unei alte confesiuni non-ortodoxe” sunt eretici, conform acestei definiții. Nu sunt la fel de vinovați ca cei care au știut adevărul, dar au renunțat la el în mod personal şi conștient, care nu sunt numai eretici ci și apostați (renegați). Dar ei se află totuşi în greșeală, fiind mai mult heterodocși decât ortodocși, şi prin urmare nu pot primi sfințirea care vine odată cu cunoștința adevărului (Ioan 17:17).

Totuși, această diferență din definiția cuvântului “eretic” nu afectează validitatea ideii principale a mitropolitului, care poate fi formulată după cum urmează:

3. Putem fi siguri că la Judecata de Apoi soarta celor care au știut adevărul dar l-au respins în mod conștient va fi mai rea decât a celor care au rămas în greșeală din neştiință.

Această de-a treia concluzie importantă a noastră nu le contrazice în nici un fel pe primele două. Toți ereticii, în sensul obișnuit al cuvântului, vor merge în iad după moarte, pentru că nu știu adevărul și nu au primit botezul din apă și din Duh care este singurul, conform cuvântului de netăgăduit al Domnului, care izbăvește sufletul din iad și îl duce în Împărăția Cerurilor. Totuși, cei care au fost crescuţi în greșeală și care nu s-au întâlnit nicicând cu adevărul, în astfel fel nerespingându-l în mod personal și conștient, sunt cu mult mai vrednici să atragă mila lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, şi să fie astfel izbăviți de focul cel veșnic, faţă de cei care, cunoscând adevărul și fiind botezați întru el, l-au respins în mod conștient.

Unii pot tâlcui cuvintele mitropolitului ca însemnând că “creștinii sinceri care sunt romano-catolici, luterani sau membrii ai unei alte confesiuni non-ortodoxe”, se pot mântui în sensul vor merge în rai imediat după moarte. Însă mitropolitul nu afirmă așa ceva (și dacă ar fi spus asta, am fi fost forțați să tragem concluzia că el, autorul anatemei reînnoite de la 1983 împotriva ecumenismului, era un ecumenist!). El vorbește mai degrabă despre mântuirea de la Judecata de Apoi, o problemă diferită, despre care putem spune cu siguranță, mult mai puține…

*

În final, ar fi de folos să mai spunem câteva cuvinte despre cuvântul “neştiință” din acest context. Neştiinţa – adică neştiinţa autentică, neintenţionată – este în mod cert un motiv pentru îndurare potrivit dreptății lui Dumnezeu, după cum este și potrivită dreptății oamenilor. Domnul a strigat pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:24?); iar unul dintre aceia care au fost iertați a spus: “am fost miluit, că neştiind am făcut întru necredinţă” (Timotei 1,1:13; Fapte 3:17, 17:30). Pentru că Marele nostru Preot este Acela “care să poată pătimi dimpreună cu cei care nu ştiu și se rătăcesc” (Evrei 5:2).

Totuși, există și neştiinţă voită şi intenţionată. Astfel, Sf. Apostol Pavel spune despre cei care nu cred în Dumnezeu cel Unul, Creatorul cerului și al pământului, că aceia “sunt fără de răspuns”. (Romani 1:20), pentru că ei neagă dovada creației care este accesibilă tuturor. Și încă odată Sf. Apostol Petru spune: “Că ei nu voiesc a şti aceasta, că prin cuvântul lui Dumnezeu cerurile au fost de demult, şi pământul din apă şi prin apă s-a aşezat. Prin care lumea cea de atunci cu apă înecându-se a pierit; Iar cerurile acestea de acum şi pământul cu acelaşi cuvânt sunt puşi sub păstrare, păzindu-se focului la ziua judecăţii şi a pierderii oamenilor celor necredincioşi.” (Petru 2,3:5-7) Încă odată, este vorba despre cineva care pretinde că are cunoştinţă, deşi aceasta nu i se poate socoti decât ca o neştiinţă voită. Pentru că, după cum le-a spus Hristos fariseilor: “de ați fi orbi, nu ați avea păcat; iar acum ziceți: că vedem; pentru aceasta păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41)

Neştiinţa voită este foarte aproape de rezistența conștientă împotriva adevărului, care primește cea mai mare osândă potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, cei care îl primesc pe Antihrist vor proceda astfel “pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască.” (Tesaloniceni 2,2:10). Neştiinţa voită este prin urmare același lucru cu hula împotriva Sfântului Duh, pe care tocmai am amintit-o. Definiția dată acestui păcat de mitropolitul Filaret este în esenţă aceeași cu cea a Mitropolitului Antonie (Krapovitsky), care la rândul său urmează definiția celui de-al Șaptelea Ecumenic: “hula împotriva Sfântului Duh, sau ‘păcatul de moarte’, potrivit lămuririi Sinodului Şapte Ecumenic (VII,75), este o împotrivire conștientă și împietrită față de adevăr, ‘căci Duhul este adevărul’ (Ioan 1,5:6)” [6] O altă definiție asemănătoare, însă ceva mai cuprinzătoare este dată de Sf. Ambrozie al Milanului: toți ereticii și schismaticii sunt hulitori ai Sfântului Duh în măsura în care resping Duhul și Adevărul care se află în Biserică cea Adevărată. [7] (inclusiv ereticii ecumeniști fac hulă și cei care le urmează pretinzând – deși sunt ,,în cunoștință de cauză” – că este Harul Duhului Sfânt în biserica acaparată de ereziarhi).

Neştiinţa voită poate avea diferite stadii. Există acea neştiinţă voită care refuză să creadă chiar și atunci când adevărul îi stă în față – aceasta este cea mai gravă, cea practicată de farisei și ereziarhi. Dar se poate spune despre un om că este un ignorant cu bună știință, dacă nu ia măsurile necesare pentru descoperirea adevărului – aceasta este mai puțin gravă dar tot condamnabilă și este caracteristică celor care i-au urmat pe farisei și pe ereziarhi. (nota traducătorului: avem şi noi fariseii şi ereziarhii noştrii, precum şi o mulţime din oameni care le urmează din neştiinţă sau chiar în cunoştinţă de cauză. Oare cei care îi urmează în cunoştinţă de cauză nu se încadrează tot în prima categorie şi cea mai gravă de neştiinţă voluntară?) Astfel citim: “Iar sluga ceea ce a ştiut voia domnului său, şi nu a gătit nici a făcut după voia lui, se va bate mult. Iar cel ce nu a ştiut şi a făcut cele vrednice de bătăi, se va bate puţin. Şi tot căruia s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi căruia i s-a încredinţat mult, mai mult vor cere de la el.” (Luca 12:47-48). La care cuvintele Sf. Teofilact al Bulgariei sunt o tâlcuire potrivită: “Aici, câțiva vor obiecta, spunând: ’acela care cunoaște voia Domnului său, dar nu o face, este pedepsit pe bună dreptate. Dar de ce este pedepsit cel neştiutor?Pentru că atunci când ar fi putut să cunoască nu a vrut să afle, ci prin trândăvie s-a făcut pricină propriei sale neştiințe.” [8]

Sau după formulează Sf. Chiril al Alexandriei: “Cum poate să fie vinovat cel ce nu a ştiut? Motivul este, pentru că nu a vrut să ştie, deși era în puterea lui să afle.” [9] Cui se aplică această deosebire? Sf. Chiril o aplică pe de o parte falșilor învățători și părinți, și pe de altă parte, celor ce îi urmează pe aceştia. Cu alte cuvinte, cârmuitorii întunecați la minte vor primi o osândă mai mare decât adepții lor orbi – dar nu se poate spune, totuși, că nu vor cădea amândoi în groapă (Matei 15:14). Pentru că, așa cum scrie Episcopul Nicolae Velimirovici: “Sunt de vină oamenii dacă stareţii nelegiuiţi și falșii profeți îi îndreaptă spre cărări străine? Oamenii nu sunt vinovați la fel de mult ca stareţii și falșii profeți, dar au și ei o parte de vină. Pentru că Dumnezeu le-a dăruit oamenilor și cunoştinţa despre calea cea dreaptă, atât în conștiința lor și cât şi prin propovăduirea cuvântului Domnului, pentru ca să nu fie nevoiți să își urmeze orbește călăuzele lor oarbe, care îi duc pe cărări greșite care îi îndepărtează de Dumnezeu și de Legile Sale.” [10] (cât de actuale sunt aceste cuvinte!)

Ecumeniștii, aduc adesea exemplul hindușilor și al budiștilor, care şi-au trăit întreaga viaţă în comunități necreștine. Se poate spune despre ei că sunt neştiutori voiţi ai adevărului? Bineînțeles că doar Dumnezeu poate ști gradul de neştiinţă al fiecăruia în parte. Cu toate acestea, chiar dacă păgânii au mai multe scuze decât creștinii care se leapădă de Hristos, nu se poate spune că sunt cu totul nevinovaţi; pentru că nimeni nu este cu totul lipsit de cunoștința singurului Dumnezeu. Astfel, Sf. Ieronim scrie: “Neamul nostru și orice alt neam de oameni îl cunoaşte pe Dumnezeu din fire. Nu există oameni care să nu-şi recunoască din fire Creatorul” [11] Iar Sf.Hrisostom scrie: ”De la începuturi, Dumnezeu a sădit sămânța cunoștinței despre El în oameni, dar păgânii au atribuit această cunoștință pietrelor și bețelor, vătămând adevărul pe cât au putut.” [12] Și același părinte scrie: “O cale de a ajunge la cunoștința adevărului lui Dumnezeu este aceea oferită de întreaga creație; și alta, nu mai puțin însemnată, este aceea pe care ți-o dă conștiința, întregul pe care l-am înfățișat mai pe larg, arătând cum poți avea o cunoștință autodidactă despre ceea ce este bun și ceea ce nu este atât de bun și cum te îndeamnă conștiința la toate acestea dinlăuntrul tău. Prin urmare, doi învățători îți sunt dați încă de la început: creația și conștiința. Nici una dintre ele nu are grai să vorbească; dar îi învață pe oameni în tăcere.” [13]

Mulți au părăsit întunericul idolatriei urmând doar creației și conștiinței. Astfel, Sf. Varvara a ascultat vocea creației, a lepădat pe idolii tatălui ei și a crezut în Singurul Creator al cerului și pământului, chiar înainte de a fi auzit de Hristos. Și a ascultat vocea conștiinței sale, care s-a ferit de “lucruri vrăjmăşeşti de fermecături şi jertfe necurate şi pe omorâtorii de prunci cei nemilostivi, şi pe cei ce mănâncă cele dinlăuntru ale trupurilor omeneşti, şi sânge şi pe părinţii ucigătorii sufletelor celor fără de ajutor.” (Cartea Înțelepciunii lui Solomon, 12:4-6) Dar, tatăl ei, care fusese martor al aceluiași adevăr ca și ea, l-a respins – și a ucis-o.

Astfel, există o lumină care “luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1:9). Și dacă sunt și din cei care părăsesc această lumină, abuzând de acea libertate a voinţei, de care Dumnezeu nu îi va lipsi niciodată, aceasta nu este vina Lui, ci a lor. Căci, așa cum spunea Sf. Ioan Hrisostom, “Dacă sunt unii care aleg să-și închidă ochii minții și nu vor să primească razele acelei lumini, întunericul lor nu vine de la firea luminii, ci din propria lor întunecime prin lipsirea voită de acest dar.” [15] Dacă lumina lui Hristos luminează pe toată lumea, atunci nu este nimeni care să nu poată veni la Credința cea adevărată, oricât de lipsită de perspective ar fi starea sa. Dacă un om urmează învățătorilor care ne sunt dăruite tuturor, creația și conștiința, atunci Pronia lui Dumnezeu, prin Care “toate sunt cu putință” (Matei 19:26), îl vor călăuzi către acel învățător care este dăruit de la început numai câtorva – “Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului” (Timotei I,3:15). Pentru că “nu este cu putinţă”, scrie Sf. Ioan Hrisostom, “ca cel care trăiește curat și fără patimi să fie vreodată trecut cu vederea. Dar chiar de se întâmplă să fie într-o greșeală, Dumnezeu îl va aduce degrabă la adevăr.” [16] Din nou, Sf.Ioan Casian spune: “Când Dumnezeu vede în noi cea mai mică urmă de bunăvoinţă, El o luminează imediat, îndemnându-ne prin ea la mântuire.” [17]

Aceasta ne conduce la alte concluzii: 4. Pronia lui Dumnezeu poate să aducă pe oricine, oricare i-ar fi starea, la Credința cea adevărată și în Adevărata Biserică, dacă acesta iubește adevărul. Prin urmare 5.Deși nu putem spune cu certitudine că aceia care mor în necredință sau erezie vor fi osândiți pe vecie, nici nu putem spune că se vor mântui datorită neştiinţei lor; pentru că ei se pot îndepărta de Dumnezeu “pentru necunoştinţa care este întru ei, pentru împietrirea inimii lor” (Efeseni 4:18), iar nu prin neştiinţa cauzată de circumstanțe externe. (după cum nu putem spune că cutare sau cutare ierarh sau stareț sau oricine ar fi el ,,a plecat spre patria cerească” sau ,,spre lumina cea neapusă”, după cum se obișnuiește adesea a rosti afirmații sigure până și despre mântuirea ereziarhilor care predicau despre ,,refacerea unității bisericești, fiindcă împărțirea creștinismului este cămașa sfâșiata a lui Hristos” sau care au afirmat pe față și de la amvon că papa este ,,episcop al lui Hristos”. A da sentințe sau a afirma cu certitudine de spre pierzarea sau mântuirea cuiva care nu a fost adeverit de Dumnezeu ca sfânt, neîntemeiat fiind pe Tradiția și învățătura Bisericii înseamnă a judeca în mod pătimaș și păcătos)

Pentru că ortodocșii nu cred în conceptul romano-catolic al “ignoranței invincibile”. Nici un fel de neştiinţă care este cu adevărat neştiinţă nu este invincibilă – adică, nu poate fi învinsă de Pronia Atotputernică a lui Dumnezeu. Singura neştiinţă pe care Dumnezeu nu poate și nu o va învinge – deoarece pentru a face asta ar însemna să siluiască liberul arbitru al omului – este aceea neştiinţă care este voită şi prefăcută, aceasta fiind născocită de omul însuși prin refuzul său încăpățânat de a afla adevărul.

1/14 Noiembrie 2007.

Sursa

Textele din paranteze apartin traducatorului .

[1] Tâlcuire a Sfântului Teofilact la Evanghelia după Matei, House Springs, Missouri: Chrysostom Press, 1992, p. 63.

[2] “Prosopolatreia: I Nosos Tou Ierou Imon Agonos”, I Foni tis Orthodoxias, Julie-August, 2007, pag. 16-17 (în limba greacă).

[3] Citat din David Ritchie “Experiențe vecine cu moartea”, Viața Ortodoxă, vol.45, nr.4,  Iulie-August 1995, pg.22-23.

[4] Mitropolitul Filaret, “Se vor mântui heterodocşii?”, Viața Ortodoxă, vol.34, nr.6, Noiembrie-Decembrie, 1984, pg. 33-36

[5] Episcopul Teofan, Tolkovanie Poslanij Sv. Apostola Pavla, Moscova, 1911,2002, pg.145-146.

[6] Mitropolitul Antonie, “Învățăturile bisericii despre Sfântul Duh”, Viața Ortodoxă, vol.27, nr.3, Mai-Iunie, 1977,pg. 23.

[7] Sf. Ambrozie, Despre Pocăință, II,24. Sf. Augustin, Omilia 21 la Noul Testament, 28

[8] Sf. Teofilact, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 12:47-48.

[9] Sf. Chiril, Omilia 93 la Luca. Tradusă de Payne Smith, Editura Studion, 1983, pg. 376

[10] Episcopul Nicolae, Proloagele de la Ohrida, Birmingham: Editura Lăzărică, 1986, vol. II, pg.149.

[11] Sf. Ieronim, Tratat la Psalmul 95.

[12] Sf. Hrisostom, Omilia 3 la Romani, 2.

[13] Sf. Hrisostom, Prima omilie la Ana, 3.

[14] Viețile femeilor mucenițe., Buena Vista: Manastirea Sfinții Apostoli, 1991, pg. 528-542.

[15] Sf. Hrisostom, Omilia 8 la Ioan.

[16] Sf. Hrisostom, Omilia 24 la Matei, 1.

[17] Sf. Casian, Conferințe, XIII, 8.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în adevarata ortodoxie, ortodoxie, ortodoxie traditionala și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s