Ecumenismul – o cale către pierzare de Ludmila Perepiolkina (13)-Falsificările făcute Sfintelor Scripturi şi urmările acestora cu privire la apostazia din lumea contemporană

,,Sunt oarecare ce vă tulbură pe voi, și voiesc să strămute evanghelia lui Hristos.

Ci măcar și noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă

afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie.” (Galateni 1,7-8)

În vremurile noastre din urmă, societatea care era odată creştină, care nu şi-l mai doreşte acum pe ,,cel ce o împiedică’’ (Tesaloniceni II, 2,7) [157], nu se mai protejează şi a îngăduit celor care ne ,,tulbură” şi care ,,voiesc să strămute Eevanghelia lui Hristos” (Galateni 1.7) să se înmulţească mult prea mult şi să prindă putere.

Prorocia Sfântului Apostol spune ,,că în zilele din urmă, vor veni vremuri cumplite. Că vor fi oamenii… având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind” (Timotei II, 3, 1-5). În faţa ochilor ni se prezintă omenirea care nu mai reuşeşte să priceapă de ce Scripturile sunt denumite sfinte, şi că ,,toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (Timotei II, 3,16) şi ,,nu este după om” (Galateni 1,11); şi pierde în general conceptele de Sfinţenie şi de Adevăr, fiind stricată cu învăţătura mincinoasă despre relativitatea universală. Această stare de fapt explică nepăsarea uşuratică şi neruşinată faţă de cuvintele aspre ale Sfântului Apostol Pavel: ,,Precum am zis mai înainte, şi acum iarăşi zic: oricine de vă va binevesti afară de ce aţi luat, anatema să fie!” (Galateni 1,9).

Scopul Vechiului cât şi al Noului Testament al Bisericii a fost dintotdeauna, şi va rămâne, să păzească şi să propovăduiască credinţa neschimbată revelată divin şi făgăduinţele lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi şi Tradiţia. Este binecunoscută grija aparte cu care a fost păstrat textul Scripturii în perioada Vechiului Testament, atunci când fiecare manuscris biblic care suferise stricăciuni sau care cuprindea greşeli era distrus, atunci când nimeni din cei ce aveau vreun defect de vorbire nu ar fi putut fi vreodată primit să citească din Scripturi în public. 

Traducerea în limba greacă a Cărţilor Vechiului Testament a Bisericii din vechime (aşa numita Septuaginta) a fost înfăptuită în secolul 3 înainte de Hristos de către bărbaţi aleşi anume de Dumnezeu şi a fost săvârşită prin luarea tuturor precauţiilor posibile şi cu veneraţie, sub îndrumarea directă protectoare a Bisericii Cereşti, după cum este adeverit îndeosebi printr-un episod binecunoscut cu privire la traducerea făcută de Sfântul Simeon la Cartea Profetului Isaia care conţinea textul profeţiei mesianice despre Mântuitorul lumii care se va naşte din Fecioară (Isaia 7,14).

Fidele sensului autentic al Scripturilor sunt traducerile canonice înfăptuite de oameni cu viaţă sfântă din Biserica Noului Testament: cea a Fericitului Ieronim (din ebraica veche în latină, ţinând seama de Septuaginta), şi cea a Sfinţilor întocmai cu Apostolii Metodie şi Chiril (din textul grecesc al Septuagintei adoptat de Biserică în slavona bisericească). De la Reformă încoace, după ce au fost învinse eforturile protectoare ale catolicismului, traducerile Bibliei apărute în limbile naţionale aveau o amprentă a învăţăturii protestante (precum traducerea lui Luther). În vremurile mai recente nu mai sunt piedici în calea propăşirii celor mai excesive şi mai hulitoare învăţături mincinoase. Ca atare, spectrul traducerilor şi al transpunerilor Bibliei a fost lărgit pe măsură.

Nici nu se putea altfel, întrucât Sfânta Scriptură aparţine doar Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, iar folosirea ei în afara contactului cu tradiţia bisericească şi patristică (ba chiar în opoziţie faţă de aceasta (ceea ce caracterizează toate comunităţile religioase care au căzut din credinţa ortodoxă) atrage inevitabil după sine denaturarea atât a sensului cât şi a literei Scripturii. Potrivit Sfinţilor Părinţi, oricine se află în afara comuniunii sacramentale cu Biserica nu poate decât să se abată dinspre predania adevăratei Ortodoxii înspre erezie.

Prostia omului nu este singura pricină a denaturării adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este de nesuferit în faţa ,,tatălui minciunilor”, Diavolul care, prin intermediul acoliţilor săi încearcă să-l pervertească în orice fel cu putinţă.

Odată cu căderea din adevărul lui Dumnezeu a celor care au devenit ucigaşii Lui şi au chemat asupra lor înşişi şi asupra urmaşilor lor sângele Fiului lui Dumnezeu pe care ei L-au răstignit (Matei 27,25), a început o denaturare conştientă a cărţilor Vechiului Testament care fuseseră odată păzite cu străşnicie neatinse chiar de către poporul evreu. Profeţiile mesianice au fost primele care au avut de suferit astfel de denaturare.

,,Rabinii au viciat conţinutul Scripturilor aşa fel încât să se potrivească planurilor lor răutăcioase… şi le schimbă şi acum”, scria Eutimie de Chudovo (1705) [158]. Astfel de acuzaţii s-au auzit încă din vremurile apostolice. În perioada cuprinsă între secolele V şi X, rabinii masoretici au convenit asupra textului Vechiului Testament care a fost de atunci încoace adoptat ca fiind textul oficial. În acest text, toate profeţiile despre Mântuitorul lumii au fost practic distorsionate de o aşa manieră încât să nu poată fi înţelese ca referindu-se la persoana Domnului Iisus Hristos. Ulterior, toate copiile ebraice ale textului care erau diferite de textul masoretic stabilit au fost distruse.

Stabilitatea textului masoretic al Vechiului testament şi lipsa versiunilor diferite ale sale au făcut ca mulţi cărturari şi teologi, chiar printre creştini, începând cu Origen şi până astăzi, să se îndrepte asupra textului ebraic ca principală autoritate, în ciuda avertizărilor aspre ale Bisericii. Pe de altă parte, existenţa în Biserică a versiunilor diferite ale Septuagintei a fost considerată un motiv de a nu te bizui pe ea. Drept urmare, nu doar apusenii catolici şi teologii protestanţi şi traducătorii s-au bizuit pe textul masoretic al Bibliei. Prin intermediul ediţiilor veneţiene tipărite s-a început influenţarea copiilor ulterioare greceşti şi slavone ale Scripturilor. Atunci când Biblia elisabetană a fost revizuită în 1751, (textul masoretic) a fost ,,enumerat printre sursele fundamentale, în ciuda avertismentelor stricte ale Sfântului Sinod” [159]. Textul masoretic, în ciuda existenţei unor denaturări dogmatice grave (referinţele mesianice, în primul rând) a devenit materialul de bază şi pentru traducerea sinodală a Vechiului Testament în limba rusă, traducerea iniţială a protoiereului G.Pavsky provocând o indignare generală în cercurile bisericeşti. La vremea aceea, arhiepiscopul Teofan Zăvorâtul a surprins esenţa substituţiei comise după cum urmează ,,după legea noastră, când încercăm să tâlcuim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să recurgem la Părinţii Bisericii. Sfinţii Părinţi au tâlcuit Scripturile după cum ne-au fost ele transmise în Septuaginta. Prin urmare, noua traducere ne împiedică să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu  din punct de vedere ortodox, pentru că ne prezintă un text diferit de cel folosit de către Sfinţii Părinţi… Traducerile din textul ebraic ne taie craca de sub picioare. Suntem în faţa unor noi idei, a unei noi biserici, a unei noi ere (sublinierea autoarei – L.P.), astfel sunt urmările acestei traduceri!” [160] ,,Însă editorii Bibliei ruse din Londra (aflaţi fără îndoială sub înrâurire masonică) şi-au permis să scrie cu neruşinare urmtoarele: ,,Insistăm asupra acesteia şi ne dorim un singur lucru – anume: eliberarea de conceptele Bisericii şi libertate faţă de traducerea celor Şaptezeci” [161]. Societăţile biblice şi comisiile de astăzi au dobândit această ,,libertate”  cu vârf şi îndesat.

Deși s-a făcut ulterior tot ce se putea pentru a armoniza această traducere cu textul bisericesc al Septuagintei în versiunile sale greacă şi slavonă cu cea a Sfinţilor Metodie şi Chiril ,,nu s-a putut obţine o apropiere totală. Ruptura textului rusesc de tradiţia biblică liturgică slavonă a Bisericii a osândit această traducere la folosirea ei doar în afara bisericii: Sfântul Sinod a destinat-o doar unei lecturi edificatoare la domiciliu.” [162]

Descoperirea manuscriselor de la Qumran de la începutul anilor 50 datând din secolul I înainte de Hristos (adică dintr-o perioadă pre-masoretică) a rezolvat definitiv şi în favoarea Septuagintei, vechea controversă a virtuților comparative ale textelor ebraic și grecesc al Vechiului Testament. A reieșit că manuscrisele scoase din peșterile de la Qumran conțin toate variantele textului care se află în manuscrisele grecești  și care i-ar fi subminat după cât se pretinde, autoritatea. Şi totuși, aceste concluzii sunt mușamalizate, iar publicarea manuscriselor de la Qumran aflate la dispoziția ,,Casei Bibliei” din Ierusalim a fost cu totul stopată.

Orice nouă traducere a Bibliei se face încă potrivit cu textul masoretic și chiar cu participarea cărturarilor ebraici ai Bibliei. Totodată, renovaționiștii din Patriarhia Moscovei și din alte biserici locale introduc în slujbele bisericești cu insistență sporită traduceri neautorizate ale Scripturii în limbile etnice contemporane. Ca o regulă, toate aceste traduceri sunt de proveniență eterodoxă și se bazează pe textul masoretic care nu face parte din Tradiția Bisericii Ortodoxe.

Odată cu modernizarea pe scară largă a limbajului liturgic și a ritualurilor, introducerea calendarului apusean gregorian, precum și alte nenumărate concesii făcute duhului vremii, aceste traduceri distrug tot mai mult legătura acestor Biserici cu propriul lor trecut ortodox și pregătesc terenul pentru alte reforme suplimentare care urmăresc întemeierea pseudo-bisericii ecumenice a lui Antihrist.

Prin intermediul Mișcării Ecumenice, creștinătatea eretică apuseană contemporană își tot extinde înrâurirea asupra lumii ortodoxe. Într-adevăr, mitropolitul Chiril de Smolenk (actualul patriarh al Moscovei), președintele departamentului de relații externe bisericești din Patriarhia Moscovei, a declarat la ce-a de-a 7-a Adunare a CMB această organizație ca fiind ,,leagănul bisericii din viitor” (a se vedea capitolul 1). Pentru noi, creștinii ortodocși, această ,,biserică” nu este nimic altceva decât biserica lui Antihrist.

Participanții la adunările ecumenice s-au angajat în dezvoltarea pas cu pas a învățăturii hulitoare a acestei ,,biserici”, a ritualurilor și a limbajului acesteia. Acest limbaj profund ,,ecumenic: al adunărilor reflectă un asemenea grad de conștiință ecumenică a participanților încât, potrivit unuia dintre liderii lor, fostul secretar general am CMB, dr. Filip Potter, la întoarcerea lor de la conferințe, ceilalți membrii ai propriilor lor comunități nici nu pot la început să priceapă ce spun.

Pentru a-i înțelege pe ecumeniști trebuie să încetezi a înțelege Evanghelia și să te acomodezi cu urzelile lor hulitoare cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Demnă de atenție este tâlcuirea ecumeniștilor (care a devenit sloganul lor) cu privire la cuvintele Mântuitorului: ,,ca toți una să fie” (Ioan, 17,21).  Ecumeniștii pretind că prin aceste cuvinte se subânțelege porunca lui Hristos cu privire la unitatea întregii lumi – ortodocși, sectari, iudei, musulmani și toți necredincioșii. Ei trec chiar cu vederea cuvintele lui Hristos care preced neîntârziat fraza citată: ,,Eu pentru aceștia mă rog, nu pentru lume mă rog, ci pentru aceștia care ai dat mie, că ai tăi sunt.” (Ioan 17,9).

Când le vine în minte ideea contrafacerii, ecumeniștii nu se ruşinează de nimic: nici de învățătura Sfinților Părinți, nici de credința întregii Biserici, nici măcar de evidență. La fel și Papalitatea susține, fără nici o ruşine, şi contrar  tuturor celor tâlcuite de Sfinţii Părinţi din toate vremurile şi de pretutindeni, că din cuvintele Mântuitorului: ,,şi pe această piatră voiu zidi Biserica Mea” (Matei 16,18); nu ar trebui să se înţeleagă prin ,,piatră” credinţa în Hristos şi mărturisirea despre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ci Apostolul Petru însuşi şi pretinşii lui succesori – Papii Romei [163].

Ecumeniştii – ,,făcătorii de pace” nu simt nici o ruşine atunci când susţin că pacea politică pentru care se luptă ei e totuna cu pacea pe care o avea în minte Hristos când le-a zis Apostolilor Săi: ,,Pacea mea dau vouă”.  Ar trebui remarcat că ei nu duc niciodată până la capăt aceast citat din Evanghelie: ,,…nu precum lumea dă, Eu dau vouă” (Ioan 14,27).

Ecumeniştii nu se rușinează de propria incultură când unul dintre ei (care, nici nu e nevoie s-o spunem, este împotriva învăţării limbajului slavonic bisericesc chiar şi în seminarii), fie el chiar şi vreun arhiepiscop sau vreun profesor la vreo academie teologică, este în stare să declare cu toată sinceritatea şi ca toți să audă, că chemarea adresată la Marea Litanie ,,cu pace Domnului să ne rugăm” se tâlcuieşte ,,să ne rugăm ca una (întreaga adunare) adică, cu toţii împreună. (Nota traducătorului: în limba rusă, cuvintele ,,pace” şi ,,adunare” au sonoritate similară). Iar despre o altă chemare ,,pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, şi pentru unirea tuturor” se pretinde că i-ar chema pe ortodocşi la o mult dorită uniune cu ereticii [164]. ,,Cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3,16).

Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a fost însărcinat cu intrarea în CMB a Patriarhiei Moscovei, a introdus chiar o erezie specială pro-comunistă atunci când a oferit o tâlcuire mincinoasă în predicile și articolele lui pildei cu cei doi feciori (Matei 21,28-31). El i-a asemănat pe creștini feciorului care a fost ascultător în cuvinte și nepăsători în fapte, iar în persoana feciorului îndărătnic care a făcut voia tatălui său, el ne învăţa să-i înţelegem pe comuniştii fără de Dumnezeu (care poti fi azi înlocuiţi în aceasta postură cu uşurinţă de către ,,democraţii” de astăzi) care au declarat crearea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu ca fiind țelul lor. Predica lui Nicodim cu privire la ideea total neortodoxă a ,,Împărăției lui Dumnezeu” și la fuziunea creștinismului cu comunismul a fost auzită în mod repetat rostită de la amvoanele bisericilor patriarhiei până ce haosul care a cuprins Rusia a eliminat-o, deocamdată, alături de celelalte sloganuri bolşevice.

Alta dintre ereziile mitropolitului Nicodim a rămas neatinsă de nici unul dintre trendurile liberale ale reconstrucţiei ,,democratice”. Această erezie constituie unul dintre cele mai importante reazemuri ale ecumenismului ,,creştin”. În orice caz, întreaga sa semnificaţie se va vădi în viitorul deja foarte apropiat, când CMB va declara ca fiind sarcina sa primordială unificarea tuturor religiilor sub acoperişul ,,bisericii universale” a lui Antihrist. Această erezie, repetată adesea şi adânc înrădăcinată în Patriarhia Moscovei a fost dedusă de mitropolitul Nicodim din logica sa întortocheată potrivit căreia atunci când Domnul se afla pe Cruce, a înfiat întreaga omenire în persoana Apostolului Ioan Teologul, şi nu doar pe cei care credeau în El. Această erezie este exprimată printr-o singură propoziţie: ,,Domnul Iisus Hristos prin întruparea Sa a asumat în Trupul Său întreaga omenire”. [165] Binecunoscutul ,,preot” al Patriarhiei Moscovei, Georgii Kochetkov, care se bucură de un mare sprijin, a declarat deja că nu doar Francisc de Assisi, ci şi D. Bornhoffer, A. Schweizer şi… Mahatma Ghandi sunt membrii ai ,,adevăratei Biserici” şi chiar ,,sfinţi” ai Ei”! [166]

,,Multe păreri greşite au pătruns în viaţa noastră sub înrâurirea diavolului, care învaţă pe cei nepăsători să tâlcuiască greşit conţinuturile Scripturilor şi să ascundă adevărul fie prin adăugirea, fie prin ciuntirea a ceva din textul lor” scria Sfântul Ioan Hrisostom deja în secolul al IV-lea. [167] Evoluționismul luptător împotriva lui Dumnezeu și potrivnic Scripturilor pare să fi devenit cea mai răspândită minciună pe care, din păcate, cei care pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă cu ateii, au reuşit să o infiltreze în conştiinţele multor creştini de toate confesiunile.

Evoluţioniştii nu sunt în stare să producă nici măcar o singură dovadă ştiinţifică în sprijinul corectitudinii teoriilor lor. Tot ce au pretins în trecut a fi dovezi de necontestat, a rămas în manualele şcolare care sunt acum ridiculizate de către evoluţioniştii înşişi. Cu toate acestea, vreme de aproape 100 ani, evoluţionismul a fost impus cu înverşunare tuturor noilor generaţii de peste tot din lume, la toate nivelurile școlilor de stat.

Atunci când C. Darwin lucra la teoria sa cu privire la originea speciilor, întemeiată pe observații și concluzii superficiale, el se aștepta ca dovezile necesare să fie aflate ulterior. Aceste speranțe ale sale au rămas în orice caz cu totul nejustificate. Nu doar că veriga lipsă dintre maimuță și om a rămas nedescoperită [168]; evoluționiștii sunt incapabili să prezinte măcar un singur exemplar intermediar dintre orice specii – fie vii, fie în formă fosilizată. Mai mult decât atât, însăși posibilitatea existenței vreunui mecanism care să asigure transformarea unei specii în alta este negată de ştiinţa contemporană. Nici un evoluţionist nu poate să explice existenţa evoluţiei, dacă e să contrazică legea fundamentală a naturii (legea a doua a termodinamicii) care cere tranziţia de la complex şi instabil la simplu şi haotic, dar nu şi invers – de la neînsufleţit la însufleţit şi până la forme atât de complexe și de perfecte, precum organismul omului.

Pentru a face imposibilul să pară plauzibil, evoluționiștilor le-a venit ideea unei ipoteze potrivit căreia universul a existat vreme de nenumărate miliade de ani, în timpul cărora s-ar fi putut întâmpla orice. În baza ipotezei acestor milioane și miliarde de ani, navei spațiale lunare i s-au adăugat niște picioare lungi de câțiva metri pentru a nu se scufunda în praful cosmic care s-ar fi tot depus pe lună în toți acești ani. Stratul de praf de pe Lună s-a dovedit însă a fi mai subțire de un centimetru.

Este binecunoscut faptul că jargonul științific de neînțeles are un efect fascinant asupra nespecialiștilor. Unul dintre exemple este cel oferit de ,,metoda radiocarbon”. Nu foarte mulți oameni cunosc însă că această metodă poate ajuta teoretic doar la determinarea vârstei rămășițelor organice. Mulțumită efortului făcut de cei care popularizează știința, încrederea ce se poate acorda exactității metodei radiocarbon a fost exagerată dincolo de orice limite. De fapt, o importanță extremă pentru exactitatea măsurării făcute prin metoda radio-carbon este puritatea cerută în mod special în cadrul acestui experiment. Îndeplinirea acestei cerințe este mult prea dificilă, dacă nu chiar imposibilă, pentru a o respecta, întrucât cantitățile ce urmează a fi măsurate la orice vârstă semnificativă a eșantioanelor sunt prea mici. Mai mult, metoda se bazează pe ipoteza că fosilele ce sunt cercetate nu au mai fost vreodată supuse în trecut la nici o influență necunoscută – cum ar fi presiuni sau temperaturi înalte, variați ale cantității de carbon 14 în mediul înconjurător, etc. deși prezența oricăruia dintre aceşti factori face ca măsurătorile să nu aibă nici o noimă.  Drept rezultat, datele obţinute prin această metodă descumpănesc pe oricine prin lipsa lor de fiabilitate. De exemplu, ,,examinarea făcută unor cochilii de melci vii a arătat ca aceștia muriseră acum 27.000 ani” [169]. Astăzi, oamenii de știinţă au deja dubii cu privire la cel puţin jumătate din datele obţinute prin această metodă.

Această ,,ştiinţă cea cu nume mincinos” (Timotei I, 6.20) care a declarat că însăşi religia, precum şi codul moral sunt roade ale evoluţiei, este de fapt un anumit fel de credinţă satanică, credință care, dimpreună cu umanismul și cu ateismul, a penetrat toate domeniile științei oficiale – nu doar pe cele ale științei naturale, ci și pe cele umanitare și politice.

 Negarea și denaturarea adevărului biblic s-au dovedit a fi un teren fertil pentru tot ceea ce transfomă lumea modernă într-o antecameră a iadului – de la ateism la credința unui univers veșnic, care este din ce în ce mai năpădit de misticismul panteist (de la cel al new ager-ilor la mistificatorii oculți) și până la teoriile evoluționiste despre societatea umană, doctrinele revoluționare și rasiste, și justificarea homosexualității și a crimei prin intermediul avorturilor.

Ca o componentă a conștiinței de masă, în primul rând prin educația școlara, evoluționismul anti-biblic a devenit, într-un fel sau altul, una dintre ideile de bază ale unei mulțimi imense de oameni care se consideră a fi credincioși, dar care resping mărturia despre Dumnezeu ca fiind Creatorul lumii și al omului, despre cădere, Potop, Babel, etc sau consideră aceste relatări ca fiind ceva convenţional, alegoric sau presupus a fi respinse de către ,,ştiinţă”. Doar câţiva oameni sunt conştienţi de faptul că acest mod de gândire îi face pe Profeţi, pe Apostoli, pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi chiar pe Domnul Iisus Hristos Însuşi să pară drept înşelători, deşi ei au adeverit limpede şi adesea adevărul din Cartea Facerii.

Mare este mirarea acestor câțiva dintre contemporanii noștri care află în mod neașteptat că de-a lungul întregii sale istorii, evoluţionismul nu a reuşit să producă nici o dovadă adevărată pentru teoriile sale, că și-a menținut poziția predominantă în știință doar într-o manieră artificială, că născocirile evoluționiștilor despre milioanele de ani de istorie a pământului, ,,erele geologice”, originea vieții, etc nu au fost în nici un fel confirmate ci dimpotrivă, faptele reale sunt în armonie cu cele spuse în Biblie. Această uimire a celor câțiva poate să întoarcă cu susul în jos multe dintre conceptele întreținute cu grijă în societatea noastră. Prin urmare, simțindu-și vulnerabilitatea, se manifestă o intoleranță extremă față de orice manifestare a vreunui dezacord față de doctrinele pe care le-au impus asupra omenirii. De pildă, ,,New York Times” a publicat un anunt despre așa numita ,,declarație seculară umanistă din 1980” semnată de 58 de binecunoscuți oameni de știință și scriitori. Declarația discreditează valorile morale creștine și ,,îndeamnă la sporirea științei și a rațiunii, în locul religiei, ca mijloace de a rezolva problemele omenirii… Oglindind componentele celor două manifeste umaniste anterioare din 1933 și 1973, declarația consideră religia revelată supranatural și Revelația Divină ca fiind vrăjmașii procesului rațional care conduce la progres.”[170]

Oarecum caracteristică este și o scrisoare isterică scrisă în 1982 de către un binecunoscut scriitor de science fiction şi susținător al umanismului antibiblic, dr. Isaac Asimov, în numele Asociației Americane a Libertăților Civile: ,,Acești fanatici religioșii… precum o armată a nopții, întră în școlile noastre de stat cu Biblia ridicată sus în mână… Ei reprezintă o reală amenințare față de societatea care prețuiește mai mult libertatea academică și iluminarea în faţa dogmelor și a evlaviei morale ” [171].

O veritabilă respingere, și nu doar o denaturare a Evangheliei, a Părinților Bisericii și a Creştinismului însuşi l-a reprezentat binecunoscutul discurs al ,,patriarhului” Alexei al II-lea (Ridiger) [172] înaintea iudeilor rabini din New York din 1991. El a dat naştere unor numeroase proteste, indignării şi chiar a unei mişcări de ,,ne-comemoratori” în întreaga lume ortodoxă, inclusiv în Patriarhia Moscovei. Plin de declarații slugarnice de respect pentru ,,frații noștrii mai mari – evreii”, făcând uz de expresii Vechi Testamentare, și adeverind pretinsa apropiere continuă față de jidovi, și chiar unitatea dintre Creştinism şi Iudaism (,,suntem una cu iudaiştii!“), această adresare s-a dovedit a fi de un total faliment teologic şi o trădare deschisă a Ortodoxiei [173].

Astfel de afirmaţii nu se fac în nici un caz fără nici un temei. Ne aflăm în al doilea deceniu al discuţiilor profund secrete dintre ,,ortodocşii” ecumenişti şi iudaişti [174] (ca şi cu musulmanii şi cu păgânii). Apropierea dintre iudaism şi romano-catolicism a început cu mai mult de un secol în urmă [175] şi a fost anunţaţă destul de precis la Conciliul Vatican II (Declaraţia ,,Nostra Aetate” din 28 octombrie 1965). Așteptarea venirii lui ,,Mesia” (doar Antihrist poate fi înțeles prin acest cuvânt) alături de iudaiști a devenit acum o mișcare largă sub călăuzirea ierarhilor apostați și a ,,teologilor” care ocupă cele mai înalte poziții în cadrul tuturor confesiunilor unite prin ecumenism.

Celebrările neașteptate survenite în anii recenți a sărbătorilor iudaice de Hanuka și viitoarea întrunire a ,,Machiach” (cuvânt în ebraică însemnând ,,Mesia”) în mijlocul Catedralei din Kremlin și a Pieței Roșii din fosta cea de-a Treia Romă – Moscova, nu par a fi așa de neașteptate în acest context.

Ca rezultat al trădării din partea ecumeniştilor, marea apreciere acordată iudaiştilor din vremea noastră post-creştină pare a fi destul de realistă; iar declaraţiile lor potrivit cărora ei vor îngădui în viitor doar existenţa unui fel de creştinism care îşi va dovedi loialitatea faţă de ei, nu par a fi prea încrezute [176]. Ecumeniştii se grăbesc acum să-şi câştige dreptul de a exista.

Nenumăratele slugi şi robi prea plecaţi ai vrăjmaşului omenirii născocesc acum tot felul de otrăvuri din feluritele minciuni şi denaturări ale Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i lipsi atât pe oamenii obişnuiţi cât şi pe cei cu carte de judecata cea dreaptă şi ,,cât să amăgească, de va fi cu putință, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Au apărut deja din secolul trecut în Biblia pentru copii nişte modificări aparent nevinovate. La început, ei au inserat nişte desene colorate, iar acum produc desene animate, benzi desenate şi jocuri video, banalizând în acest fel Scripturile şi inoculând o concepţie primitivă şi distorsionată despre aceasta.

În a doua jumătate a secolului 20, lipsa de respect faţă de Biblie a ajuns la un asemenea nivel încât a devenit posibilă fabricarea unei varietăţi de ,,versiuni”  ale Vechiului şi Noului Testament: pentru muncitori, studenţi, casnice, etc. În Capitolul 10 al prezentei cărţi am vorbit despre ediţia neobrăzată feministă a Bibliei și caracterul ei hulitor.

La sfârşitul anului 1995, Editura Universităţii Oxford a publicat încă o traducere ecumenică a Noului Testament şi a Psalmilor [177], care dorea să mulţumească nu doar pe feministe ci şi pe toţi cei care, potrivit editorului acestei traduceri, ar putea fi ofensaţi în orice fel de Cuvântul lui Dumnezeu. (!!!!!!!!!)  Nu e nevoie să spunem că expresia ,,Dumnezeu Tatăl”  a fost înlocuită de expresia fără nici un precedent atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ,,Dumnezeu Tatăl-Mama”. Sunt omise toate expresiile în care este dovedită o preferinţă taţilor în detrimentul mamelor; de fiecare dată, menţionarea unui soţ biblic este însoţită de precizarea numelui soţiei sale, dacă numele le este cunoscut editorilor. Făcând uz de corectitudinea politică de astăzi, exprimări ,,monarhice” precum ,,Împărat”, ,,Stăpân”, ,,Domn” şi ,,Cârmuitor”  sunt desfiinţate iar ,,Împărăţia lui Dumnezeu” a fost înlocuită cu ,,guvernarea lui Dumnezeu”.

Prin urmare ,,robi” a devenit ,,oameni înrobiţi”; părinţii nu-şi mai ,,ordonează şi pedepsesc” ci îşi ,,îndrumă” fiii, cărora li se spune să fie cu băgare de seamă, în loc să se ,,supună” părinţilor.

Referirile la întuneric ca,,rău” şi lumină ca ,,bine” sunt înlăturate, pentru a nu ofensa pe cei de culoare. De asemenea, şi menţiunile cu provire la orbi, surzi şi slăbănogi sunt considerate insensibile şi sunt înlocuite de exprimări descriptive. Nici un stângaci nu trebuie să se simtă discriminat; expresia ,,mâna dreaptă a lui Dumnezeu” este înlocuită cu ,,mâna cea puternică”.

Nu poţi decât să râzi de asemenea absurdităţi şi altele asemenea, dacă nu ar fi această maimuţărire a Sfintei Scripturi doar o componentă a planului universal de creare a unei ,,Noi Ere” şi a unei ,,Noi umanităţi”. Şi totuşi ,,Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu.” (Evrei 10,31) iar hulitorii Cuvântului lui Dumnezeu nu au motiv să nu se îngrijoreze. Lor li se adresează cuvintele neînduplecate (mult prea ,,insensibile, nu-i așa?) ale Apocalipsei ,,Că mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele proorociei cărții acesteia. De va adăuga cineva la acestea, va pune Domnul Dumnezeu peste el toate rănile cele scrise în cartea aceasta. Şi de va scoate cineva din cuvintele cărții proorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieții și din cetatea cea sfântă și din cele scrise în cartea aceasta..” (Apocalipsa 22, 18-19).

Însă ecumeniştii care sunt mai tari de urechi decât cei care l-au osândit pe Hristos la răstignire (capii israeliţi şi învăţătorii) nu aud avertismentele Domnului, şi parabola semănătorului (Matei 13, 24-30) care se pare că le vor rămâne de neînţeles până chiar în ziua secerișului, Ziua Înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu.

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei la locuinţa sa: oferind daruri iudaiștilor

Papa Ioan Paul al II-lea al Romei îi întâlneşte pe Rabinii din Warşovia

[157] Expresia ,,cel ce oprește acum” (Tesaloniceni II, 2, 7) a fost unanim înțeleasă de Sfinții Părinți ca desemnând un monarh ortodox.

[158] Citate din Ieromonah Alexie (Macrinov) ,,Vklad S.-Peterburgskoi dukhovnoi akademii v razvitie bibleistiki” (Contribuţia Academiei Teologice din Sankt Petersburg la dezvoltarea studiilor biblice). Colecția Bogoslovskie trudy (Lucrări Teologice) Moscova, 1986, pag.205.

[159] Ibid. pag.206.

 [160] Citat din Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadziev) ,,Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom” (De ce nu poate fi un creștin ortodox ecumenist ), tradusă din bulgară,  SPb., 1992, pag,254-255.

[161] Ibid., pag. 255.

[162] Hieromonk Alexei (Macrinov). Op. cit., pag. 206.

[163] În vremurile mai recente, acest punct de vedere a fost pronunțat decisiv la Conciliul Vatican din 1870 de către arhiepiscopul romano-catolic Joseph Strossmeier. A se vedea ,,Papstvo i ego bor’ba s Pravoslaviem” (Papalitatea și lupta sa cu Ortodoxia). Strizhev-Centre, Moscova, 1993, pg. 21.

[164] A se compara ,,O kakom soedinenii vsekh ma molimsia. Po povodu tret’ego prosheniia Velikoi ektenii” (Pentru ce fel de uniune a tuturor ne rugăm. Despre cea de-a treia invocare din Ectenia Mare). Rusia ortodoxă, Jordanville, SUA, nr.22, 1991, pag.8.

[165] Citat din ,,Seti <<obnovlennago pravoslaviia>>” (Capcanele ,,Ortodoxiei reînnoite”) Vestnik, Moscova, 1995, pag. 153. Vezi și protopopul Lev Lebedev ,,De ce m-am alăturat Bisericii Ruse din afara granițelor”, Montreal, 1991, pag.22.

[166] „Seti <<obnovlennago Pravoslaviia>>”, pag. 141.

[167] Sf. Ioan Hrisostom, „Tvoreniia” (Opee). Sankt Petersburg, 1900, vol.IV, cartea 1, pag. 445.

[168] Vreme de mulţi anii, antropologii evoluţionişti şi-au pus nădejdea în aşa numitul ,,Om din Piltdown” ale cărui oase au fost subiectul a peste 500 de dizertaţii de doctorat, până în final când aceste oase s-au dovedit a fi o fraudă. (Vezi Henry M. Morris, ,,Creaţia şi creştinii moderni” Moscova, 1993, pag.125.)

[169] Science, vol. 224 (1984) pag. 58-61. Citat din Ken Ham, Andrew Snelling, Carl Wiland, ,,Cartea Răspunsurilor”, Moscova, 1993, pag. 60. Celor interesaţi de aprecieri contemporane alternative ale problemelor în legătură cu teoria evoluţiei le recomandăm bibliografia ediţiilor principale ale Institutului de Cercetări Creaţioniste din cartea lui Henry M. Morris ,,Creaţia şi creştinii moderni” 1985 (traducere în limba rusă 1993).

[170] New York Times, 19 October 1980. Quoted from: Henry M. Morris, „Creation and the Modern Christian”. Moscow, 1993, p. 77.

[171] Henry M. Morris, op. cit., pag. 48.

[172] ,,Discursul Patriarhului Alexei al II-lea în faţa rabinilor din oraşul New York în 13 moiembrie 1991 şi erezia iudaizanţilor”, Moscova 1992. Această carte de 296 pagini conţine o cercetare detaliată a adresării Patriarhului Alexei şi o culegere de surse care tratează problema în discuţie.

[173] Ibid., pag.8.

[174] Iată două comunicări unice care au apărut deschis în presă: ,,Conferinţa Internaţională a Reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe şi ai Iudaismului a avut loc între 21 şi 24 martie 1993 în oraşul Atena sub patronajul Comisiei Evreieşti Internaţionale pe probleme de consultări interreligioase şi al Pariarhiei Ecumenice. Au participat câte 25 de reprezentanţi de fiecare parte. Patriarhiile Moscovei şi Constantinopolului au fost reprezentanţii cei mai proeminenţi ai Bisericii Ortodoxe. Au participat şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe (autocefale –nota autoarei L.P.) din SUA. Adresându-se participanţilor la consultări, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi-a exprimat nădejdea că această întrunire va crea ,,un nou cadru pentru reînnoirea relaţiilor prieteneşti dintre creştinii ortodocşi şi evreii care trăiesc alături sub un singur cer și într-o singură lume”. Vorbind din partea Congresului Mondial Evreiesc, Leon Feldman a adus la cunoştinţa ascultătorilor că la conferinţă au fost abordate o serie de probleme spinoase, inclusiv ,,problemele istorice ale anti-semitismului” şi şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea cu privire la faptul că textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe includ încă texte anti-evreieşti. (Russkyi Pastyr, San Francisco, 1993, Nr. 16, pag. 35-36.)

Este semnificativ că această întrunire ,,istorică” a fost trecută sub tăcere atât în presa religioasă cât şi cea civilă din Grecia şi din Rusia. Ea a devenit cunoscută în principal din ziarele evreieşi, mai ales din ziarul publicat în Melbourne (ibid. Pag.35).

Un an mai târziu, publicaţia Time a comunicat că ,,Arhiepiscopul Grigorie de Tiatira şi Marea Britanie (ai Patriarhiei Constantinopolului), preşedintele comun al Consiliului Creştinilor şi Evreilor, a deschis lucrările Centrului de Dialog Interreligios denumit după Leopold Mueller în Centrul Sternberg al iudaismului în Finchley” (Times, 1 mai 1994. Citat din Russkiy Pastyr, 1994, Nr. 19, pag. 44).

[175] Vezi raportul lui N.F.Stepanov intitulat ,,Apropierea iudeo-catolică şi perspectivele unei evoluţii ulterioare a Mişcării Ecumenice”. Actele Sinodului al doilea al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, Belgrad, 1939, pag.492-556.

[176] Demnă de atenţie este cartea scrisă de binecunoscutul cărturar iudaist, rabinul profesor Elier Berkowiţ ,,Credinţa de după Catastrofă” publicată de Institutul de Publicaţii cu privire la problemele iudaismului pentru repatriaţi (de sectorul iudaismului din cadrul Departamentului pentru Educaţie şi Cultură şi Departamentul Religiilor, în colaborare cu Institutul Memorial de Cultură ebraică, New York). Publicată de Amaze (în limba rusă), Ierusalim, 1990.

Numeroasele idei ale iudaismului oficial exprimate în cartea prof. Berkowiţ ar trebui să-i trezească pe ecumenişti. Este însă evident că ei preferă să nu observe nimic. Ne vom mărgini doar la câteva citate caracteristice:

,,Acuzarea (evreilor – nota autoarei L.P.) de uciderea lui Hristos este o ocară pentru Creştinism. Nu se vor spăla de aceasta până când Biserica nu-şi va retrage în totalitate acuzaţiile” (pag.22).

,,Ecumenismul are o legătură directă cu evreii, întrucât evreii au fost şi ei invitaţi să facă parte din ,,biserica universală”  de dragul moştenirii religioase comune. Este totuşi interesant că această invitaţie a fost adresată la vremea în care era creştină a intrat în perioada sa de declin” (pag.32).

,,Cum ar trebui evreii să-şi îndrepte atenţia către Creştinism într-o era post creştină”? Mai întâi de toate, suntem datori să ne asigurăm că acum Creştinismul se află într-adevăr în declin” (pag.34).

,,Noi am supravieţuit Creştinismului… Numai experienţa noastră, experienţa unui popor veşnic, dovedeşte eşecul deplin al civilizaţiei şi religiei creştine” (pag.35).

,,Pentru moment, un diagol sincer cu creştinismul este cu neputinţă din punct de vedere emoţional pentru evreime ca întreg… Poate că acesta depinde în întregime de evoluţia ulterioară a creştinilor” (pag.37).

,,Cee ce este de obicei denumită tradiţie iudeo-creştină există doar în închipuirea creştinilor şi a ateilor” (pag.37)
,,Tot ce este ne-evreiesc în Creştinism este de neacceptat pentru evrei. Mulţi cred că cel puţin Vechiul Testament este comun evreilor şi creştinilor. Aceasta este o mare greşeală… La urma urmei, Dumnezeul lui Avraam nu are nimic în comun cu dumnezeirea treimică a creştinilor” (pag.38).

[177] A se vedea Revista Wall Street, 3.9.1995.

sursa

nota blog – precizam ca autoarea comite o inexactitate atunci cand  afirma de Origen ca s-a folosit de textele masoretice , acestea aparand dupa moartea lui .

episodul anterior………………………………………………………………………..episodul urmator

Publicitate