Extras foarte actual din cartea ,,Despre înşelare’’ de Sfântul Ignatie Briancianinov

Supunem atenţiei cititorilor noştri ultimul capitol din cartea ,,Despre înşelare’’ în care Sfântul Ignatie Briancianinov face nişte recomandări însemnate celor ce vor să scape de înşelare, de cursele atât de diferite şi de meşteşugite ale stăpânitorului lumii acesteia şi să se mântuiască în aceste vremuri din urmă pline de înşelări în care ne-a rânduit Domnul să trăim. Cuvintele Sfântului sunt atât de actuale şi atât de profetice încât ne cutremurăm văzând în jur cum se adeveresc chiar în situaţia omenirii ce se înfăţişează astăzi ochilor noştri. Din fericire, dacă ne ocupăm cu astfel de scrieri şi punem în practică îndemnurile lor, vom putea ocoli capcanele vrăjmaşilor. Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare. Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr – şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (l Tim. 6, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este „trupul şi sângele”, care „nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este „Învierea şi Viaţa” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere să strigăm catre Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare” (Începutul Cuvântului al 3-lea).  Cursele stăpânitorului lumii acesteia  Sub flamura sfintei cruci, vă duc, fraţilor, la o privelişte duhovnicească. Să ne fie călăuză marele între bineplăcuţii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean. Acesta, oarecând, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeieşti, a văzut cursele diavolului întinse prin toată lumea, ca sa-l vâneze pe om spre pierzare. Văzând mulţimea nenumărată a acestor curse, cu plângere l-a intrebat pe Domnul: „Doamne ! Cine, oare, poate să scape de cursele acestea şi să se mântuiască ?” (Patericul Egiptean – Preacuviosul Avva Dorotei. Învăţătura a 2-a). Mă cufund, gânditor, în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt raspândite înafara şi înlăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar ! Fără de voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: „Doamne ! Cine, oare, se va izbăvi din aceste curse ?”. Pentru mintea mea, sunt răspândite curse în felurite cărţi care se numesc pe sine lumină, dar cuprind învăţături ale întunericului, scrise sub înrâurirea vădită sau ascunsă a întunecatului şi atotrăului stăpânitor al lumii acesteia, având ca izvor înţelegerea vătămată de căderea în păcat, „întru minciuna omenească, întru viclenia meşteşugirilor înşelăciunii” (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, cărţi scrise de scriitori care fără de minte se înfierbântă din mintea trupului lor. (Colos. 2, 18). Aproapele meu, şi – în iubirea către el trebuie, doar, să-mi caut mântuirea – mi se face cursa care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare. Mintea mea la rândul ei poartă pecetea căderii, este acoperită cu acoperământ de întuneric, molipsită de otrava minciunii. Încă din rai tindea ea, cu nesocotinţă şi nebăgare de seamă, către dobândirea cunoştinţei pierzătoare şi ucigătoare ! Iar după cădere, s-a făcut încă mai nechibzuită, mai cutezătoare: cu îndrăzneală se îmbată din paharul cunoştinţei otrăvite, şi prin aceasta nimiceşte în sine cu desăvârşire gustul şi dorirea de paharul cel Dumnezeiesc al cunoştinţei mântuitoare. Câte curse pentru inima mea ! Văd curse grosolane şi curse măiestre. Pe care să le numesc mai primejdioase, mai cumplite ? Nu mă pricep. Vânătorul este iscusit, şi pe cel ce scapă din cursele grosolane îl prinde în laţurile cele meşteşugite. Sfârşitul vânătorii este unul singur – pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebită măiestrie. Căderea este ascunsă în toate chipurile biruinţei; dorinţa de a plăcea oamenilor, făţărnicia, slava deşartă sunt ascunse sub toate chipurile virtuţii. Amăgirea, întunecata înşelare, poartă chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufletească, adesea pătimaşă, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfătarea mincinoasă, închipuită, se dă drept desfătare duhovnicească. Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte prin toate mijloacele să-l ţină pe om închis în firea căzută: şi aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu. Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplina izbândă, precum pe bună dreptate socoteşte vânătorul, de trufaşa părere de sine a creştinului care se mulţumeşte cu virtuţile firii căzute şi se dă pe mâna amăgirii de sine, instrăinându-se prin aceasta de Hristos. Câte curse pentru trup ! El însuşi ce mai cursă ! Cum se foloseşte de el stăpânitorul lumii acesteia ! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor şi dorinţelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie ! Ce îndepărtare de la Dumnezeiasca asemănare, ce cădere ! În această prăpastie adâncă, înfricoşată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbuşim atunci când ne lăsăm în voia grosolanelor desfătări trupeşti, numite, după greutatea păcătoşeniei lor, căderi. Nici desfătările trupeşti mai puţin grosolane nu sunt, însă, mai puţin pierzătoare. Din pricina lor este părăsită grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, veşnicia, rostul omului. Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte să ne ţină într-o neîncetată distracţie şi întunecare tocmai prin mijlocirea desfătărilor trupeşti ! Prin simţurile trupeşti, aceste ferestre către suflet, prin care sufletul are legătura cu lumea vazută, el îl adapă neîncetat cu desfătări ale simţurilor, şi totodată cu păcatul şi robia care sunt nedespărţite de acestea. În faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinţă, la desfatărea cu răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta, el uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi. Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groază îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: „Cine oare poate să scape din aceste curse ?” Înfricoşatul tablou încă nu este terminat ! Mâna mea, călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu, încă, încă se mai îndeamnă să zugrăvească. Ce glăsuieşte cuvântul lui Dumnezeu? El vesteşte proorocia care se împlineşte sub ochii noştri, proorocia că în vremurile din urmă, din pricina „înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Mt.24, I 2). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestrămutat decât cerul şi pământul, ne vesteşte înmulţirea, în aceste vremuri din urmă, a curselor diavolesti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse. Întocmai ! Mă uit la lume şi văd: cursele diavolului s-au înmulţit faţă de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulţit peste măsură. S-au înmulţit cărţile care cuprind învăţături mincinoase; s-au împuţinat, s-au împuţinat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea faţă de virtuţile fireşti, pe care le pot avea şi iudeii, si păgânii;  s-a ivit cinstirea faţă de virtuţile de-a dreptul păgâneşti, potrivnice firii însăşi, care le priveşte ca pe nişte rele; s-a împuţinat înţelegerea virtuţilor creştine, nu mai zic că s-a împuţinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viaţa materială; piere viaţa duhovnicească; desfătările şi grijile trupeşti înghit aproape tot timpul oamenilor; aceştia nici nu mai au când să-şi aducă aminte, măcar, de Dumnezeu. Şi toate acestea devin datorie, devin lege. Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci”, şi a acelora care ar fi rămas în iubirea de Dumnezeu dacă raul nu ar fi fost atât de obştesc, dacă laturile diavolului nu s-ar fi înmulţit atât de amarnic. Îndreptaţită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai îndreptăţită este întristarea creştinului din vremea de azi înaintea priveliştii curselor diavoleşti; întemeiată este înlăcrimata întrebare: „Doamne ! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse si să se mântuiască ? „. La intrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul: „Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea”. Dumnezeiesc răspuns ! Cum înlătură din inimă orice îndoială, arătând în puţine cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destrămare şi nimicire a meştesugitelor sale laţuri, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul şi a unei nemăsurate răutăţi. Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate. Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. Să o smerim întru ascultarea faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), împotriva minţii Bisericii.*) La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea si libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică. Să nu-i îngăduim minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici**); cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de către adunătura lor ereticească, se împărtaşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul. Filocalia, „Despre dreapta – socotinţă”):  din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia. Ce să facem cu inima ? Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră. Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19), lăsând-o vânării vrăjmaşului. Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline:  El poate să rezidească inima noastră şi va preface inima care I se tânguieşte neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă. Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Să ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care este în stare să dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornică întru luareaminte. Ce nestatornice sunt desfătările trupeşti ! Cu ce miasmă se sfârşesc ! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfinţit prin deasa rugăciune, se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului. „Smerita cugetare trece de toate cursele diavoleşti, şi acestea nu pot nici măcar a se atinge de ea”. Amin. Anul 1846. Pustia lui Serghie.

*) să luăm aminte la ce înseamnă ascultarea faţă de Biserică, cea care are mintea lui Hristos, cea care merge pe urmele Tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor într-un veac în care o pseudobiserică se revendică drept Biserica lui Hristos confiscându-i numele, aparenţele şi autoritatea, în care s-au înmulţit învăţăturile părut creştin-ortodoxe şi minciuno-păstorii care ei înşişi nu fac ascultare de Hristos şi de Biserica cea Adevărată.

**) Să lepădăm orice ,,înţelepciune’’ străină de Duhul Bisericii, să lepădăm scrierile tuturor ereticilor, păgânilor şi necredincioşilor chiar de-şi zic filosofi, mistici, scriitori, teologi, artişti, experţi, analişti, profesori şi tot aşa, pentru a nu ne împărtăşi mintea şi sufletul de duhurile de care se împărtăşesc ei. Citirea lor nu este doar o pierdere de vreme totală, ci este periculoasă şi vătămătoare pentru suflet. Să citim doar pe Sfinţii Părinţi şi scriitorii care scriu din Biserica cea Adevarată, precizare extrem de folositoare mai ales în vremurile de azi în care lupii ne predică în piele de oaie şi adesea de la amvon sau sub girul facultăţilor de ,,teologie ortodoxă’’. Mari înşelări şi înşelători pândesc la tot pasul şi caută ,,să piardă, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi’’!  Să nu ne credem de neînşelat, căci acesta este drumul sigur către înşelare, după cum ne atenţionează şi Sfântul Ignatie Briancianinov în această carte deosebită recomandată tuturor celor ce vor să se mântuiască şi să scape nevătămaţi din cursele vrăjmaşilor nevăzuţi. Singura cale de a scăpa de înşelare e să lepezi înţelepciunea omenească şi să te laşi pătruns de adevărul revelat dumnezeieşte de Duhul Sfânt prin Biserică şi mădularele ei: Sfinţii Apostoli, Părinţi şi învăţători. Restul e totul înşelare şi pierdere de vreme şi duce într-un singur loc, către pierzare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ortodoxie, pastila duhovniceasca și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Extras foarte actual din cartea ,,Despre înşelare’’ de Sfântul Ignatie Briancianinov

  1. Daniel zice:

    Pastorul Iisus pe cruce se smereste.
    Dar arhiereul de Caiafa,pe sine se Mandreste
    Hristos Jertfeste ceea ce-i trupesc.
    Dumnezeirea lui invie pacatul stramosesc.

    In inima sadeste exemplul lui Iisus.
    Cu Gura cea spurcata ar trebui sa lupti .
    Apostolii samanta in adevar vorbeste.
    Din catacombe mireasa Frumos Inmugureste.

    Cetate noua si imparat Crestin.
    Ca David se zideste Sfantul Constantin.
    Adevaratul crez incepe sa rasara.
    Si erezia lui Satana in dogma sta sa moara

    Infailibilul Papa singur piedica si-a pus.
    Rupandu-se de trupul Domnului Iisus(duhul satanei Filioque )
    Constantinopol singura cetate.( la Florenta 1439)
    Sodomia Ecumenista o duce drept la Moarte
    Primul razboi a fost o mare regizare.
    Pe rusii doar comunismul ai calca in picioare

    Mucenizand pe Tar si al sau intreg popor.
    Biserica e vaduva fara conducator (1917)
    Prohodul lepadarii il canta Sinodul Talharesc
    Ca Iuda si Ecumenisti biserica o pagubesc .

    In Catacombe intra Biserica in Serghianism.
    De trei ori canta Cocosul Antihrist .

    Antihrist pescarul Cel iesit din iad,
    Arhiereul Longhin Jar Este marele viclean.
    Si lumea intreaga I se inchina lui,
    Mandria lui ascunsa,Aduce doar minciuni.

    Cand la Boian,pruncul Iisus Pe antihrist la binecuvantat
    Fecioara Maria Lacrimi de sange a varsat.
    Acum cant viata nu mai are timp,Apocalipsa a luat sfarsit.
    Si in Ierusalimul Pamantesc,Fecioara Maria pe Drumul Cruci ia a mers.

    Mari Ierarhii din nou,Pe Hristos l-au prigonit,
    Cu Ierezia Kiprianista si Serghianista in Ecumenism,
    Pe Domnul Iisus din nou l-au rastignit.

    Avem ca si Talharul sanse sa scapam,
    Doar la picioarele lui Hristos,
    In adevar sa ne inchinam.
    Hristos la judecata va veni,
    Desertaciunea lumii atuncea va pieri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s